„Darea în plată” – un cui în talpa strategiei de locuire

Legea, adoptată deja de Parlament, se află acum la răscruce de drumuri: fie va ajunge în Monitorul Oficial înainte de Paște, fie va fi trimisă la Curtea Constituțională. Dacă, în următoarele săptămâni, drumul va fi către Monitorul Oficial și, deci, legea va intra în vigoare, atunci vom avea un act normativ care, deși fusese menit să facă protecție socială, ignoră tocmai protecția socială. Și, de aici, s-ar putea ajunge la pericolul schimbării direcției de acțiune dincolo de cei care nu pot să plătească, riscând să-și piardă casele familiale, către cei ce nu vor să plătească și și-ar dori să scape de datoriile care îi încurcă. Și de garanții.

Mai sunt însă și cei ce plătesc acum, dar – prin efectul hazardului moral – ar putea să fie tentați să nu-și mai plătească datoriile. Ce anume ar putea conduce spre o astfel de judecată? Textul art.4, al.1, litera c, modificat în ultima clipă. Text ce are două părți, una contracarând-o pe cealaltă. În prima parte, condiția pentru stingerea creanței este ca împrumutul să fi fost contractat de consumator „cu scopul de a achiziționa, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinație de locuință”. Vitrina. Vedem însă că, în realitate, poate fi locuința familiei, dar și o casă de vacanță ori o casă de închiriat… După care intervine conjuncția „sau”. Și tot ce urmează după această conjuncție face inutilă formularea din vitrină. Iată textul: „… sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, (împrumutul - n.a.) este garantat cu cel puțin un imobil având destinația de locuință.” 

Ce să înțelegem? Că dacă garanția cuprinde un „pachet” de bunuri imobiliare – un teren, o casă de vacanță și una de închiriat – le „dă în plată” și se stinge creanța? Și pot fi stinse, astfel, oricâte creanțe… fiecare până la echivalentul sumei de 250.000 de euro?

Scopul legii (dacă e ori nu social) nu e de resortul Curții Constituționale. Așa că acest articol rămâne bătut în cuie!

Cine ar putea trimite legea la Curtea Constituțională? Vedem în legea-legilor, la art. 146: președintele României, unul dintre președinții celor două Camere, Guvernul, Înalta Curte de Casație și Justiție, Avocatul Poporului, un număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori. Ce motive ar putea fi invocate? Desigur, unele legate de constituționalitatea legii. Și sunt: schimbarea clauzelor într-un contract care este legea părților prin intervenția statului, ignorarea conceptului de garantare a dreptului de proprietate…

Se subînțelege, deci, că Legea „dării în plată” nu are cum să aducă doritul echilibru în raporturile dintre bănci și cei care au luat împrumuturi garantate cu un „pachet” de bunuri imobiliare, între care și o casă. Cred așadar că, în continuare, statul va fi nevoit să intervină – în litera și spiritul Directivei 17/2014 a UE – cu un pachetul de legi bine gândite, care să reorganizeze piața serviciilor financiare, dacă va dori să nu avem parte de o perturbare a creditului, ca factor relevant de bunăstare.

Câți vor fi în situația de a da casa băncii pentru a scăpa de datorii? Probabil, foarte puțini. Din 7,3 milioane de „consumatori” cu credite active, care au luat împrumuturi din bănci între 2003 și februarie 2016, cei mai mulți – o majoritate covârșitoare – au împrumutat sume mici, pentru a-și cumpăra un televizor, un telefon mobil, aparatură casnică sau, în cel mai bun caz, un automobil.

Cei care și-au construit case ori și-au cumpărat o locuință sunt revoltător de puțini. Și spun revoltător de puțini, pentru că numărul lor nesemnificativ exprimă o foarte mică putere de cumpărare a populației țării noastre. Pentru că numai 470.000 au credite garantate cu case. Dintre care 170.000 au luat credite de consum pe care le-au garantat cu ipoteci pe bunuri imobile. Iar 160.000 au făcut împrumuturi în programul „Prima casă”. Nu cumva, ca efect al riscului moral, toți ceilalți ar simți o amară dezamăgire? Și nu cumva riscul moral s-ar extinde la toți cei 4,3 milioane de debitori – acum în mare majoritate buni platnici?

În dezbaterea pe marginea „dării în plată” era inevitabil să se fi ajuns la maximizarea atenției publice pe subiectul „casă” și, deopotrivă, la o puternică stimulare emoțională cu referire la posibilitatea stingerii creanței. Cifrele fiind însoțite de o adnotare cu sensibilă încărcătură psihologică – și anume: „casa, bunul cel mai de preț, de cele mai multe ori agoniseala de o viață a unei familii”. Se impune, așadar, ca statul să gândească serios cum să li se întindă o mână de ajutor celor ce sunt aproape să-și piardă casele? Pentru că soluția legii „dării în plată”, care este autoevacuarea, nu va rezolva această problemă grea.

În schimb, legea ajunge sub incidenţa unei noţiuni care ne dă frisoane: riscul. Acel risc major ce ar putea împinge băncile către o “încetinire” simțitoare a procesului de creditare, în pericol cu deosebire fiind noua strategie de locuire. Din 2003 până în 2015, în 12 ani, deci, au fost cumpărate sau construite pe credit 300.000 de case. Atât. De câți ani va fi nevoie până să fie acoperit actualul deficit, de un milion de case, dacă băncile vor continua să urce avansul?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp