„De cele mai multe ori oamenii cred ceea ce cred pentru că sunt cine sunt”. De ce teoriile conspirației sunt atât de greu de combătut

foto: Axel Bückert / Panthermedia / Profimedia

Perioadele electorale coincid, de obicei, cu întețirea teoriilor conspirației. Narațiunile despre actori răuvoitori sau chiar malefici, care complotează în secret la calamități politice și sociale pot ajunge să influențeze atât dezbaterea din spațiul public, cât și rezultatul alegerilor sau, ocazional, chiar reglementările legislative sau unele decizii importante care vizează domenii sensibile precum sănătatea (vezi retragerea SUA din Organizația Mondială a Sănătății pe fondul plasării conspiraționistului Robert F. Kennedy la șefia principalei agenții de sănătate de acolo).

Prin acest text vă propun să vedem cum arată anatomia teoriei conspirației. Printre elementele de bază care trebuie înțelese se numără faptul că localizarea sursei fenomenelor politice și sociale este atribuită unor forțe nevăzute și răuvoitoare, faptul că interpretarea lucrurilor se face doar în termeni de luptă între bine și rău și, desigur, convingerea că relatările mass-media despre diverse evenimente ar fi doar un șiretlic menit să distragă atenția publicului de la acțiunile forțelor nevăzute și răuvoitoare de care aminteam mai sus.

„Teoriile conspirației trebuie să aibă anumite elemente pentru a avea succes: trebuie să existe o înțelegere, o conspirație între două sau mai multe persoane, o acțiune secretă și un motiv.”, spune Karen Douglas, profesor de psihologie socială la Universitatea din Kent din Marea Britanie.

„Cele care prind avânt sunt, de obicei, acele teorii care confirmă bias-ul existent deja, lucrurile pe care oamenii le cred deja sau, dimpotrivă, lucrurile pe care oamenii vor să le creadă. Susceptibile de a avea succes pe termen lung sunt și teoriile care oferă o explicație <mare> pentru un eveniment <mare>”, mai spune profesorul de psihologie.

Ceea ce spune Karen Douglas are sens mai ales după ce arunci o privire mai atentă peste felul în care funcționează acest tip de raționament. Cercetătorii fenomenului spun că raționamentul care ne aduce în punctul acesta urmează trei procese distincte:

• Bias (înclinare) de confirmare sau asimilare părtinitoare – ce înseamnă, mai exact? Înseamnă cam ce spunea și K. Douglas, că o persoană este mai predispusă să caute informații care sunt în concordanță cu convingerile sale preexistente, evitând, în același timp, toate informațiile incompatibile sau care ar putea să-i conteste convingerile deja existente.
• Bias de infirmare – ce înseamnă, mai precis? Înseamnă că o persoană va investi mai mult efort și va petrece mai mult timp denigrând și luptându-se cu argumentele opuse convingerilor sale.
• Bias de congruență a atitudinii – ce înseamnă? Înseamnă că toți cei care au o poziție foarte clară în privința unei probleme tind să vadă argumentele de susținere ca fiind mai puternice decât argumentele opuse sau contraargumentele.

Statisticile, certitudinea răspândirii teoriilor conspirației

Un sondaj recent publicat pe www.lsu.edu arată că peste 50% dintre noi au cel puțin o conspirație pe care o consideră adevărată, iar un studiu al Universității din Chicago (eșantion american, de data asta) arată că:

• 20% dintre americani cred că guvernul american a fost în spatele atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001;
• 25% cred că recesiunea din 2008 a fost orchestrată de o mică camarilă de bancheri de pe Wall Street;
• 11% cred că guvernul a impus trecerea la becuri fluorescente compacte în clădirile guvernamentale pentru că „acestea îi fac pe oameni ascultători și mai ușor de controlat”;
• 54% dintre americani cred că Lee Harvey Oswald nu a acționat singur în asasinarea lui John F. Kennedy din 1963 și că al doilea actor a fost fie FBI, fie CIA, fie un trio format din FBI+CIA+Lyndon B. Johnson;
• 31% cred că fostul președinte Barack Obama nu s-a născut în Statele Unite, deși dovezile au fost prezentate publicului de foarte multe ori;
• 20% cred că guvernul folosește vaccinurile pentru a implanta microcipuri în populație;
• 41% dintre americani cred că, indiferent de cine conduce țara la un moment dat, există un singur grup de oameni care controlează toate evenimentele și care conduc lumea împreună;
• 20% cred că aselenizarea din 1969 a fost regizată.

Alte procente interesante pot fi găsite la această sursă.

Dacă mai adăugăm în ecuație și chemtrail-urile, Pământul plat, convingerea că elitele mondiale încearcă să ne otrăvească prin vaccin, nanoboții din Coca-Cola, convingerea că nu există încălzire globală și păsările care sunt de fapt drone trimise de guvern să ne supravegheze avem deja o punguță plină cu bombonele atât de colorate încât probabil l-ar face până și pe un cameleon să leșine de emoție și confuzie.

Contraargumentele nu fac față, iar practica arată că nu există metode eficiente de combatere totală a unei teorii a conspirației

Să lăsăm de-o parte glumele proaste (Bad jokes aside!), vestea cu adevărat proastă pentru noi, ca societate, este că un om care cade în mrejele teoriilor conspirației nu are șanse prea mari să mai iasă de acolo. Cercetătorii fenomenului nu au găsit, deocamdată, metode eficiente de combatere a teoriilor conspiraționiste. Sigur, există strategia contraargumentării și a fact check-ului (prezentarea de dovezi, fapte), dar mai toate studiile publicate pe subiectul ăsta au arătat că nu are rezultatele scontate.

Ce ar însemna asta pentru noi, mai exact? Înseamnă că (de ex.) nu poți să îl convingi pe un conspiraționist că aselenizarea este un eveniment real prin apelul la argumente logice sau la dovezi (de exemplu, prin rapoartele NASA de la vremea aceea care au evidențiat faptul că o astfel de minciună ar fi fost imposibil de păstrat, în condițiile în care în programul Apollo au fost implicați peste 400.000 de oameni... cam cât toată populația orașului Cluj-Napoca).

Discuția va ajunge de fiecare dată la același punct mort (dead-end): conspiraționistul o să spună că toate sunt minciuni. Rapoartele NASA? Minciuni. Filmările, sutele de ore de înregistrări existente? Clar au fost filmate într-un studio de la Hollywood. Sutele de mii de oameni implicați? Firește că au ținut secretul pentru că au fost amenințați sau pentru că au primit bani ca să tacă. Cele 8.400 de fotografii de atunci, cele 382 de kilograme de rocă lunară pe care le avem aici, pe Pământ, și care au fost analizate și confirmate ca fiind de origine lunară de mai toate laboratoarele din lume? Tot minciuni. Ce, ai văzut tu cu ochii tăi cum arată roca lunară? Atunci cum poți să știi sigur că e de acolo? Minciuni!

Pentru curioșii ca mine, ia uite ce lucruri interesante am mai aflat de pe IOP (Institute of Physics): pe lângă toate lucrurile astea mai există și sonda Lunar Reconnaissance Orbiter (LRO) a NASA, care face fotografii de înaltă rezoluție suprafeței lunare de pe o orbită foarte joasă. Ea a surprins de o mulțime de ori până acum locurile de aterizare, modulele de coborâre și roverele (sondele mobile) abandonate de misiunile Apollo pe Lună. Rezoluția ei este atât de bună, încât a surprins până și urmele pașilor astronauților – care sunt încă acolo. Dincolo de asta, sonde independente din China, India și Japonia au observat și fotografiat exact aceleași lucruri ca LRO. Tot IOP arată că poate cel mai mare cui din sicriul acestei conspirații este un instrument foarte simplu, instalat chiar în timpul misiunii Apollo 11. Mai precis, în timpul petrecut pe suprafața lunară, Armstrong și Aldrin au lăsat acolo un retroreflector care este funcțional și astăzi și care ne permite (cu ajutorul laserelor) să măsurăm distanța până la Lună (la centimetru) ori de câte ori dorim.

Toate argumentele și dovezile de mai sus sunt zero pentru cei care cred în teoria conspirației.

Prevenirea răspândirii știrilor false vs. pârghia pentru manipulare furnizată de teoriile conspirației

Studiile acestui fenomen conspiraționist au venit și cu niște concluzii, iar una dintre ele este că singura metodă eficientă de combatere a gândirii conspiraționiste este prevenția, adică să înveți oamenii cum să identifice fake news, cum să caute sursa unei informații, cum să verifice sursa unei informații și, bineînțeles, cum să analizeze critic tot ceea ce văd, citesc sau aud.

Sigur că ar fi frumos să facă cineva toate lucrurile astea, dar adevărul este că toți actorii statali (și nu numai) care ar avea puterea să acționeze în sensul ăsta nu au niciun interes să acționeze. De ce nu au niciun interes? Simplu. Convingerile conspiraționiste au un mare avantaj pentru actorii statali: pot manipula, pot încuraja oamenii să acționeze în tot felul de moduri, deci e cumva firesc ca lucrul ăsta să le convină tuturor celor care depind de voința, de simpatia sau de votul unui public.

Kathleen Hall Jamieson, profesor de comunicare și director al Centrului de Politici Publice Annenberg de la Universitatea din Pennsylvania, Statele Unite, spune că domeniul studiului conspirațiilor este unul atât de „tânăr” încât este foarte greu pentru cercetători să strângă laolaltă toate datele culese până acum într-un fel care să permită o generalizare sau măcar descoperirea unor metode funcționale de combatere a teoriei conspirației.

La rândul său, Cian O’Mahony, doctorand în psihologie la University College Cork din Irlanda, spune că studiile făcute până acum au totuși un punct comun: mai precis, arată că granița dintre teoria conspirației, dezinformare și acumularea de informații eronate pe fondul lipsei gândirii critice este una foarte fină și că tocmai din acest motiv cele trei fenomene tind să se întrepătrundă și să umfle și mai mult balonul conspirației.

Efectele eliminării etapei de verificare a faptelor (fact check) pe platformele sociale

Evident că povestea aceasta aduce mai multe vești proaste (more bad news!) pentru noi, mai ales pe fondul evenimentelor din ultimul an. Mă refer, desigur, la faptul că toate marile platforme sociale (Facebook, Instagram etc.) au renunțat la fact check (verificarea faptelor).

Este relevant cum a decurs ultima lună de muncă a echipei de fact check de la Meta/Facebook: 

But wait, there’s more bad news, nu numai că au renunțat la fact check și expun constant publicul la dezinformare, pe lângă asta se mai întâmplă un lucru interesant, pe care o să-l constate fiecare când se uită pe profilul de Facebook.

Play with me! Alege un articol oarecare publicat pe Facebook, dar alege unul care să fie critic la adresa… uite câteva sugestii… fascismului, liderilor fasciști, sistemelor totalitare, a torționarilor din lagărele naziste, partidului neo-nazist AfD din Germania (sau oricare alt partid extremist european) + articole cu ton critic la adresa unor personaje cunoscute pentru derapaje fasciste - Trump, Zuckerberg, Elon Musk, Sam Altman etc. Bun, dacă ai găsit un astfel de articol, acum mergi în secțiunea de comentarii. O să vezi că în momentul ăsta poți să vezi doar comentariile pozitive sau neutre la adresa personajelor amintite mai sus. Sub aceste comentarii pozitive sau neutre există zeci, sute, mii de reply-uri negative pe care Facebook pur și simplu nu ți le mai arată. Dacă ai curiozitatea să te duci și să faci click pe “see all replies” o să vezi doar mesajul ăsta: Most Relevant is selected, so some replies may have been filtered out. Știi că acele comentarii negative sunt acolo pentru că vezi numărul lor exact (sunt 9, 19, 34, 1.400 sau 23.000), dar sunt imposibil de accesat.

În contextul acesta cam ce crezi că o să se întâmple cu publicul acestor rețele sociale pe termen mediu sau lung? Ce se va întâmpla peste 10, 20, 30 de ani cu sutele de milioane de oameni care sunt expuși permanent la comentarii pozitive la adresa nazismului, de exemplu? Și mai ales în condițiile în care o proporție foarte mare din populația globală are, în momentul ăsta, grave lacune pe partea de gândire critică, de abilitate de a pune informația într-un context și de a interpreta acel context?

Să mai adaug și AI (inteligența artificială) sau deepfake-urile în ecuația asta? Nu le mai adaug, deja devine prea dark, prea sumbră discuția și oricum nu acesta este scopul aici, scopul este să vedem cum putem combate conspirațiile.

Cum să întorci din drum un conspiraționist. E posibil?

Cian O’Mahony - doctorandul în psihologie de care aminteam mai sus - și colegii lui au mai încercat și alte variante. De exemplu, au dat unui eșantion de conspiraționiști să citească un text scris cu un font foarte greu de descifrat. S-au gândit că un astfel de text necesită un efort mai mare de înțelegere și activează gândirea analitică. După asta le-au prezentat conspiraționiștilor din eșantion o teorie oarecare a conspirației și i-au întrebat dacă li se pare plauzibilă, în speranța că gândirea analitică activată de citirea textului o să se mențină. Experimentul a arătat că amorsarea asta a funcționat întrucâtva, însă pentru puțini oameni.

Cu alt eșantion au încercat contraargumentele, adică să argumenteze împotriva teoriilor conspiraționiste în care credeau oamenii din eșantion. Cum aminteam și pe la începutul textului, în cazul contraargumentelor și fact check-ului eșecul a fost unul glorios, nimeni nu și-a schimbat convingerea după ce a fost pus față în față cu logica, cu faptele sau cu dovezile.

Au mai încercat să facă și un apel la emoție, la empatie, pornind de la ideea că oamenii sunt totuși mai predispuși să tragă concluzii egoiste nu pentru că vor neapărat, ci pentru că anumite concluzii par mai plauzibile în contextul convingerilor lor preexistente. A fost încă un eșec glorios.

Și au mai încercat, în ultimă instanță, ceva extrem: au batjocorit oamenii pentru convingerile lor, au râs de ei. Rezultatul? Evident dezastruos. Oamenii au fost și mai convinși că au dreptate.

Cele mai promițătoare metode de combatere s-au dovedit, cum ziceam și undeva mai sus, acelea care presupun încurajarea gândirii critice a oamenilor și prevenția. Prevenția sau inocularea, așa cum defilează termenul ăsta pe terenul academic al experților pe care i-am menționat în textul ăsta. Inocularea înseamnă, practic, să avertizezi oamenii dinainte că ar putea apărea o anumită teorie a conspirației și să le oferi din start cel puțin un motiv pentru care conspirația respectivă nu e adevărată.

Problema aici e că strategia asta poate fi dejucată foarte ușor printr-o contra-strategie de “inoculare împotriva inoculării”. Politicienii folosesc des contra-strategia asta, spune Joseph Uscinski, politolog la Universitatea din Miami și coautor al cărții American Conspiracy Theories (Oxford University Press, 2014). El îl dă exemplu pe guvernatorul Floridei, Ron DeSantis, care a început să-și însoțească argumentele că profesorii îi îndoctrinează pe elevi cu o agendă “woke” cu fraze precum „Oricine vă spune că nu se întâmplă treaba asta minte”.

O altă problemă ar fi că experții nu știu dacă inocularea funcționează și pe termen lung, spune Karen Douglas, psiholog social la Universitatea din Kent din Anglia. Efectele observate au fost pe perioade limitate de timp, cu alte cuvinte nu a stat nimeni să vadă evoluția eșantionului pe parcursul unei decade, de exemplu. Sau pe parcursul a 20 de ani, 30 de ani, 40 de ani.

Tot Douglas mai propune o metodă suplimentară: pe lângă prevenție în combinație cu încurajarea gândirii critice poți să îi mai înveți pe oameni distincția dintre știință și pseudoștiință. Multe conspirații vin chiar din zona asta (vaccin, nanoboți, otrăvirea prin chemtrails etc.), dar distincția dintre știință și pseudoștiință ne ajută și la altceva: să identificăm mai repede greșelile de percepție și de logică, lucru care conduce, invariabil, la o reducere considerabilă a tentației noastre de a crede în conspirații.

Teoriile conspirației, cadrul de interpretare a unor experiențe personale prin narațiuni foarte bine structurate

Joseph Uscinski (l-am prezentat și pe el mai sus, este politolog la Universitatea din Miami și coautor al cărții American Conspiracy Theories) vine și el ceva interesant pentru povestea pe care o discutăm aici: cu un set de cauze.

El spune că teoriile conspirației sunt, de fapt, doar un cadru de interpretare a unei varietăți de experiențe personale și sunt captivante pentru că oferă narațiuni structurate care se potrivesc perfect cu modul în care oamenii percep lumea și inclusiv cu modul în care ei procesează informația, în general. Tocmai de asta nu e de mirare că teoriile conspirației înfloresc mai ales la extremele spectrului politic. Extremismul politic alimentează conspiraționismul și le dă celor fără nicio putere reală o super-putere: aceea de a ataca și a se apăra împotriva celor puternici, împotriva elitelor care otrăvesc aerul. Împotriva răuvoitorilor care ne mint că țara noastră nu e cea mai tare, frumoasă, bogată din lume. Împotriva lui Bill Gates și George Soros, care vor să ne distrugă economia și să ne conducă. Împotriva celor care uneltesc din umbră împotriva bunului mers al lucrurilor. Etc. etc.

Pe lângă asta, teoria conspirației mai aruncă pe tavă două bonusuri:

- Nu necesită un efort de înțelegere, după cum am văzut undeva mai sus, ea pur și simplu vine să confirme niște convingeri preexistente, care există deja în om. Toți încercăm să dăm sens lumii în care trăim. Să organizăm haosul. Și să ne spunem povești despre lucrurile din jurul nostru. Poveștile astea ne ajută nu numai să înțelegem lumea din jur, ci și să ne fie și mai puțin frică de necunoscut. Și, dacă pentru unii, poveștile se formează în urma analizei/înțelegerii factorilor din afara lor, la alții poveștile se formează în sens invers, adică vin pur și simplu să confirme niște lucruri pe care omul le are deja în el.

- Perie orgoliul. Trăim într-o lume în care rețelele sociale ne spun tot timpul că trebuie să fim speciali. Ce este mai special decât să faci parte dintr-un grup mic și select care știe el mai bine cum stau lucrurile? Ce este mai special decât să crezi că ești mai deștept decât majoritatea? Și ce este mai special decât să crezi că tu nu poți fi dus de nas de cercetători și medici (vaccin), de astronauți (aselenizare) sau de guvernanții care vor să otrăvească populația prin chemtrails?

O posibilă soluție exclude contrazicerea conspiraționistului

Acestea fiind spuse, rămâne întrebarea: de vreme ce contraargumentele nu prea funcționează, cum poți totuși să combați teoria conspirației? Cu atât mai mult cu cât a devenit foarte important ca toată lumea să înceapă să intre în discuții one-to-one cu conspiraționiștii, cu cei care propagă, voit sau nu, dezinformare.

Eu propun o soluție mai neortodoxă, dar care dă aproape mereu rezultate bunicele. Cum fac eu: nu contrazic niciodată convingerea de bază a conspiraționistului, ci aleg să fiu de acord cu el, după care îi ofer o soluție mult mai practică, dar absurdă (care merge exact pe același raționament ca al lui). Ocazional mai arunc în discuție și câteva exagerări extreme, mai ales dacă îmi propun să îl transform pe conspiraționist în sceptic.

Asta de obicei îl face să fie foarte confuz pentru că el, conspiraționistul, e obișnuit să primească fie o reacție puternic negativă, contraargumente , dovezi, fapte, fact check. La reacția negativă va răspunde agresiv, iar la contraargumente îți va răspunde mereu același lucru: „sunt minciuni”. Acolo se închide discuția. E un cerc vicios din care pur și simplu nu poți ieși, este un joc pe care conspiraționistul l-a mai jucat de o grămadă de ori până acum și pe care o să-l joace și cu tine.

Uite, hai să dau un exemplu. Să zicem că tu crezi foarte mult în chemtrails, crezi că elitele mondiale vor să decimeze populația globală prin otrăvirea aerului. În primă fază, eu voi fi de acord cu tine, voi fi de acord că „ei” urmăresc să ne decimeze, dar în secunda doi voi arunca pe tavă propria mea teorie a conspirației și îți voi spune că aceste chemtrails sunt sigur doar o altă poveste inventată de elite pentru a acoperi faptul că de fapt ne otrăvesc apa.

După ce mi-am propus propria conspirație, voi sublinia foarte clar că cea mai logică modalitate de a decima populația e clar prin otrăvirea apei.

Apoi îți voi strecura în comentariul meu niște lucruri logice care contrazic teoria ta: otrăvirea aerului de care zici tu presupune eforturi financiare mai mari (avioane, combustibil, oameni), nu e deloc practică (s-ar putea ca până la urmă aerul otrăvit să ajungă și la „ei”, la elite), plus că în treaba asta ar fi implicați mult mai mulți oameni, deci din start ai șanse să ai mai mulți whistleblowers (avertizori) care să te deconspire. Otrăvirea apei, adică soluția propusă de mine, nu presupune eforturi financiare la fel de mari, este practică, pot fi otrăvite doar anumite bazine (deci „ei” nu riscă să se otrăvească singuri), nu presupune implicarea multor oameni, adică sunt mai puțini oameni implicați, adică sunt mai puține șanse ca un whistleblower să dea de gol operațiunea. Cu alte cuvinte, ți-aș strecura toate argumentele logice pentru care otrăvirea aerului cu avioane (soluția mai extravagantă propusă de tine) nu prea are sens.

La final o să adaug neapărat și un element absurd sau de-a dreptul ridicol, de ex. o să îți spun că eu cred că otrăvirea asta a apei a evoluat și că în prezent se face clar mai ales prin nanoboții din Coca-Cola.

Ce am reușit eu să fac aici? Îți zic după ce dau și al doilea exemplu.

Să zicem că cineva crede că eschimosii vor să preia controlul lumii și să ne transforme în sclavii lor. Ce mai pot eu să fac - pe lângă strategia de mai sus - ar fi să duc instant discuția de la 0 la 11. Adică să încep din capul locului cu ceva extrem. Să spun că sunt total de acord cu teoria interlocutorului, la care adaug, imediat după asta, ce măsuri extreme cred eu că ar trebui să luăm noi (ca grup) împotriva eschimosilor pentru a-i împiedica să preia controlul asupra lumii. O să zic, de exemplu, că trebuie neapărat să aducem ghilotina înapoi. Sau orice altceva care l-ar putea face să se întrebe dacă nu cumva și pari la fel de crazy ca mine atunci când își expune teoria.

Ideea e aceeași: dacă te lupți prin contraargumente, dovezi sau logică cu teoriile cuiva, omul va fi în mod natural tentat să le apere. Dar dacă mergi atât de departe cu ceea ce spui încât (prin comparație) conspirațiile în care crede acea persoană să ajungă să pară inofensive, ok și chiar raționale, treaba asta îi va spulbera complet logica.

Atâta timp cât eu contrazic axioma de bază că există o conspirație (ex.: că „ei” ne otrăvesc aerul), interlocutorul nu se poate contrazice cu mine în privința faptului că „ei” ne otrăvesc prin nanoboții din Cola pentru simplul fapt că eu urmez aceeași logică ca tel. Și nu poate nici măcar să spună că sunt crazy când propun ghilotina ca soluție pentru eschimoșii care vor să preia controlul asupra lumii – pentru că eu doar am dus teoria lui un pic mai departe, suntem în continuare vecini de palier în privința logicii urmate.

Atâta timp cât eu vin cu o conspirație și mai absurdă (ex.: că „ei” ne otrăvesc prin apă + nanoboții din Cola), el va fi obligat să se confrunte cu ideea că toată convingerea lui că suntem otrăviți prin aer/chemtrails este posibil să sune la fel de ridicol cum sună a mea. Și s-ar putea să o lase mai moale.

Folosirea exagerărilor cu un conspiraționist, un fel de șah mat: El trebuie să se implice în procesul TĂU de gândire, nu tu în al lui

Este șah mat și pentru că nu poate să îți spună în public că ești ridicol sau absurd, chiar dacă sigur crede asta. Nu poate face asta pentru că, așa cum am spus, tu folosești exact aceeași logică pe care a folosit-o și el, dar în același timp îi subminezi lui atât logica, cât și convingerea. Să te ridiculizeze pe tine ar însemna să se ridiculizeze și pe el.

Toți conspiraționiștii sunt acordați, într-un fel sau altul, la polarizări, ei se așteaptă din start ca ideile lor să polarizeze, dar niciunul nu vrea să fie perceput drept un om nebun sau un om rău. Cu ultima parte mă refer la exemplul cu eschimosii pe care îl dădusem mai sus. Câtă vreme eu vin și spun că sunt de acord că eschimosii sunt răi și plusez că ar trebui să scoatem ghilotina de la naftalină pentru a stârpi răul de la rădăcină, mă voi face pe mine să par un om rău. Și automat te voi face, indirect, și pe tine să pari un om rău (și nebun) - pentru simplul fapt că noi doi facem parte din același grup de conspiraționiști și avem idei care se pliază pe aceeași logică.

Conspiraționiștii se așteaptă mereu să li te opui cu contraargumente și sunt obișnuiți să dezbată anumite lucruri, așa că ei pot juca același joc cu tine la infinit. Am mai zis asta undeva mai sus și cred că era important să o mai zic o dată. Unora chiar le place să se joace cu tine și îi amuză când tu chiar faci efortul să cauți și să arăți niște dovezi, iar ei te închid imediat cu: „d’oh… minciuni”.

Așa că, dacă mergi pe calea asta și începi să folosești exagerări absurde ca să îi faci să ajungă se confrunte cu ceea ce înseamnă cu adevărat cuvintele lor, vei observa că:

- unora s-ar putea să le repornești temporar gândirea critică și să îi faci să realizeze că o parte dintre convingerile lor sunt ridicole;

- unii vor începe să răspândească teorii ale conspirației mai puțin ridicole, vor începe, treptat-treptat, să se mulțumească cu lucruri mai simple. Ex.: s-ar putea să vezi cum încep să renunțe la conspirația că guvernul vrea să ne decimeze prin otrăvirea aerului și cum o înlocuiesc cu niște afirmații mai inofensive. Poate cu: „Guvernanții sunt oameni cu interese ascunse”. Sau poate cu: „Guvernanții fac lucruri care se opun binelui public“.

Dacă îl determini chiar și pe un singur om să își analizeze mai atent conspirația... este un small win care contează. Nu schimbă lumea, dar contează.

Cam așa duc eu discuția cu o persoană care a picat în plasa conspirațiilor. Nu îi contrazic logica sau teoria, dar plusez cu lucruri foarte exagerate, absurde, extreme. Goes without saying că tonul trebuie să rămână unul civilizat și respectuos. Nu uita că vorbești cu un om care, dincolo de conspirație, este la fel ca tine, deci tratează-l așa cum ai vrea să fii tratat. Nu eram sigură că am transmis exact mesajul pe care vreau să-l transmit, așa că am rugat Google Gemini să îmi rezume textul în câteva rânduri. L-a rezumat așa, deci cred că mi-a ieșit: „Ideea principală a textului tău este că, prin exagerare, se pot dezvălui erorile din modul de gândire al teoreticienilor conspirației. Aprobând convingerea lor fundamentală, dar împingând-o la un nivel absurd sau extrem, cel care vorbește speră să-l determine pe adeptul teoriei conspirației să-și reevalueze propriile raționamente și să-și chestioneze logica. Această strategie se bazează pe premisa că indivizii sunt mai puțin înclinați să apere o idee expusă într-o manieră atât de exagerată și, în mod evident, absurdă, și, de asemenea, pe premisa că adeptul conspirației va sesiza că raționamentul lui e la fel de ridicol ca și cel al interlocutorului său.”

În loc de concluzie: cea mai bună soluție ar fi combaterea răspândirii dezinformării

Nu sfătuiesc pe nimeni să încerce strategia asta – sigur că poți, dar trebuie să știi din start că uneori astfel de discuții se lungesc ore, zile și uneori chiar luni. În plus, după cum am văzut undeva mai sus, cercetătorii fenomenului (adică singurii oameni care merită, de fapt și de drept, să fie luați în seamă pe subiect) spun că singura strategie eficientă rămâne inocularea și încurajarea gândirii critice a oamenilor.

Singurul sfat pe care cred că vreau să-l dau oamenilor ca mine, care sunt speriați de ceea ce se întâmplă în lume din punct de vedere al creșterii alarmante a dezinformării, este acesta: nu vă faceți că nu îi vedeți pe cei care răspândesc dezinformare, fake news, pseudoștiință sau conspirații. Don’t let it slide!

Și eu și tu suntem oameni mici, fără o prea mare putere de a schimba lucrurile. Dar avem puterea să vorbim cu oamenii care aruncă toate lucrurile astea în on-line, sub ochii altora sau, mai rău, sub ochii copiilor, sub ochilor liceenilor, sub ochii celor care sunt predispuși să le creadă în viitor. Trebuie să ne facem timp să vorbim cu ei. Nu trebuie să fie un război, un „noi” vs „ei”, scopul este să nu lăsăm dezinformarea să se răspândească. Este foarte, foarte important, mai ales acum, când rețelele sociale au decis că dezinformarea, fake news-ul, conspirațiile și pseudoștiința trebuie promovate și chiar glorificate, pe alocuri. Câtă vreme ne facem că nu vedem toate lucrurile astea și evităm discuțiile cu oamenii care cred în ele nu avem decât de pierdut.

Am ajuns în punctul în care suntem acum ȘI din cauza faptului că alegem să ignorăm ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Chestia asta trebuie să înceteze.

Îi las ultimul cuvânt lui Joseph Uscinski, politolog la Universitatea din Miami și coautor al cărții American Conspiracy Theories, care zice așa: „De cele mai multe ori oamenii cred ceea ce cred pentru că sunt cine sunt”.

Este o concluzie pe care unii o vor interpreta ca pe un mesaj de optimism, iar alții, dimpotrivă, vor vedea în ea pesimism. Ambele categorii ar avea dreptate. Exact din motivul oferit de Uscinski.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp