„Customer experience” într-un restaurant chinezesc. Chelnerul mi-a citit suferința de pe chip și mi-a luat meniul din mână: „Ce ați vrea să vă facem?...”

Foto: Guliver Getty Images

Un accident pe autostradă ne-a făcut să pierdem ultimul feribot al zilei, trebuia să așteptăm pentru următorul până dimineață. Eram în Zeebrugge, obosiți, lihniți de foame și singura alinare era mirosul condimentat cu arome de restaurant al oceanului. Pentru că se făcuse deja târziu ne-am lăsat duși de nas până pe pragul celor din apropierea țărmului. Pentru o doamnă măritată confortabil asta e muzica nimfelor. Ne întâmpinau însă numai uși închise. Înăuntru mai era vegheată doar siesta ultimilor clienți. Nu era drept să le fie prezentate doar scuze călătorilor osteniți, dar lumea e un periplu de nedreptăți, iar cele mai multe lovesc frontal, fără avertisment.

Singurul restaurant încă deschis, o feerie de luminițe și ornamente de hârtie, era unul chinezesc. Nu-mi place mâncarea chinezească. Deși o întâlnești, ca mare hit, peste tot în lume, nu mă face să zbor cu gândul printre cantoane. 

Aș fi preferat un simplu grătar și un munte de salată, căci lăsaseră urme de fum prin aer câteva astfel de chinuitoare de foame. După câteva tururi dezolante, cu toate speranțele puse la colț, ne-am întors la cel cu lanterne la intrare și zâmbete pictate pe față, instantaneu. Când ni s-au adus meniurile nici nu mai puteam să cuprind atâta jale. Îmi plăcuse prin studenție porcul cu alune, dar varianta lui occidentală, pe când mai dădusem gusturilor mele încă o șansă, nu m-a convins.

Chelnerul mi-a citit suferința de pe chip și mi-a luat meniul din mână. M-a întrebat simplu ce aș vrea să mănânc. Sperasem la un grătar de pui și măcar o frunză de salată, o masă ușoară, căci ora ne fugea de sub picioare. Mi-au făcut o salată de bucățele de piept de pui la grătar, cu sos de lămâie și salată verde. Nu eram pregătită să-mi placă, dar a avut grijă de foame. Între timp au stins luminile și chelnerii au apărut cu artificii și un tortuleț, nu mai mare decât o amandină. De la difuzoare ne stârnea interesul marele hit „La mulți ani!". Un cuplu în vârstă, căruia îi fusese probabil interzis dulcele, lăcrima tandru pe fundal. Toată lumea de la mese aplauda și se auzeau răzleț urări de bine. Sărbătorita a suflat în lumânare și viața s-a întors la ritmul ei uniform. Cuplul a fost părăsit în intimitatea unui sărut.

Soțul meu își savura satisfăcut cafeaua, un obicei care nu-i deranja niciodată somnul, în timp ce fața mea luase un aer gri, de naufragiată, încă flămândă și fără perspective de țărm. Micul meu prieten cu ochi migdalați s-a apropiat din nou de masă, să mă întrebe ce mănânc de obicei la desert. Era evident că iar nu găsisem nimic pe listă. Mustăcind, consortul a răspuns în locul meu: înghețată.

Fusese o perioadă în care, oarecum, exagerasem. Cantonezul a dispărut sub un mers săltăreț, pe ușile batante ale bucătăriei, de unde mai multe perechi de ochi curioși mă priveau de pe gemulețele foste aburite. 

Peste vreun sfert de oră luminile s-au stins din nou, iar când s-au reaprins în fața mea amarase cea mai frumoasă corabie din lume, o corabie de înghețată. Clădită pe schelet de fursecuri, alternate cu straturi colorate de înghețată, stropită din belșug cu sosuri de ciocolată și caramel. Pânzele erau petale ce dezbrăcaseră pe catarge din bețișoare fructul neprihănitei (virgin girl fruit), o corcodușă acrișoară, portocalie.

O asemenea grijă pentru un client, pe care nu aveau să-l mai vadă probabil vreodată, m-a dus de mână până la lacrimi. Cea mai bună reclamă e să nu te faci uitat, amintirile frumoase se împărtășesc. Și cele de coșmar.

Dis de dimineață grătarele încă se odihneau după o seară plină de evenimente. Erau deschise restaurantele specializate pe fructe de mare, o altă tortură pe lista mea de preferințe culinare. Mi s-a luminat brusc fața, chemată de un ritm de pântece turcesc. Țiitorul avea o cumnată româncă și de bucurie că i-am călcat pragul ne-a invitat într-o călătorie prin toate gusturile Balcanilor.

În ceea ce privește drepturile cetățeanului, partea engleză a familiei noastre avea educația relevantă. În privința tainelor bucătăriei, partea estică avea o reticență esențială.

Oamenii de afaceri cred că un restaurant are nevoie de un chef, dublat de un decor atrăgător pentru a fi declarat o rețetă de succes, uitând că cei mai importanți sunt întotdeauna clienții. Toate afacerile ar trebui să iubească oamenii, păcat că banii nu pot.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp