Foto: Wavebreak / Profimedia
Sunt de aproape doi ani pe aplicațiile de dating și nu aș fi crezut că o să îmi ia atât. Sunt mai aproape de o relație? Deloc. Sunt mai aproape de ceea ce vreau de la o relație? Da. Însă asta nu înseamnă că o să și am relația pe care mi-o doresc.
De ce ești singur/ă?
„De ce ești singură?”, mă întreabă adesea date-urile mele sau diverși oameni. Răspunsul meu este întotdeauna același „Există mai multe motive. Unele țin de mine, altele țin de lucruri pe care nu le pot controla.”
Acest răspuns nu pare să satisfacă pe mulți. Ca oameni, avem nevoie de certitudine. De lucruri sigure pe care să punem mâna. De control. Observ acest lucru în meseria mea de Behavioral Designer – incertitudinile ne dau fiori, așa că fugim de ele. Unde? Acolo unde există certitudine, unde cineva ne promite luna de pe cer. Și, de multe ori, găsim stagnarea.
Stagnarea e mai bună decât incertitudinea. Familiaritatea e mai bună decât incertitudinea. Nu ești cum știu eu că ar trebui să fii, ești anormal. Ești neobișnuit. Ești altfel. Pe cât susținem sus și tare că ne-am plictisit de normalitate, când dăm de greu, fugim tot în culcușul nostru pe care-l știm. Aceeași normalitate.
În dating e la fel. Nici vorbă să învățăm să ne adaptăm la cealaltă persoană.
Eșuez mereu la partea de retention
Scriam acum ceva vreme că dating-ul e ca în marketing. De la awareness, la activation și retention. De la pachetul standard, la cel diamond.
În ultimii doi ani, am observat că lucrurile sunt mai complicate de atât. Mă tot împotmolesc la activation, iar în puținele cazuri în care ajung departe, la retention. Relațiile se încheie rapid.
În marketing lucrurile sunt mai puțin precise: selectezi niște filtre după o nevoie anume și targetezi oamenii care au nevoia respectivă. Nu-i întrebi cum au ajuns la acea nevoie și nu te căsătorești cu toate nevoile lor. Dacă pleacă clientul după o vreme, nu plângi după el. Uneori îți faci timp să vezi ce l-a nemulțumit și dacă era ceva ce ținea de tine. Ca să faci mai bine data viitoare (cel puțin așa ar face un marketer bun).
În dating, complexitatea emoțiilor și nevoilor face ce această despărțire să lase urme și să creeze un bagaj de experiențe ce-ți va influența judecata, la următoarea persoană.
Mă întorc la întrebarea „De ce sunt singură?”. Multe persoane de ambele sexe, de peste 30+, ce-și caută activ pe cineva, aud întrebarea aceasta frecvent. Ea vine și cu presiunea din partea familiei, ceea ce face lucrurile să se complice. „Ți-ai găsit și tu pe cineva?” devine întrebarea care se aude în conversațiile de acasă. Cu cât auzi mai des asta, cu atât ți se pare că ești tare departe atât de răspuns, cât și de rezolvarea întrebării.
Cu cât te duci la un date după altul, cu atât te îndepărtezi și mai tare de răspuns. Pentru că fiecare întâlnire romantică îți aduce și mai multe necunoscute pe masă. Lucrurile, care de acasă păreau certe „Vreau un partener care face X, Y, Z și are trăsăturile M, N și W”, devin mai nuanțate. „Nu știam că-mi place trăsătura D și că poate Z nu este așa important.”
Sau poți fi și în paradigma „Dacă nu ai X, Y și Z, nu ai nicio șansă!”
Eu merg mai degrabă pe prima variantă.
De ce sunt eu singură?
„Vreau o persoană self-aware, matură emoțional, cu un mindset deschis, cu care să putem să ne certăm productiv și să trecem cu bine prin momentele dificile ale unei relații.” Cam așa sună rezumatul descrierii mele de pe Bumble.
Într-o realitate ideală, Bumble mi-ar arăta potențiali bărbați în zona aceasta, iar cei care mi-ar dat match s-ar recunoaște în aceste cuvinte. În realitatea noastră, fie bărbații cred că au aceste atribute, fie nici măcar nu-mi citesc profilul și se uită doar la poze. Or dacă am învățat ceva până acum, corelația poză-relație lungă este foarte slabă.
Mă întorc la rezultatele date-urilor mele, conform descrierii de mai sus, pozelor alese și meseriei publice de Behavioral Designer, de pe Bumble.
Dau de bărbați care:
a) Sunt intimidați de meseria mea și cred că îi studiez psihologic. Ceea ce nu fac în mod intenționat, însă această abordare îmi dă de înțeles că sunt multe nesiguranțe acolo – pe care le și descopăr mai târziu.
b) Nu sunt intimidați de meseria mea fiindcă nu citesc profilul. Sau nu-și bat capul să se gândească ce ar însemna.
c) Nu sunt intimidați de meseria mea. Adesea, acesta e un semn bun.
Din b) și c), derivă mai multe rezultate:
- Fie nu e chimie deloc. Acestea sunt cele mai fericite cazuri deoarece știi exact cum stă treaba.
- Există chimie care ar putea avea un potențial de creștere. Doar că începem să ne lovim fie de dogme încă din conversații, fie de planuri de viitor diferite, fie de cum ne raportăm la Bumble (unii vor relații serioase, alții nu), de bad-timing, de distanță (bărbați din alte țări), de stil personal de a face lucrurile etc.
- Există chimie și mergem mai departe, însă îmi dau seama că nu va merge din diverse motive, mici și nenumărate. Și aici e un caz fericit, deoarece știi repede finalul.
- Există chimie și mergem mai departe, însă începe să se ivească lipsa lucrurilor despre care scriam în descriere (self-awareness, maturitate emoțională, mentalitate deschisă, încredere etc.). Aceste ”relații” sunt cele mai complicate și dificile fiindcă te afli pe un teritoriu al incertitudinii. „Să continui sau să mă opresc?”; „Poate mă înșel.”; „Poate e ceva acolo, chiar dacă acum nu e așa clar.”
Timp în care încerci să ghicești și cum gândește celălalt.
După ce iei o decizie să încerci să mai mergi ceva pași, convinsă că merită efortul, celălalt începe să-ți transmită că e mai degrabă ”nu”. După ce fusese ”da”. Și e al naiba de dureros când tu decizi că ”da”, și observi că el decide că e ”nu”. Când doreai să te așezi și tu, când doreai să rămâi la retention, bărbatul e deja în retragere, în masa de potențiali candidați, căutând pe cineva mai bun.
E ca și cum un călător care-și dorea mult să ajungă pe un vârf de munte (ex: o relație stabilă), după ceva eforturi, ajunge la acel vârf. Aici te afli tu, cu ce poți arăta până în acest punct. Peste tot scrie „Rămâi aici.”, „Uite ce priveliște frumoasă!”, „Urcarea ta s-a terminat; acum e timpul să construiești o cabană.” Însă călătorul nostru miroase puțin iarba, citește semnele, dar decide să pornească să caute alt vârf.
Start swipe again. Trebuie să fie un vârf mai frumos.
Mi-a luat ceva ani să-nțeleg că nu prea contează câte semne pun eu pentru călătorul meu. Dacă a decis că e un vârf mai frumos decât al meu, nu mai există nicio șansă să-l fac să rămână.
Dacă decizia lui e greșită sau nu, asta va înțelege el mai târziu. Ceea ce trebuie eu să fac este să-l lasă să-și urmeze calea.
Maturitate, imaturitate, falsă maturitate
Întorcându-mă la cerința mea legată pe a fi self-aware de calitățile, dar mai ales neajunsurile tale, intrăm în zona maturității. A fi matur emoțional, pe scurt, presupune să înțelegi niște lucruri despre tine, să îți monitorizezi emoțiile, să le gestionezi bine, și să-ți asumi rezultatul cuvintelor și acțiunilor tale.
Privind în ansamblu, problema imaturității emoționale există în întreaga societate. Colegi cu tipare emoționale toxice; familii disfuncționale; șefi obtuzi emoțional; hateri ce se alimentează din social media și alte tipuri nefericite. Lipsa inteligenței emoționale nu se află doar în lumea întâlnirilor romantice.
Așa că pe lângă a avea chimie cu celălalt, a râde împreună, și a avea o mentalitate deschisă, țin mult la a avea maturitate emoțională pentru vremurile când the s**t hits the fan. Și alea sunt frecvente. În vremurile rele, și-n situațiile de tensiune, se cunosc oamenii. Iar eu mi-am ales întotdeauna pe cei de lângă bazându-mă pe cum se comportă în asemenea situații. Pentru cineva în căutare de oracole, acesta e oglinda sufetului.
Cum arată clasificarea în dating apps:
1. Prima categorie - bărbații maturi emoționali - ori sunt căsătoriți/ în parteneriate, ori nu stau pe Bumble, ori stau pe Bumble, însă nu ne match-uim noi. Fiindcă eu am întâlnit foarte puțini.
2. A doua categorie – bărbații fals maturi emoțional - se întâlnesc puțin mai frecvent. De obicei sunt cei care se prefac o vreme că sunt de acord cu tine și totul e ok. Până când realizezi cât de mult mint. Și că nu au învățat nimic din relațiile trecute.
3. A treia categorie – cei imaturi emoțional – sunt cei mai frecvenți (și nu țin cont de vârstă). Îi vezi deja după modul în care scriu.
Acesta e un posibil răspuns pentru care sunt (încă) singură. Pentru care relațiile mele durează maxim 1-2 luni. Cum precizez adesea, nu caut pe cineva care să mă facă să mă simt mizerabil pentru restul vieții, pentru că pot să fac și eu asta destul de bine. Ci pe cineva care să mă facă mai bună decât sunt. Altfel, ce sens are avea o relație?
Sunt bine așa cum sunt acum și mă uit tot în sus, spre ceva mai bine pe care nu-l pot crea singură, ci în doi; nu în jos, spre certuri ne-productive, lipsă de asumarea responsabilității pentru propriile vorbe și fapte sau obtuzitate intelectuală și emoțională.
Câteva concluzii finale
- Am observat tendința celor care sunt singuri de a da vina pe ceva: aplicațiile de dating, femeile, bărbații, lipsa timpului, societatea etc.
- Consider că, per-se, nu e nimeni de vină. Lucrurile sunt așa cum sunt, nici bune, nici rele. Avem libertatea să ne creăm propria realitate (să conversăm cu cine dorim, să folosim o aplicație de dating sau alta, să ieșim la date cu cine vrem, să alegem să ne îmbunătățim sau nu, să investim timp sau nu, etc.).
- Realitatea pe care o vedem e o combinație dintre consecințele acțiunilor noastre, contextul în care ne aflăm și hazard.
- Oricât ai vrea să forțezi ceva - așa cum îi spun și bunicii mele de aproape 88 de ani, care mă întreabă când o să-mi găsesc pe cineva -, nu poți. Mai trebuie să vrea și cealaltă parte. Să fiți amândoi confortabili că acesta e vârful la care vă opriți și nu e altul mai bun.
- Important e să nu renunți. Însă, și acest însă e foarte important pentru mine – dacă strategia pe care o ai nu merge, schimbă-ți strategia.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ca sa fiu un pic superficial, toate femeile isi doresc barbati maturi, “asumati”, cum si barbatii isi doresc femei “de casa”. Dar hai sa fim seriosi, sunt rare cazurile in care chimia / atractia, apare cu astfel de parteneri. Am 30+ si am trecut prin mai multe relatii, unele cu partenere intalnite in viata reala, in timp ce ultima cu ajutorul unei aplicatii de dating, iar in prezent, singur. Rezultatul? Mi am “luat” frumos cateva sesiuni la psiholog si am invatat ceva despre mine - ca sunt o persoana care isi doreste acea chimie, scanteie, unde chestiile rationale nu si au locul. Nu spun ca e lucrul neaparat “corect”, din contra, dar pt mine primele momente la prima intalnire sunt super importante (la un nivel subconstient). Imi place sau nu mi place. Daca imi place, mi as asuma si as fi dispus sa “lucrez” cu caracteristicile rationale.
Departe de mine gandul de a ti spune sa te multumesti cu putin, dar poate e momentul sa iei o decizie - mergi pe chimie, si lucreaza / accepta compromisuri pt aspectele palpabile. Degeaba gasesti barbatul perfect care bifeaza toate checkbox urile tale rationale, daca nu exista chimia. Eu consider ca oamenii se mai si pot completa unii pe altii, dar nu pot trece peste lipsa chimiei/atractiei :)
Este un tip mai jos care a pus un comentariu bun, rezumat astfel : timpul bun pentru femei este la 16-26 ani, iar cel pentru barbati la 26-36 ani. Ca sa evit englezescul "prime time".
Ca femeie e nasol daca ai ajuns la 35 ani si nu ai avut 1-2 relatii de lunga durata, o casnicie, un copil..macar un divort :). Dar toate femeile care nu cauta si nu ofera, se expun la asa ceva.
Colegul acela ochelarist de care nu iti placea in liceu sau colegul mai plinut din facultate caruia nu ii spuneai Buna, putea fi un viitor sot :). Sau poate le spunei ceva, dar nu suficient sa ii incurajezi sa incerce o relatie .
Imi place analiza, dar din pacate la relatiile dintre persoane, cele in afara locului de munca ...nu merge pe baza de cerebral, ci pe sentiment. Si unde sunt semtimente, efectiv poate sa iti faca viata un calvar asa cum ai spus.....ca o iubesti pe nebuna si nu poti sa traiesti fara ea :)
Spor
Mulțumesc pentru mesaj.
M-ai atins puțin mai jos cu ”bărbatul și pisica” :)). Și cu faptul ca oamenii nu investesc în ei până la 35+, ci în viața profesională.
Preponderent, din experiențele mele, predomină bărbații cu animale de companie, care, material sunt stabiliți, dar cam acolo se oprește totul. Vin și au așteptarea să fie acceptați așa, cu neajunsurile astea, pe care nu le văd ca neajunsuri. Și nu vor să facă nimic (nu mă refer la aspectul fizic neîngrijit).
Butoanele emoționale, pe care nu prea le-au chestionat, și crizele copilărești, încep să apară în interacțiune. Am răbdare să le rezolvam, pentru persoana care merită, însă rar văd deschidere din cealaltă parte.
De aici și englezescul ”self-awareness” sau ”the lack of it”.
Refuz să fiu fatalistă. Am răbdare și știu că există și ceea ce caut eu.
Cum zice bunica mea, „Cu răbdarea se trece marea”. Acum, că voi trece marea la 80 de ani, apoi aia e. :)
Cât despre societate, fiecare generație vine cu neajunsurile sale. Așa a fost și așa va fi mereu.
E mai înțelept să ne axăm pe ce ține de noi. Aici suntem în control. Doar acest simplu fapt ar trebui să ne ocupe destul de mult timp.
Salutări!
Acum, trecând de la micile răutăți, la fond, cu stimă și sinceritate.
Atitudinea Dvs e total greșită și sortită eșecului. Se zice că nu putem spera la rezultate diferite dacă repetăm experimentul mereu și mereu, în aceleași condiții, sau se poate întâmpla ceva bun, dar doar în urma norocului pur, ca la loterie. Ceea ce zic că nu e o cale viabilă.
În primul rând, lucrul cel mai important este să nu INSISTAȚI cu căutările. E un lucru știut că acel ”THE ONE” (Doamne, m-am molipsit și eu!) apare numai și numai când nu te aștepți și când e momentul potrivit, decis de soartă. Alesul (The One, ăla) nu vine ca urmare a creării unui întreg algoritm propriu de căutare și filtrare pe site-urile matrimoniale (nu zic ”de dating” nici să mor!) ci când vrea soarta. Chiar așa e, nu putem să ne oferim noi înșine un partener adevărat oricând vrem. De aceea consider că site-urile matrimoniale sunt o păcăleală. Impresia comună este că o persoană nu-și găsește partenerul potrivit fiindcă nu are o arie de căutare suficient de mare. Internetul îți pune lumea la picioare, are o arie de căutare virtual maximă, deci iată soluția! Total greșit! În mediul on line, deși e îndeplinit criteriul ”arie de căutare”, nu sunt îndeplinite alte criterii esențiale, cum ar fi chimia de moment prin contact direct. Sigur, oamenii se pot îndrăgosti și prin corespondență, dar iată că de multe ori impresia și atracția sunt greșite. Chimia ca urmare a unui contact direct are mult legătură cu intuiția, cu sentimentul direct, cu ”inima” ca să mă exprim siropos, dar adevărat. De multe ori cineva își caută alesul în lumea largă iar acesta apare, meteoric, chiar sub nasul său, apoi dispare, iar căutătorul de profesie nu-l observă tocmai fiindcă e preocupat cu algoritmii de căutare în on-line. On-line-ul doar aparent ne apropie, de fapt este, zic eu, o unealtă a înstrăinării. În on-line fiecare apare altfel decât este și se poartă altfel decât firesc. Iar unii nici nu au intenții bune. În fine.
Alt lucru extrem de important - vă rog să nu-l minimalizați - este următorul: În căutarea și apoi dezvoltarea unei relații accentul NU trebuie să cadă pe propria persoană, ci pe celălalt. Tendința instinctivă a oricui este să vrea, să ceară, să pretindă. Greșit. Nu vom obține așa ce căutăm. Dar dacă ne orientăm aproape exclusiv pe a oferi, pe a mulțumi, pe a împlini, pe a scoate noi ce e mai bun din celălat și nu a aștepta să facă el asta pentru noi, atunci relația se va dezvolta extraordinar de frumos și trainic. Și bineînțeles că nu vom rămâne nici noi înșine neîmpliniți, ci vom primi înzecit ceea ce oferim. Deci pe scurt inima nostră trebuie să fie plină de afecțiune, din care ”preaplin” să oferim celuilat, în primul rând. Astfel vom primi și noi mult mai mult decât sperăm și ne vine să credem. Dacă suntem orientați să găsim pe cineva care din start să ne ofere tot, să scoată tot ce e mai bun din noi etc, vom fi mereu deziluzionați și dezamăgiți, fiindcă nimeni nu se va ridica la standardele noastre din ce în ce mai nișate și mai înalte. Ăsta este secretul: există o ”dialectică” minunată între a oferi mai întâi, pentru a primi și mai mult. Accentul să fie pe persoana din exterior, nu pe interiorul propriu.
Mă rog, am vorbit și eu, ca nea ION (nu cel al guverrnului), că și eu sunt om, vorba proverbului. Dvs considerați dacă am făcut-o cu folos sau am bătut câmpii fără rost.
Pentru că v-ați luat timp să scrieți acest comentariu, o să punctez lucrurile pe care le consider importante în argumentarea dvs.:
1. Legat de romgleză, este adevărat că în afara cercului unde acest fel de a vorbi se pretează, sună plastic. Îmi asum impresia aceasta. E un obicei pe care l-am căpătat și, pentru moment, nu lucrez să-l schimb.
2. Aveți dreptate – a face mereu la fel și a aștepta rezultate diferite este o atitudine greșită și sortită eșecului.
3. În ceea ce privește insistarea, consider că aveți dreptate parțial. Experiența m-a învățat că dacă stai și aștepți, lucrurile nu pică din cer. Cât timp încerci, mai înveți ceva. Uneori, dacă insiști prea mult, totuși, devii obtuz la alte posibilități și mai mult te sabotezi decât progresezi.
4. Legat de aria de căutare, uneori poți sta și în mijlocul bălții plină cu pește. Îți trebuie și ceva noroc. :)
5. Chimia e testată și în mediul online. Unele discuții duc la întâlnire și fără chimie nu mergi mai departe (indiferent de ce calități vei găsi la persoana respectivă).
6. „De multe ori cineva își caută alesul în lumea largă iar acesta apare, meteoric, chiar sub nasul său, apoi dispare, iar căutătorul de profesie nu-l observă tocmai fiindcă e preocupat cu algoritmii de căutare în on-line.” – De acord, mi-a plăcut exprimarea.
7. „În căutarea și apoi dezvoltarea unei relații accentul NU trebuie să cadă pe propria persoană, ci pe celălalt. Tendința instinctivă a oricui este să vrea, să ceară, să pretindă.” – Bine spus. De aici și multe necazuri.
8. În concluzie, a da înainte de a primi este o regulă nescrisă în multe situații. Mă străduiesc să fac acest lucru zilnic.
Mulțumesc.
Imi spunea deunazi un sofer de uber ca el ar face un dictionar complet al injuraturilor numai din ce aude de la pasagerele adolescente (!) pe care le duce seara la terasa si la club. Imi cer iertare pentru ton, dar m-am saturat de educatia asta facuta fetelor de familie si de societate. M-am saturat si m-am speriat, la gandul ca as putea sa am si eu o astfel de fetita, pe care o cresti ca pe o floare, ii citesti seara, o inveti sa fie respectuoasa si altruista, iar ea apoi isi va lua setul de valori de pe fb, yt si tiktok. Sau se va transforma intr-o snoaba, care se ia prea in serios pe sine si careia tot ii pute: si tara, si familia, si ideea de responsabilitate.
Nu vă faceți însă griji pentru cum va fi copilul Dvs. Va avea norocul să primească o educație solidă, sunt sigur de asta, iar acest lucru e foarte important. Indiferent de nebunia și alienarea societății, fondul bun al educației din familie va fi hotărâtor. Iar influența și îndrumarea familiei nu este doar în primii 7 ani, ci până la vârsta adultă și chiar după aceea. Ați amintit o capcană a educației: ”să aibă tot ce nu am avut eu”, însă acesta nu cred că va fi cazul în familia Dvs. Dar ideea asta se poate extrapola pe principiul: ”să nu fac aceleași greșeli ca părinții mei” iar aici iar e o mare capcană. Fiindcă părintele încearcă să fie invers decât au fost părinții lui care au greșit, iar uneori tocmai asta e greșit. N-am fost prea clar, să mă explic. De exemplu - caz ipotetic - dacă un copil mai timid, mai fragil, nu a avut parte de multă susținere sau înțelegere din partea părinților, atunci el poate trece în extrema cealaltă cu viitorul său copil. Iar acesta, având uneori o cu totul altă fire poate mai impulsivă, mai dezinhibată, mai egoistă, ar avea nevoie nu de stimulare prea multă și încurajare neselectivă, ci poate de strunire și temperare, de inoculare a valorilor adevărate, chiar de pedepse bine dozate. Nu trebuie să adoptăm o tactică fixă, ci totul trebuie să fie adaptat la firea copilului. Să-i dăm ce are nevoie, cât are nevoie, trupește și sufletește, încât să fie cel mai bine / util pentru el. Nu vă iluzionați însă: încă nu s-a născut părintele perfect și de multe ori părinții își fac procese ulterioare de conștiință că n-au făcut ce trebuie. Și eu simt de multe ori asta, deși băiatul meu, acum om în toată firea și pe picioarele lui, a crescut frumos și suntem în relații sufletești foarte bune. Nu știu cât a fost meritul familiei și cât al lui personal. Nu pot fi sigur cât l-am ajutat și cât l-am frânat. Acum aș face lucrurile și mai bine, dar oricum se zice că educația copilului se întâmplă mai ales când NU te străduiești să-l educi, prin ce vede și simte el și copiază de la mediul familial. Cel mai important lucru însă este afecțiunea profundă, dragostea pentru copil; copilul are nevoie în primul rând de asta. Și asta estompează toate eventualele necazuri.
Femeia este ca laptele, cu cat timpul trece ea se invecheste, se acreste si nu mai este dezirabila.
In schimb, barbatul este ca vinul, cu cat este mai vechi cu atat este mai gustos, mai dezirabil, mai valoros.
Odata ce o femeie a trecut de 35-40 de ani, si inca mai e singura, pe piata de dating trebuie sa te intrebi de ce te-ar alege pe tine un barbat valoros? Ce ai tu de oferit in afara de pretentii care nu pot fi indeplinite de nimeni? Nu toti barbatii isi doresc un "al doilea job" doar pentru a putea avea o relatie cu tine.
Pentru o mai buna intelegere a psihologiei relationarii dintre barbati si femei, vezi materialele de pe canalul urmator:
www.youtube.com/@BetterBachelor
E o realitate care merită luată în considerare.
Pe de altă parte, nu toată lumea aderă la perspectiva aceasta.
Avem ce-i drept, ca femei, un minus când vine vorba despre copii (timpul nu e de partea noastră).
Altfel, maturitatea și înțelepciunea nu țin cont de vârstă.
Se pune problema ce vrea fiecare; și anume ce atribute caută la un partener de viață. Atunci când pui problema așa, etichetele precum ”tânăr” sau ”matur” nu se mai susțin.
Ex: îmi e egal dacă bărbatul are 30, 35 sau 42, atâta timp cât nu am cu cine să am o discuție matură. Timpul poate avea calitatea de a te face mai înțelept, însă nu există o cauzalitate timp-înțelepciune, așa cum este între timp-vin (din câte cunosc eu despre vin) ;).
Este una dintre versiunile prin care poți concluziona acest articol. ;)
Am gasit niste idei intresante.
Situatia actuala din 'dating' nu este buna pentru femei si dezastruoasa pentru majoritatea barbatiilor dar nu se va schimba cateva generatii bune.
Ce se intampla in dating este ca majoritatea femeile alearga dupa barbati cu anumite calitati, calitati care aproximativ 70% + din ei nu le indeplinesc.
Astfel avem o portiune mica de barbati care sunt asaltati de femei si restul care raman cu crema hidratanta.
Situatiia e rea si pentru femei, Topul barbatiilor nu le pot lua pe toate ( ca si nevasta/iubita termen lung) , de aceea ele se trezesc ca au inceput sa treaca anii si nu au reusit 'sa puna lacatul' pe un barbat.
Acuma si eu, daca iau de la magazin un produs la nevoie caut mai prin spate in speranta ca o sa gasesc unul cu termen de valabilitate mai lung.
Deci dupa 35+ e trist ca femeie singura, Nu doresc niciuneia asta.
Din perspectiva mea personala, cand eram pustan de 18-28 de ani, nema nu se uita la mine. Asa... din joi in paste ma mai baga o fata in seama si alea de obicei erau 'plinute'. Nu mi se pare ca m-am schimbat asa mult pe parcursul anilor. Desigur, acum imi permit haine mai calitative, parfumuri mai fine, detin o masina, o casa, am o alimentatie sanatoasa si fac exercitii des. Am petrecut ani buni invatand si studiind <dupa terminarea studiilor> ca sa am niste venituri de 4-5 orti mai mari decat salariul mediu pe economie. Am lucrat la abilitatiile mele sociale (care erau dezastru).
Iata-ma acum la aproape 33 de ani, multumit de ce am obtinut dar si cu dorinta de a intemeia o familie.
Dar cu cine sa faci asta ? Cu o femeie careia deja i-au spus 3+ barbati ca nu e material de nevasta ?
Promiscuitatea bate-o vina :).
'Swipe right' la femei de 24+ mai dau doar din frustrare, frustrarea ca atunci cand eram 'tinerel' si imi dadeam silinta nu se dadea doi bani pe mine. Si ca si cei 3+ barbati dinaintea mea... pescuit sportiv - prinzi,admiri, te lauzi si dai drumul inapoi in balta.
Asa s-au pierdut barbatii de 'calitate' :).
Nu sunt compromisuri, este o reasezare in realitate, iesirea din bula proprie. Multi / multe insa nu sunt capabili/e sa faca o resetare. In orice relatie trebuie sa intri asa cum ai venit pe lume...gol. Lipsit de asteptari. Si vezi mai incolo daca e ceva bun acolo si pentru tine sau nu...