Foto: Aleksei Isachenko / Panthermedia / Profimedia
Îmi place să pregătesc micul dejun pentru copilul meu. Deși presupune efortul de a mă trezi mai devreme decât de obicei și creativitatea de a pregăti de fiecare dată altceva pentru a nu plictisi, fac asta de ani de zile. Îmi place să-mi văd copilul fericit dimineața, iar ca părinte e liniștitor să știu că are un start bun în fiecare zi.
Recunosc, pe de altă parte, că pentru mine gătitul este o relaxare - îmi place să citesc și să explorez diverse rețete de mâncare. Încerc să diversific cât pot de mult atât ingredientele folosite, dar și să nu repet prea des felurile de mâncare. Pentru asta mă sfătuiesc frecvent și în avans cu fetele mele pentru idei de mic dejun sau cină.
De la o vreme am observat că, deși mă străduiam mai mult, fața care mă întâmpina dimineața era tot mai puțin zâmbitoare, iar bucuria din ce în ce mai ștearsă. Am pus această reacție pe vârstă și pe faptul că în adolescență nu e tocmai cool să apari vesel.
Într-o dimineață misterul a fost elucidat brusc, iar pe mine m-a luat printr-o totală surprindere când m-a anunțat: „De mâine nu mai vreau să-mi pregătești micul dejun!”
Pentru că n-o văzusem venind în niciun fel, bineînțeles că am încercat să înțeleg de unde venea această bruscă schimbare. Oare nu-i plăcea ce găteam eu? Voia să țină un anumit regim și ar fi trebuit să mai învăț și eu alte rețete? Sau, de ce nu, dacă nu și-ar dori să doarmă mai degrabă o jumătate de oră mai mult decât să-și pregătească singură câte ceva. Cu atât mai mult cu cât pe mine nu mă deranja să mă trezesc mai devreme pentru a pregăti micul dejun.
„Să-mi fac micul dejun e perioada mea de încărcare cu energie pentru noua zi. Perioada când mă dezmeticesc și-mi pun gândurile în ordine. Mă ajută să mă concentrez și să-mi fac planurile peste zi; iar gătitul chiar este foarte funny - nu vreau să mă privezi tu de această bucurie” - a turuit toată această argumentație cu care m-a lăsat mască.
Nu mă așteptasem. Îmi făcea plăcere să o aștept cu micul dejun, credeam că fac un bine lăsând-o să doarmă mai mult și că apreciază ce făceam pentru ea de ani de zile. Dintr-o dată, eram „scos la pensie.” Mie-mi făcea plăcere și credeam că fac un bine copilului. Ea, în schimb, simțea că o privez de o bucurie și de momentul ei de relaxare din zi. Credeam că valoarea pe care o aduc eu e una mare, când mai degrabă încurcam. O împiedicam de fapt pe fi-mea să aibă valoarea pe care și-o dorea.
Bineînțeles că am fost confuz inițial, dar foarte ușor m-am retras. Până la urmă am făcut aceste eforturi, toți acești ani, pentru un copil fericit - asta mă interesa. Dacă brusc acest interes poate fi atins și altfel decât îmi închipuiam eu era mai puțin relevant. Ba chiar a fost eliberator să constat că împărtășim încă o pasiune și i-am cedat cu bucurie locul în bucătărie dimineața.
Fericirea este dată de managementul așteptărilor.
În viața de zi cu zi, din business, de câte ori nu credem că facem un bine clientului oferindu-i ceva mai mult decât e stipulat în contract? Făcând, așa cum se spune, acel extra-pas, pentru că „nu ne deranjează”. Ba chiar insistăm să explicăm de ce facem acest efort și cât de mult timp sau oameni mobilizăm pentru a genera această valoare. Degeaba cred eu că îi fac un bine clientului meu prin acest efort suplimentar, dacă el nu-l percepe ca pe un beneficiu.
Valoarea este generată nu de efortul depus pentru ea, ci de percepția celui care o primește. Data viitoare când încerci să explici efortul pe care îl faci pentru a genera valoare pentru cineva, asigură-te mai întâi că celălalt vede valoare în urma efortului pe care ești dispus să-l faci. Altfel, riști să iei personal refuzul, iar asta vine la pachet cu sentimente de frustrare și respingere.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.