Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

„De unde știți că este infarct? Sunteţi doctor?”. Trei momente care m-au marcat şi m-au făcut să „simt enorm şi văz monstruos”

femeie - back - Foto: Hernandez Jose Maria / Alamy / Alamy / Profimedia)

Foto: Hernandez Jose Maria / Alamy / Alamy / Profimedia

„Simt enorm şi văz monstruos”. Mi-a atras atenţia din şcoală această mărturisire a lui Caragiale, care deşi zugrăvea emoţia exageratã, ultra-exacerbatã şi super-exhibatã, m-a copleşit prin dramatismul ei. Enorm simt şi eu. Mult. Intens. Copleşitor şi dureros. Uneori.

Nu am avut parte de tragedii şi pierderi, dar ştiu cu precizie să numesc cȃteva momente care m-au marcat şi m-au fãcut să simt durerea cu toată fiinţa mea, care nu s-a stins decȃt în timp, lăsȃndu-mi semne şi gãnduri pe care nu le voi pierde niciodată.

Sunt 3 la numãr. Şi le pot spune cronologic cu exactitatea detaliilor, a culoriilor, a cuvintelor, a mirosurilor, a sunetelor şi a enormităţii lor.

Primul are culoarea vişniu cu negru şi miroase a lavandă uscată, de genul celei ţinute de bunici prin dulapuri. Sunetele sunt de salvare amestecate cu zgomote de oraş. Ceasul lui cu piele maro îi trãda parcã organizarea şi disciplina cu care se înfăţişa în faţa nepoţilor sau poate a studenţilor, la catedrã, sau poate să îşi ia punctual nepotul de la şcoalã.

Era o zi de început de primăvarã cȃnd terasele mai purtau urme de zăpadă, iar proprietarii lor făcuseră timid meselor loc la soare pentru a-şi momi clienţii încã hibernȃnzi. Ştiu că am bãut vin şi mă bucuram de soare în timp ce fãceam planuri. Primãvarã. Apoi paşii mei s-au îndreptat atenţi pe cadranele pietonale din Piaţa Unirii, trecãnd de Dom, cȃnd l-am zãrit căzut la pămȃnt cu ochii mari deschişi, cu privirea piredută şi împietrit. Avea un pulover pe gȃt vişiniu şi un costum cu hainã neagră, faţa curatã, asprã uşor, semeaţã, cu fire blȃnde de pãr cenuşiu şi smocuri grizonate în creştet. Ne-am adunat mai mulţi în cȃteva secunde şi ca în vis m-am pomenit vorbind cu dispecera Salvãrii. Sunasem eu. Mecanic. Rapid. Cu speranţã. 

„Cred cã este infarct! Vã rog veniţi repede! Vă rog!” 

„De unde ştiţi cã este infarct? Sunteţi doctor?” 

„Nu sunt doctor, dar aşa bănuiesc: este inconştient, nu se mişcă… vă rog veniţi”. 

„A băut? Este beat?” 

„Nu, doamnã, nu este beat, vă rog veniţi… vă rog trimiteţi salvarea…”

„Este boschetar?”

Îmi aduc aminte clar întrebãrile standard şi încercarea mea de a scurtcircuita chestionarul telefonic de neînţeles atunci şi probabil nici astãzi. Mi-aduc aminte al doilea telefon dupã 10 minute, cȃnd am resunat să întreb de ce nu vin odatã, doar spitalul este aproape şi în imaginaţia mea, puteau veni şi pe jos, alergȃnd… 

Mi-aduc aminte prima salvare care a venit şi care a sunat după a doua salvare, solicitȃnd sã aducã un defibrilator. 

„E un stop…”

Mi-aduc aminte cã am ţipat la ei de ce nu au defibrilator, doar le-am spus cã e infarct… şi mi-aduc aminte cum cei din a doua salvare au zguduit maşina încercȃnd sã îl resusciteze. Am stat afarã şi am aşteptat miracolul. Fără să clipesc, cu deznãdeje însă. S-au oprit şi au plecat în tãcere solemnă, lăsȃnd primãvara în întuneric. Nu au zic nimic. Nu aveau nimic de zis gurilor cascã care au gãsit un om întins pe stradã. Am rãmas pe loc neavȃnd puterea să mă mişc, aşteptȃnd reîntoarcerea, aşteptȃnd lumina. Am plȃns uitȃndu-mã dupã salvarea întunecată şi am vrut să mă amăgesc. 

„Crezi cã a murit?” 

D. a răspuns serios: „Nu cred că l-au salvat; ai vãzut şi tu”. 

„De ce spui asta? Eşti sigur?”

Lacrimile îmi curgeau pe obraz şi am zis cã vreau sã merg la spital.

„Cum sã mergi la spital? În calitate de ce?” 

„Poate nu a murit”, am bȃguit eu, amãgindu-mã. 

„Hai sã ne imaginãm cã nu a murit”, a continuat D., „sã ne imaginãm cã trãieşte”, a adãugat el şi l-am iubit în clipa aceea pentru asta.

Al doilea are culoarea galben aprins şi miroase a ceai negru, iar sunetele sunt de tren intercalate cu sughiţuri de copil. Eram în Amsterdam cu prietenele mele din facultate. Veselie, rȃsete, glume în stil adolescentin. Am zãrit-o eu la staţia de metrou. Mi-a atras atenţia baticul galben şi hohotele sfȃşietoare care veneau de sub batic. Am lăsat grupul puţin în urmã şi m-am oprit la ea, dar i-am fãcut mai mult rãu, cred. Groaza i se citea în ochi. Plȃngea în hohote de disperare şi nu putea sã silabiseascã niciun cuvȃnt. Era o fetiţă de 6-7 anişori, probabil indiancă după înfãţişare, îmbrăcată modest cu un batic galben aprins pe cap. A atras şi alţi oameni. Am realizat că nu îi cunosc limba şi nu mă puteam înţelege cu ea, însã o doamnă a reuşit sã desluşească cȃteva fraze în daneză pe care le-a rostit printre plȃnsetele de jale. Se rãtãcise de sora ei mai mare. M-am simţit sfȃşiatã. Voiam sã o ajut, însã în ochii ei reprezentam un potential pericol ca şi întreaga lume, în care rãmãsese singurã. Am vrut sã o iau în braţe, dar era prea speriatã ca să poatã înţelege orice gest ca binevoitor, şi nu o ameninţare. Urla de groazã. Le-am spus prietenelor mele cã vreau sã o însoţesc la poliţie, sã mã asigur cã e pe mȃini bune, dar m-au privit dezaprobator şi era evident că şi fetiţa se temea de mine. Am decis sã o lăsăm cu doamna care vorbea daneza simplã cu ea şi sã aştepte împreunã poliţia. Atȃt. Nu am mai ştiut nimic de ea şi probabil că va rămȃne etern misterul sfȃrşitului. Şi-a regãsit sora mai mare? A fost părăsitã? Se aflã într-un loc sigur alãturi de sora ei? Nu am rãspunsul la niciuna dintre întrebãri, dar multã vreme l-am cãutat pe site-urile poliţiei din Amsterdam sau prin poze de pe internet. Multã vreme am cãutat baticul galben prin gări şi la metrou, cu speranţa de a vedea două surori. Le caut şi astãzi, în gȃnd, în vise şi în plãsmuiri.

Al treilea este mai recent şi miroase a pădure verde şi-i simt durerea încă pe piele şi în stomac, lãsȃndu-mi respiraţia grea şi vlãguitã. Am asistat la o bătaie între cȃini vagabonzi, cȃnd un ciobănesc hãmesit aproape cã a sfȃşiat în bucãţi un alt câine, de talie mai micã, dar la fel de hãmesit, în lupta pentru hrană. Aceste biete fãpturi sunt victimele unor bipezi care îi abandoneazã în neştire şi îi lasã pradã sãlbãticiei în lupta pentru supravieţuire. Iar cel mare îl devoreazã pe cel mic, chiar înrudiţi în neam şi-n luptã. E lege nescrisã. Am asistat lipsită de orice putere, departe de oraş şi de aşa-zisa lume civilizatã, cu inima-n bucăţi şi o durere sufocantă în mine şi mii de ace în carne. Iar cȃnd dulãul, dupã ce şi-a înfipt colţii în mai toate pãrţile trupului celui mai mic şi l-a lãsat aproape leşinat, victima a mai avut puterea sã îşi ridice capul spre agresor şi să îl mustre parcã înţelegãtor şi tȃnguitor. Un urlet aproape uman, de durere, disperare şi nedumerire îndreptat asupra umanitãţii, care i-a adus înapoi la sãlbãticie.

Desigur cã nu compar cele trei evenimente, dar toate îşi au tragicul lor şi mi-au rãmas vii în carne şi în suflet, prezente în unele nopţi şi atȃt de reale, în unele zile. Vor trăi etern cu mine şi probabil nu vor fi amorţite decȃt de unele mai intense, care sper să vinã cȃt mai tȃrziu şi sã mã prindã cȃt mai pregãtitã. Dar suntem oare vreodatã pregãtiţi?

Deşi gȃndind la rece, sunt o norocoasã, vremurile contemporane sunt fãrã rãzboaie, deportãri sau lagãre, avem un virus ce ne-a întrerupt rutina şi stilul de viaţă, dar suferinţele acestea sunt mȃngȃieri blajine în raport cu atȃtea orori pe care le-a suportat omenirea.

Cu toate acestea am plȃns la toate şi le-am simţit „enorm” şi-mi vor rãmȃne pe veci în carne şi suflet, acele amintirilor lor: un bunic căzut, o fetiţã disperatã cu batic galben şi un patruped cu lacrimi de om.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • in 2002 in bucuresti cade in fata jobului o femeie pe strada. Sun la salvare, intrebarea a fost aceeasi: "e boschetara? cersheshte, va bateti joc de noi". Si asa era, cerea bani. M-am simtit pe de o parte tratata inferior de cine era la telefon de parca i-am deranjat, pe de alta parte fraierita de o boschetara.
    Peste 17 ani in Bruxelles o petarda puternica aruncata in metrou sperie lumea, alearga femei pe scari urland si lasand in urma sacose. Sun din reflex la urgente si persoana de acolo imi raspunde cu cateva intrebari: la ce statie de metrou? pare a petarda de craciun sau a explozie din filme? si atunci imi dau seama ca de fapt a fost o petarda cu ecou puternic, si imi raspunde ca va trimite echipa sa linisteasca lumea panicata si ca nu vede motiv sa trimita si ambulantza.
    2 oameni mi-au raspuns la telefon, 2 oameni diferiti, confortul ca sunt in locul potrivit mie.
    • Like 4
  • Marcant cele scrise. Simt nevoia sa spun ca sistemul medical din Romania nu se bazeaza pe preventie. In Danemarca, la orice firma exista un defribilator. La magazine comerciale care au un trafic mai mare exista de asemenea un defribilator. In toate zonele in care salvarea nu poate ajunge in 8 minute este un defribilator. Exista de asemena si personal instruit, dintre muncitori sau vanzatorinori lucratori care stiu sa ipereze cu defribilatorul. Si nu orimeac bani pentru asta ci este o onoare sa il poti salva pe semenul tau de la o miarte sigura. As putea spune ca Romania NU pune pret pe viata. Cum nu avem unde suce gunoaiele, Romania nu oune pret nici oe sanatate. Romania este condusa de o cloaca analfabet functionala.
    • Like 5


Îți recomandăm

Silvia Demeter

Acel grajd avea să capete, în doi ani, o nouă funcțiune - living, dining și bucătărie în ceea ce avea să devină, prin măiestria arhitectei, reședința de vară a Prințului Charles. Totul cu un mesaj – păstrarea tradiției, salvarea patrimoniului arhitectural din zonele rurale ale României. Foto opiniatimisoarei.ro

Citește mai mult

Testare Covid-19

„Toată lumea așteaptă ca rezultatul să fie pozitiv sau negativ. În biologia moleculară, rezultatul este detectabil/ nedetectabil. Negativ sau pozitiv se pot asocia altor tipuri de teste, dar nu acestor tipuri de teste”, explică dr. Andreea Alexandru, director medical, divizia de laboratoare Regina Maria.

Citește mai mult

Navigând împreună spre viitor

„M-a luat așa, ca pe șah, m-a aranjat, deci eu nu gândeam în perioada aia. De fapt, când primești vestea asta, tu... ești pur și simplu... te oprești în timp și ai în față un hău și nu știi unde să pornești”. Aceasta este mărturia Lilianei, a cărei poveste impresionantă vă invit să o descoperiți.

Citește mai mult