Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

„Dacă află cine sunt eu cu adevărat?” Ce să faci când suferi de sindromul impostorului

Femeie în oglindă

Foto: Getty Images

Oare cine nu cunoaște momentul în care o persoană gândește ceva bun despre noi, iar când clipa nici bine nu s-a terminat, începe o altă clipă în care apare groaza: Dacă află cine sunt eu cu adevărat? Dacă află că sunt lup în piele de oaie? Că am colți sub o mască de fetiță bună? Că sunt un falisficator, care nu merită toate aceste laude și care nu are ce căuta aici, acum? Că tot ceea ce am obținut la acest job, în această poziție, a fost datorită norocului și circumstanțelor favorabile. nu datorită talentului și muncii mele? Perfecționiștii se vor recunoaște în aceste gânduri cu siguranță, fiindcă standardele setate pentru sine sunt atât de sus, încât nu și le pot atinge perfect niciodată! Cei care nu cer ajutorul se vor mai recunoaște, cei care se pregătesc până în cele mai mici detalii înainte de a începe un proiect nou, iar fenomenul de a ne simți ca o fraudă se numește sindromul impostorului. Un studiu din 2011 din International Journal of Behavioural Sciences arată că cel puțin 70% dintre oameni manifestă acest sindrom, iar studii mai noi duc această cifră la peste 90%.

Conceptul a fost introdus la sfârșitul anilor ’70 de către psih. Pauline Clance and Suzanne Imes, într-un studiu asupra femeilor care se bucurau de recunoaștere în cariera lor, dar care trăiau experiența internă de a fi înșelat colegii folosindu-se de aparențele lor – inteligență, performanță academică, aptitudini personale. Sindromul impostorului a fost extins apoi și la bărbați, luând repede o amploare nu doar în literatura de dezvoltare personală, ci și în limbajul popular, folosit zi de zi în conversații amicale. Așa încât dacă suntem întrebați “Ai momente in care te simti impostor”, probabil că fiecare dintre noi care e cât de cât în contact cu realitatea sa interioară va răspunde că da, “și eu mă simt adeseori un impostor / o impostoare”.

Cum se naște sindromul impostorului în psihicul nostru?

Voi începe această secțiune a articolului prin a afirma că mi se pare crucial să normalizăm sindromul impostorului, care este o percepție a noastră asupra noastră. Să înțelegem că 7-9 oameni din 10 îl au, nu doar noi. Este o percepție, o cogniție, care aduce cu sine emoții de rușine, teamă (adeseori groază sau teroare de a fi descoperit/ă) și care a apărut în psihicul nostru de când eram mici. Iar experiențele în urma cărora au dat naștere convingerii că suntem iubibili doar dacă facem ceva aprobat de o persoană de atașament, așa cum vă voi arăta mai jos.

Ceea ce ajută în primă fază este să luăm o realitate din terapia traumei (din metode folosite de dr. Gabor Mate, dr. Franz Ruppert, dr. Richard Schwartz și mulți alții), dar, aș spune eu și din limbajul popular românesc – “Mă rup în două”, “Mi s-a rupt sufletul în bucăți”, “Mă simt împărțit/ă” – ideea că suntem alcătuiți din mai multe părți. Fiindcă trauma fix asta înseamnă: scindarea, clivarea sufletului în urma unei experiențe greu de dus de unul singur.

”Trauma este o experiență personală de splitare generată de factorii situaționali amenințători care copleșesc posibilitățile personale de autoreglare, provocând sentimente profunde de neputință, teamă și vulnerabilitate, care duce la o deteriorare de lungă durată a vitalității, identității și mecanismelor de auto-reglare.”

(dr. Diana Vasile, 2015)

Astfel, trauma nu este doar o urmare a unui eveniment traumatic (accident, moarte, spitalizare, îmbolnăvire etc). Ci mai este ruperea sufletului ca urmare a unor relații de atașament în care noi am renunțat la cine suntem noi cu adevărat. Astfel pentru a ne înțelege mai bine, avem nevoie să ne împărțim psihicul în părți, pentru a avea mai multă claritate asupra persoanei noastre și a modului ei de a funcționa. Această împărțire ne dă și mai multă încredere că nu suntem în totalitate greșiți.

Prin urmare, sindromul impostorului pentru fiecare dintre noi arată astfel – O parte din mine o ceartă, judecă crunt o altă parte din mine, acuzând-o că e impostoare. Dar mai am vreo 30 de alte părți care sunt de altă părere. Astfel, sindromul impostorului este despre două – trei părți psihice implicate într-o experiență traumatică (de cele mai multe ori relațională) din trecutul nostru îndepărtat, prin care una este pusă la zid și pedepsită de o de alta. Motivul sentinței este acela că fetița sau băiețelul fie:

** a făcut ceva rău sau nu a făcut ce trebuie pentru a mulțumi persoana de atașament (mama, tata etc): nu a luat note bune, nu doarme bine noaptea, minte și, astfel, nu respectă părintele.

** fie nu este așa cum își dorește sau are nevoie mama, tata sau altă persoană care o crește – cuminte, bun, înțelegătoare, dulce, scump, matur etc.

Astfel, în sindromul impostorului, noi nu vrem să arătăm lumii partea rănită din noi pe care o respinge mama / tata și pentru care psihicul a creat separat o bucată supraviețitoare, nu sănătoasă, care, la rândul ei, respinge partea mea urâtă, defectă, rea. Partea mea de fraudă.

Conversație între partea traumatizată și cea supraviețuitoare

Pentru a exemplifica această dinamică internă care duce la sindromul impostorului, voi da un exemplu. Sigur, fiecare dintre voi va recunoaște nu neapărat pretextul conflictului, ci modalitatea de interacțiune dintre părți. Mai jos aveți o conversație imaginară (nu e luată din practica mea) între terapeut (T), partea care critică și partea rănită (P), ultima care nu e așa cum vrea mama. Persoana este un bărbat, deși acest dialog este relevant și pentru mine.

Terapeutul: Oare de ce nu ești niciodată mulțumit de ceea ce realizezi în cariera ta? De ce spui că mereu e loc de mai bine? De ce ești nemulțumit de rezultatele tale?

Partea necruțătoare: Pentru că dacă devine mulțumit de ceea ce face, nu va mai face nimic după aceea. Iar oamenii vor vedea atunci că e fals. Că nu e un domn așa simpatic, așa de competent pe cât se crede el. De aceea îi reamintesc mereu că nu e bun! Să nu stea degeaba.

Partea rănită: Are dreptate. Lumea va vedea că sunt un monstru.

P: Un monstru care o poate răni pe mama, explică partea rănită tremurând.

T: Tremuri, spunând asta. De ce tremuri?

P: Nu știu, pentru că sunt monstru.

T: Iar tremurul ce ar spune acum?

P: Ar spune că îi e foarte frică. Frică că va fi dus la eșafod. Frică că va fi expus și se va arunca cu pietre în el.

T: Deci ești dus în fața pieței publice pentru că o poți răni emoțional pe mama?

P: Da.

T: OK, deci ești un monstru? Sau esti făcut să te simți ca un monstru?

P: Sunt făcut să mă simt ca un monstru. Atunci când nu sunt un băiețel înțelegător și drăguț. Dacă sunt drăguț, dacă nu comentez, e totul bine.

T: Asta înseamnă că pentru tine, opusul lui drăguț e monstru? Adică ori ești drăguț, ori ești monstru?

P: Exact, intervine partea care judecă și ceartă și acuză băiețelul că e impostor. Este de fapt monstru!

T: Și care e e rolul tău?

P: Păi să îi reamintesc că e monstru și că trebuie să facă mai bine, să fie drăguț tot timpul.

T: Aha, deci așa îl protejezi tu pe el, certându-l și acuzându-l.

P: Da. Arunc eu primul cu pietre în el, ca el să facă ceva așa încât să nu arunce ceilalți!

T: Woow. Ești și tu bun, în felul tău de copil.

Bun, deci tu spui despre tine că ești monstru atunci când nu ești bun și tremuri crezând că ești monstru, iar tu îl acuzi non stop că e impostor, că nu e drăguț, ca să nu se culce pe o ureche că e competent și bun. Fiindcă dacă se culcă pe-o ureche și crede despre sine că e bun, va fi cu siguranță dus în fața oproprobiului public. Iar tu, spunându-i că e impostor, de fapt îl protejezi de pietre și de roșiile aruncate.

Cam așa arată dialogul nostru intern ori de câte ori avem parte de recunoaștere din partea celorlalți și de apartenență. Adică atunci când ne sunt împlinite două nevoi vitale de relaționare!

Ce să facem cu ceea ce gândim și simțim despre noi, dacă ne recunoaștem în sindromul impostorului?

Primul pas ar fi să vedem dialogul dintre părțile noastre. Să îl observăm. Să îl ascultăm bine-bine și să îl scriem. Să primim fiecare parte din noi, fără să respingem vreuna. Să nu îndepărtăm partea critică, dar nici pe cea rănită. Și să facem mai mult loc părții sănătoase de adult, cea cu care noi observăm și primim copilul din noi. Să observăm rolul de protecție al criticii din noi.

Pasul doi ar fi să ne întrebăm dacă gândul “Sunt un impostor sau o impostoare” ne mai ajută cu ceva, acum la vârsta noastră. Și, o întrebare din The Work a lui Byron Katie pe care mi-aș pune-o este – Cine aș fi eu fără gândul că sunt un impostor / impostoare? – Nu-i așa că se simte atââât de bine? Simțiți libertatea care apare în interior? Simțiți cât de bine respirați? Cum se lărgește pieptul? Cât de bine e să existăm așa? Înțeleg că e o parte din mine protectivă, asta care mă face să mă simt ca un impostor, însă ce bine e să o îmblânzesc puțin și să îi ofer ce are nevoie – ODIHNĂ de la vigilența ei!

Pasul trei – să mergem la un terapeut, dacă vrem să explorăm mai adânc emoțiile și comportamentele.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Cei 10-30% din populatie care nu au acest sindrom sunt prostii facuti gramada ajunsi sefi/sefuleti peste altii. N-au domnilor nici cea mai mica apasare. Dimpotriva! Sunt incredintati ca ei sunt de neilocuit si nimeni altcineva nu este mai bun/potrivit in acel job decat ei.
    Acest studiu cred ca este o alta fateta a curbei Dunning-Kruger: cu cat esti mai prost cu atat te crezi mai competent.
    • Like 0
  • Nume check icon
    Intr-o lume in care aparentele sunt ceea ce conteaza cred ca acest sindrom al impostorului este omniprezent si din pacate sunt din ce in ce mai putine persoane autentice si reale in adevaratul sens al cuvantului.
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult