Foto: Arne Trautmann / Panthermedia / Profimedia
Iată că încep anul 2024 cu abordarea unui subiect care în psihoterapie este tratat cu extrem de mare precauţie, şi anume iertarea. Da, iertarea este parte a religiei creştine, dar, de cele mai multe ori, nu şi a psihoterapiei, cu unele excepţii.
Hai să o luăm metodic. Iertarea este ceva ce face victima care a suferit o pierdere, de natură psihologică, faptică, materială, respectiv oferirea către vinovat a unei „absolviri”, avȃnd ca rezultat o relaţie neafectată de greşeli sau fapte urâte între cele două persoane, respectiv vinovatul şi victima.
Evident că măsura în care se oferă iertare depinde şi de natura, şi de intensitatea greşelii, şi de măsura în care victima a fost afectată cu rea intenţie sau nu, şi de asumarea greşelii de către celălalt.
Am putea vorbi mai întȃi de greşelile copiilor. „Mami, am spart o cană, mă ierţi?”. Copiii, neavȃnd încă dezvoltată nici structura cognitivă, nici motricitatea adultului, de multe ori fac astfel de greşeli, iar acestea se cuvine să fie iertate, mai ales cȃnd provin din necunoaştere sau neîndemȃnare şi cȃnd sunt însoţite de regret. E drept că uneori copiii fac ceea ce li s-a spus că nu e bine chiar cu intenţie: în acest caz, de fapt ei exprimă prin fapte unele nevoi neîmplinite (de obicei de atenţie, de susţinere emoţională, de suport). În acest caz este de văzut care este nevoia copilului şi cum poate fi ea satisfăcută. Nu se pune de fapt problema de iertare, ci de a accepta necondiţionat copilul, dar a face distincţia dintre un gest greşit şi un „copil greşit”. Nu este în regulă ca orice face copilul să fie „iertat ca şi cȃnd nu ar fi existat”, este vorba ca cel mic să înţeleagă că există nişte limite care sunt de respectat şi că vor exista şi anumite penalizări pentru încălcarea lor cu bună-ştiinţă. Totuşi, odată ce a existat o penalizare, cel mai bun lucru este să nu readucem un eveniment neplăcut în discuţie de fiecare dată. Cu alte cuvinte iertarea ar fi să vină dacă lucrurile au fost înţelese – sau îndreptate, în măsura în care stă în putința copilului.
Odată ce o persoană a ajuns însă adult, are discernămȃnt şi responsabilitate. Deci ar trebui să ştie ce face şi să îşi asume consecinţele.
Ne putem uita mai întȃi la greşelile mărunte: am uitat să fac un lucru promis, am făcut o greşeală, nu am apreciat bine o situaţie şi aşa mai departe. De multe ori victima acordă iertarea, dacă apar scuze oneste şi este evidentă lipsa intenţiei rele, sau dacă persoana are unele circumstanţe care pot favoriza trecerea cu vederea a unui comportament nepotrivit. Putem înţelege de ce partenerul/a de cuplu este uneori urȃcios/urȃcioasă dacă ştim că a avut la job o zi foarte stresantă. Da, o putem înţelege, dar dacă ţipă la noi, poate că nu e cazul să ne repezim să iertăm – ar fi util să vedem mai întȃi dacă îşi cere scuze sau încearcă măcar să compenseze cu un gest sau cuvinte frumoase. Putem înţelege că un prieten a uitat ceva ce ne-a promis, dacă îşi cere scuze şi le simţim ca autentice. Nu e neapărat obligaţia noastră să iertăm, dar de cele mai multe ori acordarea iertării, ulterioară scuzelor şi „reparaţiei” (dacă aceasta este posibilă), e de multe ori utilă pentru că reduce tensiunile interpersonale. De fapt această iertare se poate formula, la nivel interior, astfel: „sunt conştient(ă) şi de calităţile şi de defectele celuilalt, şi decid că are suficiente calităţi ca să rămȃnem într-o relaţie apropiată, deşi în anumite situaţii persoana poate şi greși”.
Atenţie însă la persoanele care au un mecanism bine pus la punct de abuz, urmat de cererea de a fi iertate, cerere explicată prin sintagme simpliste („asta este, sunt bătrȃn(ă)”, „aşa sunt eu, mai coleric(ă)”, „îmi pare rău, hai să nu ne mai certăm”). Nici unul din comportamentele în cauză nu pare să fie vreun mare „cap de ţară”, deci da, avem tendinţa de a-l trece cu vederea, dar cu prima ocazie persoana îl repetă, apoi imediat îşi cere scuze… din nou. De fapt acesta este un mecanism de apărare a eului numit anularea retroactivă: persoana care greşeşte consideră că, odată ce şi-a cerut scuze, orice comportament greşit din trecut este complet anulat/dispărut, deci poate să îl refacă încă o dată şi încă o dată, la nesfȃrşit… pentru că şi-a cerut nişte scuze formale. Ei bine, astfel de mecanisme nu sunt de iertat, pentru că repetarea greşelii constituie un abuz. Dacă cineva chiar regretă, asta înseamnă că se vor vedea eforturi de a nu mai face din nou aceeași greşeală; altfel scuzele nu folosesc la nimic, iar pentru victimă acesta este un semnal clar că are de stabilit nişte limite precise, sau chiar că are să pună distanţă între sine şi agresor.
Vin la rȃnd agresiunile grave: că e vorba de a fi afectat fizic de gestul necugetat al cuiva (ca în cazul victimelor inocente ale accidentelor auto), de afectări materiale (de tipul furturilor sau înşelăciunilor), de violenţa fizică sau de abuzul psihologic, aici lucrurile devin mult mai serioase. Şi da, uneori astfel de gesturi nu pot fi iertate cu niciun chip. Nu există niciun fel de justificare în a cere victimei unui viol, a violenţei sau a abuzului psihologic să îl ierte pe făptaş(ă). Dimpotrivă, în terapie un prim pas este de a face victima să înţeleagă care este abuzul şi a atribui clar vina abuzatorului. Nici nu se pune problema iertării.
Pe de altă parte, orice abuz (fizic sau psihic) creează o traumă, iar trauma este de vindecat. Vindecarea presupune depăşirea stării de neputinţă, de şoc, de teamă şi de furie declanşate de abuz, prin dezvoltarea persoanei abuzate în aşa fel încȃt să poată să meargă mai departe în viaţă fără a căra povara traumei. A aduce în discuţie iertarea implică într-un fel prelungirea abuzului, respectiv acceptarea acestuia de către victimă, ceea ce nu este şi nu poate fi un obiectiv terapeutic. Ceea ce are de făcut victima este să proceseze cumva consecinţele abuzului şi să nu se mai simtă încărcată de ele, nicidecum să considere în vreun fel că abuzul ar fi fost justificat şi ar necesita iertare.
Mai delicată este situaţia greşelilor majore din cuplu (că este vorba de infidelităţi, de violenţă, de înşelăciuni materiale etc). Unele cupluri vor să continue drumul împreună, deşi a existat o situaţie de abuz. Aici un anume tip de iertare este posibil, dar doar dacă abuzul se stopează complet şi este evidentă dorinţa celui care a fost vinovat de a-şi asuma vina şi a o repara, în cazul în care este posibil. Numai şi numai dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, este posibilă o iertare în sensul de a nu mai reaminti momentele neplăcute cu fiecare ocazie, ci de a încerca o construcţie a cuplului pe baze sănătoase. Nu este vorba de o iertare de tip „nu s-a întȃmplat”, ci mai degrabă în sensul de „mai dau o şansă cuplului nostru, dar o dau fără reţineri ascunse, fără a „pȃndi” tot timpul pentru a surprinde o nouă repetare”. Greu, extrem de greu, şi nu obligatoriu: doar dacă victima decide că îşi doreşte cu adevărat asta. Din păcate, cazurile de acest tip sunt mai degrabă rare: fie că abuzatorul repetă comportamentul, fie că victima este mai profund rănită decȃt credea de anteriorul comportament şi nu îl poate depăşi; chiar dacă celălalt încearcă să repare, niciodată nu va fi suficient, iar în cuplu apare răceala, urmată de dizolvarea acestuia (deşi există şi excepţii fericite).
Ei, şi acum ajungem la partea cea mai dificilă a iertării: a se ierta pe sine. În multe situaţii victimele unor abuzuri îşi însuşesc, în parte sau integral, vina abuzului. Fie pentru că au pornit cu o stimă de sine redusă, fie că au fost „convinse” de abuzatori că merită ceea ce au păţit. Şi aşa ajung în cabinetul de psihoterapie persoane abuzate care se învinovăţesc pentru că nu a mers o relaţie, nu au reuşit să îşi mulţumească părinţii, nu au reuşit într-un job în care au fost supraîncărcaţi de muncă, nu au avut un anume tip de succes în viaţă dorit de alţii şi aşa mai departe. Munca psihoterapeutică începe în acest caz exact cu stabilirea reponsabilităţilor şi descrierea clară a abuzului, precum şi cu a face persoana să înţeleagă cine e victima şi cine este agresorul. „Da, dar poate dacă eu eram mai … nu se întȃmpla aşa” e una din frazele des auzite în cabinet. Şi da, sunt situaţii în care un mecanism deficitar este co-creat, respectiv la el participă ambele persoane din relaţie – în acest caz cei doi se abuzează reciproc, iar asta este de pus în evidenţă şi de corectat. Dar de multe ori e vorba de auto-asumarea unei vini imaginare, iar victima are să înveţe „să se ierte pe sine”, în sensul de a lăsa deoparte vina care nu îi aparţine. Procesul este unul de dezvoltare şi creştere personală, de redescoperire a eului real, nu a celui distorsionat ca urmare a abuzului. Nici aici nu prea e vorba de iertare, ci de plasarea corectă a vinovăţiei.
Uneori însă vin la cabinet persoane care sunt cu adevărat vinovate, care şi-au încălcat propriile norme morale sau aspiraţii de viaţă, care au făcut greşeli pe care şi le asumă. Procesul terapeutic merge în acest caz pe corectarea pe de-o parte a consecinţelor (dacă acest lucru este posibil), pe asumarea greşelilor şi pe a vedea ce este de schimbat pentru ca faptele de care persoana este vinovată să nu se mai repete. Şi da, dacă toate aceste lucruri se şi întămplă, ar fi ca în final persoana să se ierte pe sine, în sensul de a nu mai trăi in perpetuă vinovăţie, dar să rămȃnă mereu atentă să nu mai repete ceea ce a fost greşit.
De fapt, dacă stăm bine să ne gȃndim, privind la cele scrise mai sus, vedem că nu prea e vorba de iertare, ci de clarificare, de asumare, de corectare, de dezvoltare, de auto-analiză şi de a merge mai departe într-un mod în care… să ne fie bine cu noi înşine şi cu ceilalţi.
Articol publicat inițial pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.