„De unde știți că este infarct? Sunteţi doctor?”. Trei momente care m-au marcat şi m-au făcut să „simt enorm şi văz monstruos”

Foto: Hernandez Jose Maria / Alamy / Alamy / Profimedia

„Simt enorm şi văz monstruos”. Mi-a atras atenţia din şcoală această mărturisire a lui Caragiale, care deşi zugrăvea emoţia exageratã, ultra-exacerbatã şi super-exhibatã, m-a copleşit prin dramatismul ei. Enorm simt şi eu. Mult. Intens. Copleşitor şi dureros. Uneori.

Nu am avut parte de tragedii şi pierderi, dar ştiu cu precizie să numesc cȃteva momente care m-au marcat şi m-au fãcut să simt durerea cu toată fiinţa mea, care nu s-a stins decȃt în timp, lăsȃndu-mi semne şi gãnduri pe care nu le voi pierde niciodată.

Sunt 3 la numãr. Şi le pot spune cronologic cu exactitatea detaliilor, a culoriilor, a cuvintelor, a mirosurilor, a sunetelor şi a enormităţii lor.

Primul are culoarea vişniu cu negru şi miroase a lavandă uscată, de genul celei ţinute de bunici prin dulapuri. Sunetele sunt de salvare amestecate cu zgomote de oraş. Ceasul lui cu piele maro îi trãda parcã organizarea şi disciplina cu care se înfăţişa în faţa nepoţilor sau poate a studenţilor, la catedrã, sau poate să îşi ia punctual nepotul de la şcoalã.

Era o zi de început de primăvarã cȃnd terasele mai purtau urme de zăpadă, iar proprietarii lor făcuseră timid meselor loc la soare pentru a-şi momi clienţii încã hibernȃnzi. Ştiu că am bãut vin şi mă bucuram de soare în timp ce fãceam planuri. Primãvarã. Apoi paşii mei s-au îndreptat atenţi pe cadranele pietonale din Piaţa Unirii, trecãnd de Dom, cȃnd l-am zãrit căzut la pămȃnt cu ochii mari deschişi, cu privirea piredută şi împietrit. Avea un pulover pe gȃt vişiniu şi un costum cu hainã neagră, faţa curatã, asprã uşor, semeaţã, cu fire blȃnde de pãr cenuşiu şi smocuri grizonate în creştet. Ne-am adunat mai mulţi în cȃteva secunde şi ca în vis m-am pomenit vorbind cu dispecera Salvãrii. Sunasem eu. Mecanic. Rapid. Cu speranţã. 

„Cred cã este infarct! Vã rog veniţi repede! Vă rog!” 

„De unde ştiţi cã este infarct? Sunteţi doctor?” 

„Nu sunt doctor, dar aşa bănuiesc: este inconştient, nu se mişcă… vă rog veniţi”. 

„A băut? Este beat?” 

„Nu, doamnã, nu este beat, vă rog veniţi… vă rog trimiteţi salvarea…”

„Este boschetar?”

Îmi aduc aminte clar întrebãrile standard şi încercarea mea de a scurtcircuita chestionarul telefonic de neînţeles atunci şi probabil nici astãzi. Mi-aduc aminte al doilea telefon dupã 10 minute, cȃnd am resunat să întreb de ce nu vin odatã, doar spitalul este aproape şi în imaginaţia mea, puteau veni şi pe jos, alergȃnd… 

Mi-aduc aminte prima salvare care a venit şi care a sunat după a doua salvare, solicitȃnd sã aducã un defibrilator. 

„E un stop…”

Mi-aduc aminte cã am ţipat la ei de ce nu au defibrilator, doar le-am spus cã e infarct… şi mi-aduc aminte cum cei din a doua salvare au zguduit maşina încercȃnd sã îl resusciteze. Am stat afarã şi am aşteptat miracolul. Fără să clipesc, cu deznãdeje însă. S-au oprit şi au plecat în tãcere solemnă, lăsȃnd primãvara în întuneric. Nu au zic nimic. Nu aveau nimic de zis gurilor cascã care au gãsit un om întins pe stradã. Am rãmas pe loc neavȃnd puterea să mă mişc, aşteptȃnd reîntoarcerea, aşteptȃnd lumina. Am plȃns uitȃndu-mã dupã salvarea întunecată şi am vrut să mă amăgesc. 

„Crezi cã a murit?” 

D. a răspuns serios: „Nu cred că l-au salvat; ai vãzut şi tu”. 

„De ce spui asta? Eşti sigur?”

Lacrimile îmi curgeau pe obraz şi am zis cã vreau sã merg la spital.

„Cum sã mergi la spital? În calitate de ce?” 

„Poate nu a murit”, am bȃguit eu, amãgindu-mã. 

„Hai sã ne imaginãm cã nu a murit”, a continuat D., „sã ne imaginãm cã trãieşte”, a adãugat el şi l-am iubit în clipa aceea pentru asta.

Al doilea are culoarea galben aprins şi miroase a ceai negru, iar sunetele sunt de tren intercalate cu sughiţuri de copil. Eram în Amsterdam cu prietenele mele din facultate. Veselie, rȃsete, glume în stil adolescentin. Am zãrit-o eu la staţia de metrou. Mi-a atras atenţia baticul galben şi hohotele sfȃşietoare care veneau de sub batic. Am lăsat grupul puţin în urmã şi m-am oprit la ea, dar i-am fãcut mai mult rãu, cred. Groaza i se citea în ochi. Plȃngea în hohote de disperare şi nu putea sã silabiseascã niciun cuvȃnt. Era o fetiţă de 6-7 anişori, probabil indiancă după înfãţişare, îmbrăcată modest cu un batic galben aprins pe cap. A atras şi alţi oameni. Am realizat că nu îi cunosc limba şi nu mă puteam înţelege cu ea, însã o doamnă a reuşit sã desluşească cȃteva fraze în daneză pe care le-a rostit printre plȃnsetele de jale. Se rãtãcise de sora ei mai mare. M-am simţit sfȃşiatã. Voiam sã o ajut, însã în ochii ei reprezentam un potential pericol ca şi întreaga lume, în care rãmãsese singurã. Am vrut sã o iau în braţe, dar era prea speriatã ca să poatã înţelege orice gest ca binevoitor, şi nu o ameninţare. Urla de groazã. Le-am spus prietenelor mele cã vreau sã o însoţesc la poliţie, sã mã asigur cã e pe mȃini bune, dar m-au privit dezaprobator şi era evident că şi fetiţa se temea de mine. Am decis sã o lăsăm cu doamna care vorbea daneza simplã cu ea şi sã aştepte împreunã poliţia. Atȃt. Nu am mai ştiut nimic de ea şi probabil că va rămȃne etern misterul sfȃrşitului. Şi-a regãsit sora mai mare? A fost părăsitã? Se aflã într-un loc sigur alãturi de sora ei? Nu am rãspunsul la niciuna dintre întrebãri, dar multã vreme l-am cãutat pe site-urile poliţiei din Amsterdam sau prin poze de pe internet. Multã vreme am cãutat baticul galben prin gări şi la metrou, cu speranţa de a vedea două surori. Le caut şi astãzi, în gȃnd, în vise şi în plãsmuiri.

Al treilea este mai recent şi miroase a pădure verde şi-i simt durerea încă pe piele şi în stomac, lãsȃndu-mi respiraţia grea şi vlãguitã. Am asistat la o bătaie între cȃini vagabonzi, cȃnd un ciobănesc hãmesit aproape cã a sfȃşiat în bucãţi un alt câine, de talie mai micã, dar la fel de hãmesit, în lupta pentru hrană. Aceste biete fãpturi sunt victimele unor bipezi care îi abandoneazã în neştire şi îi lasã pradã sãlbãticiei în lupta pentru supravieţuire. Iar cel mare îl devoreazã pe cel mic, chiar înrudiţi în neam şi-n luptã. E lege nescrisã. Am asistat lipsită de orice putere, departe de oraş şi de aşa-zisa lume civilizatã, cu inima-n bucăţi şi o durere sufocantă în mine şi mii de ace în carne. Iar cȃnd dulãul, dupã ce şi-a înfipt colţii în mai toate pãrţile trupului celui mai mic şi l-a lãsat aproape leşinat, victima a mai avut puterea sã îşi ridice capul spre agresor şi să îl mustre parcã înţelegãtor şi tȃnguitor. Un urlet aproape uman, de durere, disperare şi nedumerire îndreptat asupra umanitãţii, care i-a adus înapoi la sãlbãticie.

Desigur cã nu compar cele trei evenimente, dar toate îşi au tragicul lor şi mi-au rãmas vii în carne şi în suflet, prezente în unele nopţi şi atȃt de reale, în unele zile. Vor trăi etern cu mine şi probabil nu vor fi amorţite decȃt de unele mai intense, care sper să vinã cȃt mai tȃrziu şi sã mã prindã cȃt mai pregãtitã. Dar suntem oare vreodatã pregãtiţi?

Deşi gȃndind la rece, sunt o norocoasã, vremurile contemporane sunt fãrã rãzboaie, deportãri sau lagãre, avem un virus ce ne-a întrerupt rutina şi stilul de viaţă, dar suferinţele acestea sunt mȃngȃieri blajine în raport cu atȃtea orori pe care le-a suportat omenirea.

Cu toate acestea am plȃns la toate şi le-am simţit „enorm” şi-mi vor rãmȃne pe veci în carne şi suflet, acele amintirilor lor: un bunic căzut, o fetiţã disperatã cu batic galben şi un patruped cu lacrimi de om.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp