Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

„Dacă mor aici, nici nu o să-mi mai găsească oasele!” Ce am pățit atunci când am vrut să stau de vorbă cu un călugăr ascuns în munți

om in padure

Foto Profimedia

Era toamna anului 2020, la început de septembrie. Pandemia își potolise focul și puteam circula. Mă sună fratele meu Cezar și îmi zice:

- Mergi cu mine la schitul lui Daniil Sihastru din Munții Neamțului? Este acolo un călugăr special și vreau să merg să vorbesc cu el.

Eu tac. Mă gândesc, dacă să merg sau nu. Trecusem prin boală. Încă eram slăbită.

- Nu e mult de mers. Vreun kilometru și jumătate de la drumul principal, explică el ca să mă convingă.

Ignor ceața, ploaia măruntă ca o bură și frigul de afară și zic da, apoi fug să mă îmbrac. A ajuns în jumătate de oră și am plecat. El îmi reconfirmă că schitul nu este departe de drumul principal și eu îl cred.

Conduce prin burnița măruntă. Vorbim vrute și nevrute până ajungem în județul Neamț, pe drumul spre schitul Teodorei de la Sihla. Rar ne intersectam cu câte o mașină. El conduce încet. Spune că trebuie să găsim un indicator. Pe partea dreaptă vedem o săgeată spre desișul pădurii pe care scrie: SPRE SCHITUL LUI DANIIL SIHASTRU. Parchează mașina pe margine, coborâm, ne strângem bine hainele pe noi și ne ducem după indicația săgeții spre un podeț cu balustrade în întregime din scânduri. Fratele meu trece pe pod ca o căprioară sprintenă și dispare în desișul pădurii. Eu fug după el. Sub copacii deși ploaia nu mai ajunge pe pământ. Mă bucur de asta, dar mă sperii de altceva. Pădurea din fața mea – un amestec de conifere și foioase - e plasată pe cel mai abrupt munte, pe care l-am urcat în viața mea. Țâșnește în fața mea ca o săgeată în sus. Pare un zid ușor înclinat. Și nu e niciun drum, doar o cărare săracă, făcută de pas de om prin frunze căzute, ace de brad, rădăcini vizibile la suprafață și pietre, marcată din loc în loc cu cruci albastre pe copaci, ca să nu rătăcim drumul. Cum să urc așa ceva? Mi se pare imposibil. Fratele meu deja urca sprinten, curajos, viteaz. E inginer silvic. Pădurea și munții sunt meseria lui de fiecare zi. E ca acasă urcând pe munți.

Când realizează că nu sunt în urma lui se întoarce și mă privește. Îmi vede scepticismul în ochi.

- Hai! Urcăm muntele ăsta și gata! mă încurajează.

Mă iau după el. Parcă ce puteam face!?

Pașii alunecă la fiecare pas. Ploaia a făcut din noroi și frunze un amestec vâscos, ce îți fură picioarele. Plus panta abruptă. Calc cu grijă privind pământul la fiecare pas analizând: frunze, piatră tare, noroi sticlos, pe care îmi alunecă piciorul. Mă țin de copaci, unde se poate. Alteori fratele meu se întoarce și îmi întinde mâna. În locurile cele mai greu de urcat sunt prinse de la un copac la altul căpriori subțiri, de care să te sprijini. Foioasele sunt tot mai rare. Coniferele tot mai dese. Pădurea tot mai întunecată. Îmi feresc capul de cetină, ce vrea să îmi intre în ochi, dar aleg și unde pun piciorul. Un singur pas greșit mă putea duce ca pe un tobogan, până lângă podețul de unde am pornit.

Mă uit în sus. Nu știu, dacă am ajuns la jumătatea drumului. Nu văd culmea, nu văd soare și nici lumină. Pe copaci se aude deasupra căzând ploaia ca o muzică de Bach. Aerul tare îmi intră în plămâni ca un foc. Mă opresc și mă țin cu mâna de un copac. Respir ca o viperă șuierătoare. Inima îmi bubuie în gât și urechi. Capul îmi vâjâie. Picioarele îmi tremură ca la un ied de-abia fătat, care se ridică prima oară în picioare. Îmi vine să plâng de ciudă că m-am luat după fratele meu cel mai mic și am plecat la drum.

El se întoarce spre mine. Vine înapoi. Îmi întinde mâna.

- Hai! Mai este puțin...

Fac câțiva pași ajutat de el. Scâncesc că vreau să stau jos, dar mă uit în jur și realizez că nu se poate. Umed, noroi hleios, frunze moarte aproape descompuse, mușchi de pământ ce a supt apa ca un burete, pietre umede și reci. Și fratele meu se uită în jur și îmi zice râzând:

- Stai, dacă găsești unde!

El pornește. Mă chinui să fac pași după el. Nu îi reproșez că tocmai am avut covid și sunt slăbită și nici că nu mi-a explicat cum e drumul. Un kilometru și jumătate pe drum drept e una, și aceeași distanță urcată prin cea mai abruptă pantă de munte prin pădure deasă e alta.

- Mai este puțin, îmi spune.

Eu îl cred și urc, deși fiecare pas e un chin. Picioarele mă ascultă cu greu. În urechi și în gât îmi bubuie inima. Capul îmi pulsează de parcă ar fi o minge ce se umflă și dezumflă ritmic. Picioarele mă ascultă să mai facă un pas și eu mă mir cum o pot face. Le simt de ceară. Zăresc lumina din vârf, ca o explozie lăptoasă. Fratele meu a ajuns acolo. Mă țin de un par bătut între niște copaci și fac ultimii pași și cei mai abrupți de la ieșirea din pădure. Ajung și eu pe culme. Cerul cenușiu îmi explodează în ochi. Mă tot rotesc cu fața spre cer. E imens. Sub cer un ocean verde și între cer și pământ eu și Cezar. Nu mai era niciun munte mai înalt. Senzația e copleșitoare și îmbătătoare. Îi iert fratelui meu păcatul de a mă lua cu el într-o călătorie atât de riscantă. În fond nu m-a obligat. M-a chemat și eu l-am urmat.

Din loc în loc se văd grămezi de cetină, semn că se fac lucrări forestiere chiar și în acel vârf de munte, deși nu vedeam țipenie de om, de mașină, de viață. Eram într-un pustiu desăvârșit. Nu mai plouă. Ceața ca un abur rar sărută vârful brazilor.

După ce mă satur de hrănit sufletul cu frumusețe și respirația mi s-a domolit puțin, îl întreb pe Cezar:

- Mai este mult?

- Nu știu, că nu am mai fost niciodată. Mi-a explicat cineva cum să ajung...

Îl privesc cu groază pe el și apoi pustiul din jur roată-roată. Nu se vede nicio construcție, nicio cruce, nimic, nimic cât vezi cu ochii. Și el mă privește cu groază. Nici el nu știe pe unde să o ia.

Căutăm cu ochii crucile pe copaci. Găsim una la stânga. Începem alt drum direct pe coama muntelui. Nu mai urcăm. Cărarea e orizontală, dar sălbatică. Piatră abruptă un pas, rădăcini ieșind din pământ, strat de frunze aparent uscat, dar sub el pământ lunecos, ce îți fură picioarele și le face să zboare cu tot cu frunze și nici un pas la același nivel cu cel anterior. Doar dâmburi sălbatice. Călcăm cu grijă ba prin locuri goale, ba pe sub streșini de cetină de brazi bătrâni căutând crucile de pe copaci ca să nu ne rătăcim.

Nu am văzut în viața mea asemenea sălbăticie și asemenea pustiu. Puteam jura că pe acolo nu a călcat niciodată pas de om.

- Dacă ne rătăcim? Tu sigur știi unde vrei să ajungi? întreb.

- Nu știu. Cineva mi-a spus de schitul ăsta și că găsesc la el un călugăr cu har. Voiam să ajung, dar nu mi-am închipuit că poate fi atât de greu, îmi răspunde.

- Vreau să stau jos! Vreau apă!

Se uită în jur. Eu îi urmăresc privirea și înțeleg că nu este loc de șezut nicăieri. Mă sprijin cu spatele de un copac. Chiar și mersul orizontal în asemenea huci e chin. Iar am respirație de viperă șuierătoare, inima în gât și urechi, capul pulsând și picioarele moi. Îmi vine să plâng.

- Nu mai pot merge înainte! Mor...

- Hai! Poate mai este puțin..., mă încurajează fratele meu și îmi întinde mâna.

Merg după el. Adevărul e că nici nu aveam ce face. Era ca în viață, când oricât de greu ți-ar fi, nu ai decât calea înainte. Nu te poți opri, nu te poți așeza, nu te poți întoarce.

Nu știu cât am mai mers. Fiecare pas era calvar. Începusem să văd totul ca prin ceață. Să mișc pe rând fiecare picior și să mai fac un pas, îmi cerea toată viața pe care o mai aveam în mine. În august am avut covid, în septembrie urcam un munte...

Cred că am mers încă vreun kilometru și jumătate pe culme, când am ajuns la niște pietre mari, așezate într-o mică adâncitură ca o căldare. Părea un loc de popas natural într-un gol înconjurat de brazi deși, care nu lăsau să ajungă dedesubt pic de lumină. Am scos niște șervețele din geantă, le-am întins pe o piatră și m-am așezat lățindu-mă pe ea ca o baligă mare, moale și fără vlagă.

- Odihnește-te puțin și mergem, îmi zice fratele meu, apoi privește în jur și exclamă: Dumnezeule, ce pustiu!

Foto Profimedia

Respirația mi s-a potolit puțin. Aerul respirat nu îmi mai ardea plămânii. Inima se retrăgea încet din gât și urechi, acasă la ea în piept, în spatele sternului. Păream că sunt mai bine.

- Aș vrea un pic de apă...

- De unde? îmi răspunde fratele meu și mă îndeamnă: Hai!

Dau să mă ridic, dar picioarele erau moarte. Nu mă ascultau. Am încercat de vreo trei ori. Nimic. Nu mă puteam ridica.

- Ce ne facem?! zice frate-miu cu îngrijorare în voce. Cine m-a pus să te iau cu mine?!

Eu nu îi spun nimic. Nu m-a obligat. Doar m-a întrebat, dacă vreau să merg și eu am mers.

- Plec singur înainte. Tu stai aici și te odihnești. La întoarcere te iau acasă, zice și pleacă pe cărarea indicată de cruci pe copaci. Cea făcută de picior de om se cunoștea greu și te puteai pierde.

M-am uitat după el cu jale. A dispărut în desișul pădurii și am rămas singură cuc. Respiram adânc. Îmi era încă destul de rău încât să mă bucur de odihnă, decât să mă sperii de pustiul din jur. Nu știu cât am stat în starea de baligă mare și moale pe piatră. M-a trezit un țipăt lung și ascuțit de pasăre. Am tresărit și mi-am zis: Aveam de toate, doar cântec de cucuvea îmi lipsea! Am privit în jur. În față hău. În spate pădure întunecoasă de brad. Când țipătul păsării s-a stins și din ecoul, care a răsunat mult și lung din culme în culme și din brad în brad am realizat cât de înfiorătoare era liniștea în acel pustiu. Frica mi-a mușcat inima. Pe spate aveam șiruri reci de transpirație.

Verde întunecos, brazi sărutându-se cu cerul mohorât sub pavăza ceții, și peste toate auzeam cum începe iar muzica de Bach a ploii, ce cădea pe vârfurile copacilor, dar nu ajungea la mine. Frumos și sinistru. măreție și pustiu. Frig și aer pur. Ceață și răcoare. Verde și ploaie. Desișuri încâlcite și văgăuni adânci. Liniște ca o durere...

Am oftat. Cum a putut să mă lase aici, singură! am rostit cu ochii spre o icoană de pe un copac, lângă un semn care indica drumul. Era singurul lucru care îmi amintea că huciul acela pustiu a mai fost călcat de pași de om.

...Doamne, trebuie să recunosc că am plecat la drum nu doar că m-a luat fratele meu. Am vrut să stau și eu de vorbă cu un călugăr ascuns în munți și uite ce am pățit! Dacă mor aici, nici nu o să îmi mai găsească oasele! Dacă vine un urs, mă ia cu el ca pe un vreasc și mă târăște în cine știe ce văgăună, de nici nu o să se mai știe că am fost pe pământ. Am vrut să fiu scriitoare, Doamne, și nu am mai apucat... Mor aici ca proasta..., îmi făceam singură necrologul și așteptam ajutor din cer.

Brusc m-am liniștit. Mă goleam de dorințe, de vise, de speranțe. Mă credeam Buddha sub pomul iluminării, doar că stăteam pe o stâncă rece, pe un vârf de munte, într-un hău neștiut. Aproape, aproape să mă desprind de toate, când trosc, aud un zgomot. Inima mi-a murit. Ochii mi-au ieșit din orbite și îmi umblau în cap ca la șerpi. Frica mi-a uscat buzele și gura. Iar trosc, se aude pas grăbit călcând pe crengi și vreascuri.

Foto Profimedia

...E ursul! El vine, îmi zic și mă pregătesc de moarte, căci nu aveam unde fugi. În față hău, în spate desiș întunecos, pe unde am venit și înainte o cărare noroioasă, inegală, întreruptă de pietre, rădăcini și frunze.

Nu, nu avea rost să fug. Mai bine jelesc și încep iar să îi spun lui Dumnezeu, cel din icoana de pe copac: Am vrut să fiu scriitoare, Doamne, și nu am mai apucat... Mor aici ca proasta...

Tot mai aproape: trosc, trosc, trosc...

În piept inima deja moartă: Bum! Bum! Bum!

E pas grăbit și îl aud tot mai aproape.

Inima moartă doare. Respirația mă arde. Gura mi-e uscată. Aștept ursul. Vine de undeva, de unde a dispărut fratele meu. De acolo se aude zgomotul.

Și brusc îl văd. Vine spre mine. Mă ridic de pe piatră și fac câțiva pași. Pot merge. Nu mai sunt baligă mare și moale. Râd.

- M-am întors înapoi. Îmi pare rău că te-am lăsat aici. Hai! Nu mai este mult. Coborâm la un izvor. Apoi urcăm iar și pe un pisc e schitul, mi-a spus fratele meu, căci el era ursul care m-a speriat.

Am plecat după el. Vreo cinci sute de metri de mers pe culme. Apoi s-a deschis la picioarele noastre un povârniș imposibil de coborât. Era piatră mare, noroi băltit, vreascuri și frunze la fiecare pas. Și desiș ce îți intra în ochi. Coboram încet. Mă țineam de copaci tineri și de pari de lemn bătuți în pământ și între ei o stinghie de lemn. Cineva îi pusese în locurile cele mai greu de trecut ca să ajute nebunii, ce s-ar fi aventurat în asemenea pustiu. Uneori se mai întorcea și fratele meu și îmi întindea mâna. Eu la fiecare pas: Au! Vai! Nu mai pot! El la fiecare pas: Hai, că mai este puțin!

Am ajuns în fundul văgăunii. Dintre stânci mari și ascuțite, îmbrăcate cu hlamidă de mușchi și licheni în nuanțe de verde, arămiu și galben nemaivăzute, țâșnea un izvor clincănind ca un zurgălău, pe distanța de unde țâșnea și până unde ajungea pe pământ într-un jgheab natural format de pietre. Lângă el străjuia o cruce bătrână. Oricât de epuizată eram, tot aveam ochi pentru frumusețea sălbatică din jur. Dacă mă uitam în sus parcă eram pe fundul unei fântâni adânci. Cerul văzut de acolo, din fundul pământului, era ca un dor albastru.

Mi-am dat jos eșarfa de pe cap. Mi-am strâns părul. Am întins mâinile spre apă. Am lăsat-o să îmi curgă în pumnii făcuți căuș. Am dus-o la gură, în timp ce se scurgeau printre degete picături reci și am sorbit. Nu era apă. Era viață! Am întins iar mâinile după alt căuș de apă. Și iar l-am dus la gură, lăsând să cadă din el lacrimi de cleștar. Adevărul e că îmi place de mor să beau apă direct din izvoare sălbatice, cu pumnii făcuți căuș. Probabil e moștenite străbună.

- Încet. E foarte rece, îmi șoptește fratele meu în timp ce făcea exact același lucru ca mine.

Am dat și pe față de două trei ori cu palmele ude și reci.

- Trebuie să urcăm. Nu mai este mult, șoptește Cezar și face câțiva pași înainte.

Am privit după el și am scâncit. Aveam de urcat exact ceea ce am avut de coborât spre izvor. A fost greu la coborât, dar la urcat era iadul cățăratului.

Am pornit după el. De câteva ori am alunecat și m-am prins repede de vlăstari tineri de mesteacăn cu coajă de argint. Iar îmi pulsa capul. Iar aveam inima în urechi și gât. Iar aveam respirație de viperă șuierătoare. Fiecare pas era un chin pentru picioare. Fratele meu se întoarce și îmi întinde mâna tot mai des. Eu spuneam că nu mai pot. El spunea că mai este puțin. Eu mă uitam și nu vedeam nimic, nici turlă, nici cruce, nici zid. Doar huci, hățiș și pustiu. Crengi îmi intrau în ochi sau mă plesneau peste față. Piciorul îmi alunecă tot mai des.

- Uite! Privește în sus!

Îmi ridic capul. Prin bogăție de verde, împletită cu ea, am zărit o turlă. E vopsită maro. Crucea strălucea în vârf. Era mult până acolo, dar măcar o vedeam și asta îmi dădea putere să înaintez. Știam că fiecare pas mă ducea tot mai aproape. Aveam o țintă. Când nu vedeam nimic era greu.

Foto Profimedia

În apropierea schitului am văzut garduri înalte. Sunt vopsite tot maro. Spre intrare sunt niște trepte mari din lespezi de piatră neprelucrate, dar așezate de mână de om. Pe lângă pietre balustrade din pari lungi și subțiri sprijiniți de copaci sau de țăruși bătuți în pământ. Mă țin cu o mână de balustradă și cu una de fratele meu. Fiecare pas e un chin. Oasele și mușchii de la picioare par a se rupe, când îi mișc. Suntem aproape de intrare și fratele meu îmi zice:

- Ajungem aici și te las. Nu poți coborî cu mine înapoi. Să sune cineva la 112 și să te ducă la spital la Neamț.

Cuvintele lui m-au lovit în moalele capului. Nu îmi dau seama, dacă glumește.

Cum să mă lase în puștiul ăsta!? Cum să se întoarcă fără mine!? gândesc, dar nu pot vorbi.

Intrăm la schit. Toată curtea e o poieniță pe un vârf de munte. Ploaia s-a oprit. A ieșit soarele și scaldă tot în căldură și lumină. Mușcatele râd spre soare. Trandafirii înfloriți se sărută cu razele strălucitoare. Iarba îmi intră în ochi și îi face pietre de smarald. Sub cer nu văd nimic mai înalt decât locul unde am ajuns. Dacă aș întinde mâna l-aș atinge. Mă așez pe o bancă de lemn și respir frumusețea, în timp ce trupul mi se odihnește. Nu este niciun om. Liniștea de aici, unde e multă lumină și soarele sărută, e altfel decât liniștea din desișul pădurii. Aceea mă speria și înfiora. Asta mă liniștește și vindecă.

Mă ridic și intrăm într-o bisericuță cu pereți îmbrăcați în draniță vopsită maro. Are un pridvor de jucărie, atât e de mic. Din pridvor trecem în biserică. E mică și caldă. E goală. Are candele aprinse și mochetă roșie pe jos. Scriem pomelnice. Ne închinăm fiecare la câte o icoană. Îi spun lui Dumnezeu câte ceva despre dorințe, păcate și nevoi. După ce urci un munte, altfel e rugăciunea.

Ieșim la aer. Mă pun iar pe o bancă de lemn și îmi las privirea să se sature de rai. Fratele meu s-a dus să caute călugărul, pentru care a venit în munți. Îl văd venind cu un călugăr tânăr, slab și iute. Are haine negre lungi, un fes pe cap, barbă și un halat cenușiu peste hainele negre.

Îi spunea fratelui meu că nu este pustnicul pe care îl caută și îi cere să vină în altă zi. Confirmă că va veni și se uită la mine:

- Vii cu mine iar?

Nu i-am răspuns nimic, dar m-am uitat la el ca porcul la muchie. El râde.

Întreb cum s-a construit totul aici. Îmi explică că au adus totul pe alt drum, nu pe cel care am venit noi, cu mașina până unde s-a putut, apoi au cărat cu un măgăruș sau în spate totul până pe vârful muntelui. Sunt mută de admirație.

Știam că nu am să mai vin, așa că întind spre călugăr pomelnicul. El își trage mâna și nu îl ia.

- Nu pot! Nu sunt încă călugărit. Rugăciunea mea nu v-ar folosi..., îmi spune cu modestie.

Îl privesc lung. Mi-a plăcut mult onestitatea și modestia lui.

- Cărați proviziile în spate până aici sau cu măgărușul?! Trăiți aici de ceva ani?! întreb și nu aștept răspunsul lui. Îi îndes banii și pomelnicul în palmă și îi spun: Dacă trăiți așa, pomeniți-mă diseară în rugăciune. Cred că o să îmi folosească...

Zâmbește. Fratele meu îi spune că mi-a fost tare rău. Călugărul se duce și îmi aduce calciu și magneziu. Le iau și mai stau un pic pe bancă la soare, în timp ce fratele meu stabilește telefonic o întâlnire viitoare cu călugărul, pentru care a venit. Ne luăm rămas bun și plecăm. Iar coborât spre izvor. Iar urcat hrapa abruptă. Și culmea! Nu îmi era rău! Deloc. Respiram normal. Inima bătea normal. Am ajuns pe culmea orizontală. Ne apropiam de pietrele unde am stat. Văd o nălucă neagră plutind rapid pe sub cetini. Tresar. E un călugăr masiv și bătrân. Haine negre, barbă albă. Mers sprinten. Pare că plutește, când merge. Ne ajunge din urmă. Ne salută vesel. Intră în vorbă cu fratele meu. Despre orice. Despre bureți, pădure, brazi, munți, locul acesta unde de sute de ani trăiesc călugări retrași prin văgăuni. Ne spune că aici a fost pustnic Daniil Sihastru înainte de a se muta în chilia de piatră de la Putna și a deveni sfetnicul și duhovnicul lui Ștefan cel Mare. Tot aici a fost pustnic părintele Cleopa Ilie, dar că cei mai mulți dintre pustnicii din acești munți care și-au petrecut viața în rugăciune și liniște au rămas neștiuți.

Eu nu încetez să mă minunez cât este de senin și de iute. Are un briceag. Cu ochi ageri vede bureți pe sub brazi, se apleacă, îi ia, îi curăță și îi pune într-o desagă. Totul din mers.

Vreau să îl întreb dacă este un pustnic din munți, dar renunț. Cred că știu răspunsul.

Cezar îi spune cât de rău mi-a fost la urcare și că m-a lăsat lângă pietre, apoi a vrut să mă lase la schit. Călugărul râde de se prăpădește.

- Cum să o lași în pustiul acela pe unde trec urși?! Cum să o lași la schit?! îl ceartă.

- Nu putea merge. Ce era să fac?! Că o las la schit, doar am speriat-o, ca să capete putere.

Călugărul se întoarce spre mine și mă întreabă:

- Acum cum e?

- Zbor, îi răspund și el râde. Apoi îl întreb: de ce se chemă locul unde e schitul „Râpa lui Coroi”? E de la numele haiducului Coroi?

- Nu, deși haiducul a trăit aici, râpa își trage numele de la un înalt dregător, ce a venit la vânătoare de cerbi aici pe la anul 1750. S-a prăbușit în râpă și a murit. Și i-a rămas numele... Dar sunt multe povești și despre haiducul Coroi în munții ăștia. Este și o cruce în locul unde se spune că a murit...

Îmi place ce aud. Zâmbesc spre călugărul cu mers ca un zbor. Nu gâfâială, nu pași greoi, nu ținut de crengi. Plutea și gata.

- Știu și eu povești de la tata despre haiducii Coroi și Lucanu. Lucanu era la noi, în zona Măliniului. Coroi în Neamț, Botoșani, Suceava. Lucanu era bătrân. Coroi, în floarea vârstei.

Călugărul se oprește din mersul lui plutitor. Mă privește intens.

- Povestește-mi! îmi cere și eu încep o poveste din multele pe care le știu în timp ce merg pe munte în drept cu el. Eu pe cărare, el direct prin pădure. Eu poticnindu-mă. El zburând.

...

...Lucanu era bătrân. Tovarășii lui au fost împușcați lângă Podul Răcii dintre Cornu Luncii și Mălini. I-a împușcat potera din spate, în timp ce îi ducea legați spre Fălticeni.

Lucanu şi-a plâns tovarăşii împuşcaţi mişeleşte, a înţeles că haiducia se terminase şi şi-a luat în primire munca de la Valea Glodului, promisă de rege, dacă se lasă de haiducie. Din când în când mai ajungeau până la el veşti despre ultimul haiduc al Moldovei cu care s-a şi întâlnit uneori prin munţi, ce îşi purta haiducia prin Iaşi şi împrejurimi, Coroi. Dacă Lucanu era un munte de om, Coroi era opusul lui. Slab, mic, aproape bicisnic, dar iute, isteţ, imposibil de prins sau de înşelat în vreun fel. Găsea soluţii pentru a ieşi din orice încercuire şi nu dădea niciodată înapoi. Era mai vestit decât Lucanu. Se masca în preot, în babă, în ţigancă, în cerşetoare, în orice pentru a da lovituri şi pentru a scăpa. Odată a plănuit o lovitură la un mare om bogat al Iaşului. În noaptea când trebuia să treacă la fapte a descoperit că cineva îl turnase. Întregul Iaşi era încercuit. Se făceau controale aspre pentru toţi cei ce intrau sau ieşeau din oraş. Se părea că nu are scăpare de data asta. Până în zori au controlat pe toţi cei ce au ieşit. Un ţigan ajunse în dreptul punctului de control. Ducea cu căruţa un cal mort la groapa de gunoi din marginea oraşului. Puţea şi ţiganul, dar şi calul mort. L-au controlat şi pe el apoi i-au spus să plece cât mai repede de acolo cu hoitul lui cu tot că a împuţit tot aerul din jur şi ţiganul a plecat. Peste câteva ceasuri o cerşetoare analfabetă a dat poterei un bilet.

...Nu mai controlaţi oamenii degeaba şi nici voi nu mai staţi în frig degeaba. Eu sunt departe acum. Eram ascuns în burta calului puturos pe care îl ducea ţiganul la gunoi.  

Coroi

Ani de zile nu a mai avut linişte Coroi după aceea. Ajunseseră până la el nişte zvonuri ciudate în legătură cu cel ce l-a vândut la Iaşi. Fusese descris cu amănunţime: cum arată, cum vorbeşte, cum se îmbracă, cum are ochii şi dinţii ca să poată fi recunoscut. Tot în amănunţime, potera ştia ce lovitură urmează să dea şi l-a încercuit. Putea ierta pe oricine, dar nu pe cel despre care ajunsese zvonurile până la el. Oricine îl putea vinde, dar nu acela...

Era postul Crăciunului. Lucanu era în cantonul de la Valea Glodului. Îşi mai amintea foarte rar de gloria apusă. Se mulţumea cu leafa ce o primea şi când avea chef le povestea copiilor, veniţi cu vacile la păscut pe sub poala pădurii, ce îl ascultau, despre faptele din trecut. Afară şuiera sălbatic vântul. Gerul făcea să trosnească crengile copacilor din jurul casei. Pe ferestre erau ţesute mirifice flori de gheaţă. Lucanu tresare. Nu ştie dacă a mai trosnit o creangă sau a bătut cineva la uşă. Aşteaptă câteva clipe. Era într-adevăr cineva la uşa lui. S-a grăbit să-i deschidă întrebându-se cine o fi rătăcit drumul în aşa noapte năpraznică de a nimerit tocmai la poalele pădurii la bordeiul lui. În prag era un călugăr aproape scheletic. Barba îi ajungea până aproape de brâu. De sub căciula plină de promoroacă de-abia se vedeau doi ochi vii, negri pe care Lucanu îi mai văzuse cândva. Sau poate i se păruse, căci călugărul nu a arătat în niciun fel că l-ar cunoaşte.

-Intră, părinte. Intră.

-Bogdaproste, creştine. Merg la schit pe munte şi m-a prins cancerul ăsta de vreme pe drum.

Călugărul vorbea şoptit şi fără a-l privi în ochi. Aştepta încordat să vadă dacă Lucanu îl recunoaşte sau nu. A răsuflat uşurat când acesta, fără urmă de bănuială în suflet, i-a spus:

-Rămâi la mine, părinte, până mâine. Mănânci şi te odihneşti apoi ăi pleca dimineaţă mai departe. Poate se mai linişteşte şi vremea.

Au mâncat împreună mămăligă şi borş de fasole.

-Posteşti? se miră călugărul.

-Mai ţin şi eu câte o zi. Suntem în postul Crăciunului, părinte. Poate îmi mai iartă Dumnezeu din cele păcate.

-Da bine zici, fiule. Dacă tot sunt aici, ce-ar fi să te spovedesc? Mâine poimâine vine sfârşitul şi te-ai duce în faţa Domnului cu păcatele neiertate.

Nu prea voia Lucanu. Erau păcate cât lumea, dar nu era el omul să se pună în genunchi, dar nici călugărul nu renunţa. A vorbit de rai şi iad, iertare şi mărturisire de aproape i s-a răcit gura şi cum necum Lucanu s-a trezit îngenuncheat la picioarele mărunţelului călugăr. Chiar şi în genunchi era uriaş prin comparaţie cu pirpiriul ce îl spovedea.

-Pleacă capul, fiule. Pleacă-l mai bine să-ţi pun patrafirul pe cap. Acum spune tot, fiule. Nu te sfii. Eu sunt trimisul Domnului. Am puterea să iert tot, dar numai dacă mărturiseşti.

Avea călugărul un talent să scoată tot de la el că la un moment dat se gândea de nu cumva a mărturisit şi ce n-a făcut... Nu... Nu...Făcuse tot, doar că nu spusese niciodată nimănui. Chiar începuse să se simtă bine descărcându-şi sufletul în faţa trimisului lui Dumnezeu. În timp ce păcatele curgeau din gura lui, iar călugărul şoptea blând: Mai spune, fiule! Spune tot! Nu uita nimic! Eu am puterea să iert tot! un lucru tot nu înţelegea păcătosul cuprins de cucernicie: Ce naiba tot foşneşte prin buzunare călugărul ăsta cu har trimis de Dumnezeu să-l mântuie!?...

La urmă de tot veni şi păcatul cel mare pe care îl aştepta călugărul să fie mărturisit. Lucanu nici nu a ştiut bine ce se întâmplă cu el, atât era de năucit de vocea brusc schimbată şi neîndurătoare a călugărului, cât şi de rapiditatea gesturilor lui. I-a pus două grenade sub braţ şi i-a poruncit să nu-şi mişte mâinile apoi a început să-l lege cu o funie de sus până jos. Tot timpul ăsta îi vorbea şi în vocea lui nu mai era nimic din blândeţea trimisului Domnului ca să-i ierte păcatele, ci era vocea răzbunării, vocea celui ce e prezent la judecata de apoi.

-Năpârcă netrebnică! Vei plăti că m-ai vândut la Iaşi! Putea să o facă oricine, dar nu tu!

O noapte întreagă l-a bătut Coroi pe Lucanu şi tot atâta timp cel din urmă şi-a jurat că dacă scapă cu viaţă nu mai prinde picior de călugăr în bătătura lui şi nici de spovedit nu mai vrea să audă.

A doua zi l-au găsit nişte oameni ce veniseră la pădure legat cum îl lăsase Coroi şi bătut bine de tot. În timp ce era dezlegat se ruga de ei:

-Aveţi grijă cum mă dezlegaţi! Aveţi mare grijă! Am două grenade subsoară!

Oamenii au umblat cu el ca şi cum ar fi fost un ou de frică să nu sară toţi în aer. Un hohot nestăpânit de râs a umplut casa când i-au luat în sfârşit grenadele de sub braţ. Erau două barabule. Lucanu le privea aiurit. Nici lui nu-i venea a crede că a fost înfrânt atât de jalnic. El, haiducul Lucanu, despre care şi acum cântau ţiganii lăutari:

Când răsucea Lucanu mustaţa

Pe boieri i-apucă greaţa...

să ajungă să fie înfrânt cu două barabule...

...

Am terminat de spus povestea. Călugărul râdea spre mine și înțelegeam că i-a plăcut povestea.

- Povestești bine. Nu te-ai gândit să o scrii? mă întreabă și mă privește țintă cu ochii lui albaștri rupți din cer.

Râd spre el. Îi povestisem o poveste deja scrisă într-o carte. Se pare că el deja știa.

Terminăm de mers pe culme și începem coborârea. Ne sprijineam de copaci și de balustrade să nu alunecăm și coboram rapid. Părintele era primul. Noi după el. Am ajuns la mașină. Cezar s-a oferit să îl ducă pe călugăr la Mănăstirea Secu, unde avea treabă. Începuse iarăși ploaia, înserarea cobora și era păcat să îl lase să meargă pe jos. Tot drumul au râs de mine. Nici nu îi auzeam. Eram fericită: ursul nu m-a mâncat, pe munte am urcat, rău nu îmi mai era, cu Dumnezeu am stat de vorbă și i-am spus tot ce aveam pe suflet. Cred că mă vindecasem și de sechelele postcovid. Și un călugăr zburător întrupat lângă noi mi-a spus să scriu...

Am lăsat călugărul la Secu, alt colț de rai din Munții Neamțului, ne-am închinat un pic și am pornit spre casă pe alt drum, decât la venire. Am oprit undeva să mâncăm o ciorbă fierbinte. Am ajuns noaptea acasă...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Dacă vă prindea ursul, îi spuneați și lui o poveste de murea bietul animal de plictiseală și sărăcie stilistică :)
    • Like 0
  • Corina check icon
    Am citit cu plăcere povestea-cadru, aventura pe munte. Pe haiduci i-aș mai lăsa. De la Dvs. prefer poveștile adevărate, trăite. Și cu ele puteți fi scriitoare.
    • Like 0
  • Daniel00 check icon
    Asta face traditia din om. Il pune sa cutreiere cine stie pe unde, in speranta ca va gasi ceva, ce se poate descoperi numai prin Har in el. Mila lui Dumnezeu v-a pazit sa nu vi se intample ceva. Iar in urma ramanem doar cu o poveste frumoasa... dar care nu e despre Dumnezeu, ci tot despre oameni. Doamne ajuta!
    • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult