Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Sufăr de sindromul impostorului. Mic tratat de autocunoaștere ca să nu-mi mai sabotez singură viața

Sindromul impostorului

Foto: Guliver Getty Images

Bianca a venit la facultate în București când avea 18 ani. În orășelul ei mic de provincie nu prea conta la ce specializare urma să meargă, era oricum un mare succes că reușea să ajungă în Capitală și nu mergea în Bacău sau Iași, care erau mai aproape. Sau, și mai des întâlnit, nu rămânea acasă să își ajute părinții sau să ia un ajutor social.

Ea a muncit part-time încă din primul an de facultate într-o librărie, iar seara traducea niște texte pe care le găsea pe o platformă de freelancing. S-a înscris în toate asociațiile studențești posibile, făcea voluntariat la greu, nici nu concepea să aibă o notă mai mică de nouă. Dormea cam patru ore pe noapte și era lăudată de toți profesorii și colegii pentru felul ei de a fi, niciodată obosită, mereu în gardă. Și părinții se mândreau cu ea peste tot („ați văzut concertul ăla din București? Bianca a noastră l-a organizat”; chiar dacă Bianca era un voluntar printre mulți alții).

Cu toate laudele și realizările, Bianca nu era de părere că le merita. De fapt, nu se credea în stare de nimic. Asta pentru că, în urmă cu ceva timp, avusese primul ei eșec: nu reușise să ia bursa încă din primul an de facultate.

Bianca este doar un exemplu din cei aproximativ 70% dintre oamenii din toată lumea care au suferit, mai devreme sau mai târziu, de un sindrom care pare mai degrabă un titlu foarte bun de serial pe Netflix decât o problemă reală - sindromul impostorului.

E un sentiment destul de parșiv, care nu a fost catalogat ca fiind o problemă psihică, dar care e auzit din ce în ce mai des de pereții cabinetelor de psihologie și psihiatrie. Prima dată când am auzit exact aceasta denumire a fost când am citit un articol in Forbes care începea cam așa:

Dacă te-ai gândit vreodată că „într-una din zile, oamenii vor realiza că eu nu știu atâtea pe cât cred ei", atunci ești într-o companie excelentă.

Citatul folosit de cei de la Forbes îi aparține Mayei Angelou, autoare americană despre care ai putea spune că le-a avut pe toate: faimă și un talent pentru care alții ar fi făcut orice. Doar că ea niciodată nu a crezut acest lucru, ci a încercat să înțeleagă de ce Doamne, Iartă-mă! lumea crede că e o scriitoare care merită să fie luată în considerare. 

Ba mai mult, Tina Fey, Emma Watson sau Sheryl Sandberg sunt doar câteva alte exemple de oameni cu un statut social mai mult decât rezonabil care totuși simt că nu merită ceea ce au pentru că nu fac ceva special. Jodie Foster, de exemplu, a crezut multă vreme că va fi rugată să returneze Oscarul câștigat pentru că premierea ei a fost o greșeală, iar Neil Gaiman avea adevărate fantezii cu oameni care vin la ușa lui și îi spun să se lase de scris și să își găsească un job adevărat.

Pauline Clance și Suzanne Ament sunt cele două specialiste care au folosit pentru prima dată acest termen în 1978. Cercetarea a pornit chiar de la Clance care, în timpul facultății, a avut un atac de panică din cauza unui examen pe care credea că îl va pica pentru că ai săi colegi erau mult mai buni și mai bine pregătiți. Mai mult, Pauline a conceput Clance Impostor Phenomenon Scale (CIPS), un test din care poți afla dacă ai sau nu încredere în tine. 

De atunci, mulți oameni interesați de fenomen au vrut să vadă de ce lăsăm succesul pe seama celorlalți și dăm la o parte orice gând care ne-ar face cinste.

În cercetarea pe care am făcut-o pentru acest articol am găsit foarte multe filmulețe marca TED în care psihologi, oameni de afaceri, artiști, povestesc marile lor probleme legate de barierele psihologice pe care le-au întâmpinat de-a lungul timpului. Fiecare, dar absolut fiecare are un istoric semnificativ care a dus la acest tip de gândire. Problemele cel mai des menționate de ei au fost cele referitoare la părinți și la mediul în care au crescut.

Comportamentul părinților duri sau agresivi a plantat în mintea copilului de atunci gândul că el nu poate fi ca ceilalți. Că nu are dreptul și nu are voie să fie mai mult decât este deja, pentru că niciodată nu îi va putea ajunge pe cei mari.

Agresiunea verbală este mai puternică decât cea fizică în acest caz pentru că îți nimicește încrederea. O încredere care este foarte greu de recuperat, mai ales că, cel puțin în țara noastră, ajutorul de specialitate este privit cu îndoială. Cel puțin în România, la ora actuală există peste două milioane de persoane care suferă de depresie. Mai puțin de 30% se tratează. 

Lăsată să se intensifice, depresia dezvoltată în copilărie acaparează adultul tânăr. Pentru el, e un context atipic și ciudat, fiindcă nu e obișnuit să fie pe cont propriu, să fie lăudat sau băgat în seamă. Când acestea din urma încep să i se întâmple, el nu știe cum să reacționeze și se fâstâcește. E un cerc vicios pentru că pe de-o parte își dorește să audă ceea ce nu a auzit niciodată, dar pe de alta parte nu e convins că ceea ce i se spune e adevărat. Pentru că nu i-a spus nimeni.

Faptul că sindromul impostorului este mai des întâlnit decât efectul Dunning-Kruger, când oamenii își supraevaluează competențele, arată că situațiile în care copilul a fost pus în contexte de inferioritate decât cele de superioritate sunt mult mai multe.

Valerie Young este un doctor specializat exact în această problemă și a creat inclusiv un site dedicat celor care se confruntă cu ea. Aceasta și-a dat seama că suferă de sindromul impostorului în anii în care a trecut printr-o perioadă de procrastinare absolută, când nimic nu merita făcut pentru că oricum, orice efort era în zadar. Din întâmplare, i-a picat în mână cartea scrisă de Clance și Amet, Fenomenul impostorului la femeile de succes, iar atunci s-a simtit demascată. Și, spune ea, pentru prima dată a putut să dea un nume exact suferințelor ei.

Am descoperit-o în momentele în care și eu aveam niste manifestări destul de pregnante ale sindromului. Ciudat era faptul că nu simțeam nimic în neregulă, la prima vedere. Mă gândeam că, dacă o să fiu non-stop cu încrederea la 100%, dacă toți ceilalți mă vor vedea tot timpul relaxată, mă vor percepe ca fiind o persoană egocentrică sau superficială. Pentru că, nu-i așa, încrâncenarea arată că îți pasă.

Valerie a dat puțin de pământ cu gândurile mele și mi-a „spus” clar: „fată dragă, dacă vei continua așa, o să ajungi cu stima de sine sub zero. Dacă nu vrei să mai fii un impostor, nu mai gândi ca unul”. Și tot ea m-a ajutat să îmi dau seama ce tip de impostor sunt, mai exact. Pentru că a identificat cinci astfel de tipuri: perfecționistul, superwoman/man, geniul nativ, individualistul și expertul.

Perfecționistul este un fanatic al micromanagementului. Tinde să facă totul de unul singur, nu cere ajutor și nu concepe să greșească vreodată. Imaginează-ți pe cineva care mereu spune „nu, încă nu e gata, să mai lucrăm puțin la prezentare", chiar dacă toata lumea e de acord că nu mai e nimic de adăugat. E un control freak care trebuie să bifeze niște standarde puse chiar de el, iar cei din jur nu înțeleg lucrul ăsta. Parcă toată lumea ar dori să îl saboteze.

The superwoman/man e cea sau cel care funcționează 110%. Are superputeri, e workaholic și este cel mai predispus sindromului burn-out. E colegul care acceptă să facă și treaba celuilalt, chiar dacă nu pentru asta e plătit. Nu mai are de mult timp un hobby și nici nu își amintește ultima ieșire cu prietenii. Ora 22:00 îl prinde întotdeauna la muncă. Ar vrea chiar să doarmă la muncă, dar nu are unde.

Geniul nativ e de părere că, dacă trebuie să muncească mult pentru un lucru, înseamnă că nu e în stare de nimic. Totul trebuie să se întâmple ușor, altfel înseamnă ca e ceva în neregulă la mijloc. În copilărie i s-a spus că e cel mai deștept copil din lume, iar de aici deduce că succesul trebuie să vină foarte ușor. Niciodată nu se simte în largul lui când încearcă lucruri noi, trebuie să urmeze un traseu pe care îl știe deja ca să nu greșească.

Individualistul trebuie neapărat să știe că tot ceea ce a realizat în viață e meritul lui exclusiv. El seamăna cu perfecționistul, doar că lucreaza mult mai greu în echipă. Perfecționistul mai are totuși momente în care încearcă.

Ultimul de pe lista noastră, expertul, are impresia că îi păcălește pe toți și că, de fapt, nu știe nimic. De asta și vrea să aibă tot timpul diplome, confirmări, laude. Dacă trece chiar și o zi fără una din acestea, e distrus.

Eu și multi amici de-ai mei suntem perfecționiști cu accente de superwoman/man, după caz. Adică orice greșeală făcută de propria persoană e triplată în intensitate. Și nu e corect. Pentru că e normal să greșești, e normal să te simți obosit, e normal să te simți om, la urma urmei.

Mi-a plăcut un exercițiu pe care l-am găsit pe internet, și anume, timp de 30 de minute, am scris pe o foaie absolut toate lucrurile care mi-au trecut prin cap despre mine. De la chestiile banale până la cele mai ciudate caracteristici ale mele. La sfârșit, când am citit romanul pe care l-am scris, am zis: Da, asta-s eu. Faptul că mi-am externalizat părțile bune și părțile rele, că am văzut negru pe alb ce cred eu despre mine m-a ajutat să văd lucrurile dintr-o perspectivă mai sănătoasă și să nu mă mai judec după fiecare acțiune.

Se spune că femeile sunt cele mai predispuse acestui sindrom pentru că ele sunt mult mai obișnuite să își recunoască emoțiile decât bărbații. Unii domni își ascund supărările, fricile și de aceea nici nu ajung să își pună întrebarea dacă ceea ce li se întâmplă e bine sau nu. Ei merg înainte oricum. Bineînțeles, situația nu e generală.

O altă categorie predispusă la acest sindrom e reprezentată de minorități. Fie că vorbim de țară, rasă sau de un domeniu nișat în care îții desfășori activitatea, în toate acestea există o presiune de a reuși pentru că pleci din start cu un minus, acela de a nu fi considerat parte din majoritate. De exemplu, un studiu din 2013 făcut de Universitatea din Texas arată că studenții asiatici americani din campus sunt mult mai afectați de sindrom decât cei afro-americani sau latino-americani. În plus, cercetătorii au descoperit că, în cazul minorității care se simte vizată, sindromul impostorului duce la niște probleme psihice mai grave decât stresul.

Una dintre cele mai populare povești despre sindromul impostorului este cea a Juliei Zhuo, directorul departamentului de design al produsului de la Facebook, cea care a scris pe Medium cum e viața ei cu acest sindrom. Ca toți ceilalți care se confruntă cu astfel de stări, principala întrebare a vieții ei a fost oare eu știu ceea ce fac? Cu timpul, a învățat să se focuseze pe trei direcții care i-au schimbat atitudinea.

În primul rând, a descoperit cum să vadă partea bună a lucrurilor și să nu mai aleagă scenariul negativ de fiecare dată. Ca atunci când ieși dintr-o întâlnire, de exemplu, și, în loc să te gândești la cât de prost ai vorbit, îți dai seama că întâlnirea asta ți-a dat ocazia să cunoști oameni noi, de la care ai ce învăța.

După ce a înțeles asta, Julie a început să îi perceapă pe cei din jurul ei ca fiind diferiți, și nu s-a mai comparat direct cu aceștia, nu s-a mai simțit slabă raportându-se la felul lor de a fi. Pentru că oamenii reacționează diferit, lucrează diferit, simt diferit. Și e normal.

Nu în ultimul rând, a găsit curajul să vorbească despre acest sindrom. La un moment dat, cineva îmi povestea că, din momentul în care a recunoscut în fața prietenei lui că e nesigur de anumite lucruri, s-a simțit eliberat.

Acum, Julie ține conferințe și vorbește liber despre acest lucru. Pentru că și-a luat toate insecuritățile drept aliați și au pornit împreună la drum.

Revenind la marea de clipuri care se regăsește pe Youtube pe marginea acestui subiect, mi-a plăcut un titlu al unui astfel de video: How to stop screwing yourself over. Cum să nu te mai sabotezi singur.

E foarte ușor să cazi în capcana impostorului pentru că, în comparația tu-celălalt, doar pe tine te cunoști din interior. Nu și pe celălalt. Doar ție îți știi tot mecanismul, celălalt a venit cu produsul finit. Iar asta te face să îl privești pe celălalt ca fiind superior ție pentru că a fost poate mai ferm, poate mai curajos. Dar stai liniștit, și el e ca tine.

Cred că cea mai bună soluție pentru acest sindrom care ne vizitează din ce în ce mai des e sinceritatea. Știu, pare un clișeu. E răspunsul pe care probabil că orice persoană l-ar da. Dar e și cel mai simplu.

Mintea noastră e predispusă să complice lucrurile, inclusiv (sau poate mai ales?) răspunsurile care ne privesc. De aceea ni se pare ca un răspuns simplu nu e de-ajuns, trebuie să fie o explicatie mai complexă. Nici vorbă.

Dacă am începe să cunoaștem oamenii cu adevărat, să fim niște observatori, nu doar niște conviețuitori, să ne dăm seama că esența noastră e aceeași, nu am mai spune despre noi că suntem impostori. Am spune că suntem încrezători.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Mi-a placut, interesant articol!
    • Like 1


Îți recomandăm

Foto pentru textul Arinei Angelescu

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

Citește mai mult

Andrei Ene

AntiFragile, un startup care dezvoltă un sistem de etichete inteligente, care permit monitorizarea de la distanță a coletelor pe parcursul procesului de transport, a fost desemnat vineri seara câștigătorul competiției UPGRADE 100 Floors Elevator Pitch. Pe scurt, eticheta își schimbă culoarea dacă pachetul a fost scăpat de curieri.

Citește mai mult