Zilele astea mi-am adus aminte de tataia: războiul care nu a fost al lui, foametea ce a lovit Bărăganul, gâldibașul de Crăciun, munca neobosită și lecția despre ce înseamnă rădăcinile și demnitatea

Foto: Mary Evans Picture Library / Profimedia

De fiecare dată de Crăciun încep masa cu nelipsitul caltaboș. Mațul de porc umplut cu amestec de carne, orez, condimente, fiert cu foi de dafin și piper. Farfuria trebuie să aibă neapărat zeamă și caltaboșul îl mănânc cu mămăligă. Restul preparatelor de porc le găsesc tot anul prin magazine și nu constituie neapărat o surpriză. Caltaboșul e modul meu de a mă conecta cu tradiția familiei mele, cu înaintașii mei care trăiesc azi prin mine. De Crăciun îmi amintesc de cei ce nu mai sunt, de bunicii mei, de cei din copilărie, de ninsorile de altă dată din Bărăgan, de colindătorul care am fost și eu odată printre nămeți mai mari ca mine, cu traista imensă pe care o căram cu multă râvnă. Și nu în ultimul rând mă gândesc la părinții mei. Anul ăsta, le-am dus și lor o coroniță de brad cu două fundițe, una albastră și una roz, și le-am aprins două candele. Am fost la ei chiar în ziua de Crăciun, chiar dacă afară era un vânt năprasnic. Mama mi-a spus că a ales cimitirul ăsta, să-și ia locurile de veci, ca să-mi fie mie aproape, să le pot aprinde o lumânare. La vremea respectivă am crezul că e un fel de glumă neagră, acum îmi dau seama câtă dreptate a avut mama, ca întotdeauna.

Chestia asta cu mâncatul caltaboșului de Crăciun o am de la tataia. El își începea masa de Crăciun așa, el îi spunea ''gâldibaș'', un nume mai turcit, ceea ce nici nu mă miră în zona Bărăganului. Simt că mă conectez cu un lung șir de strămoși, pe unii îi cunosc, dar pe cei mai mulți nu-i cunosc, simt că aparțin de ceva, am rădăcini, vin de undeva. Pe măsură ce trec anii mă gândesc la tataia din ce în ce mai diferit, îl văd altfel, îl înțeleg mai bine. Născut în 1907 într-un sat din câmpia întinsă și pârjolită a Bărăganului, tataia nu semăna câtuși de puțin cu imaginile idilice cu țărani români îmbrăcați în costume populare albe și imaculate. Chiar dacă era și el țăran, în zona lor influența culturii turcești era mult mai pregnantă, purta pantaloni de stofă ieftină, cămașă și ilic. Avea o mustață scurtă, sub nas, mamaia purta basma și broboadă. În casă aveau covoare făcute la război, iar pe pereți puneau macaturi cu motive tradiționale. Mă gândesc cât de greu i-a fost să crească patru copii, cât de greu i-a fost să meargă la război, să-și treacă familia prin marea foamete, să se adapteze la vremurile de după război, să-și facă o casă nouă după ce a fost inundat în casa veche. Azi oamenii se plâng dacă au un singur copil, iar mulți nu vor să-și asume nici responsabilitatea asta. 

Satul Tăbăceni e o așezare formată din câteva case înghesuite în jurul șoselei care face legătura dintre Căldărușanca și Frecăței. Se spune că ar fi existat o moșie acolo care i-ar fi aparținut unei femei, Tăbăceanca. Din ce am citit, localitatea a apărut în forma actuală după războiul ruso-turc din 1806-1812. Până la obținerea independenței în 1877 aici era o provincie a imperiului otoman. Este foarte posibil ca strămoșii mei să fie un amestec de etnii și rase din zona respectivă, români, tătari, turci, slavi. Pe bunicul meu îl chema Neagu Foaie Răducanu. Foaie era mă degrabă o poreclă. Pe bunica mea o chema Gherghina. Până la urmă erau o familie de români de religie ortodoxă din câmpia Bărăganului. Vreau să vă mai spun că mama m-a lăsat acolo după ce m-am născut până pe la vreo 3 ani după care toate vacanțele de vară și de iarnă mi le-am petrecut în acest sat din Bărăgan. Aveam și un câine, Corbea. Știu cum se tăia porcul de Ignat, știu toată agitația aia, cu oalele cu apă fierbinte, cu țuică fiartă, cu pomana porcului. Eu eram prea mic, mie îmi dădeau să ronțăi o ureche și îmi umflau bășica porcului să joc fotbal cu ea. M-am gândit la tataia, avea patru copii, trebuia să facă cumva să-i crească, nu cred că i-a fost ușor. Apoi a venit războiul, un război pe care el nu l-a dorit, n-a făcut niciodată niciun fel de politică, dar a fost obligat să meargă pe front. 

Cine spune că țăranii români s-au dus de plăcere la război e un mare mincinos. Am mai văzut pe unii care spuneau că se duceau pentru pământ, o altă minciună. Țăranii români au fost obligați să meargă pe front într-un război care n-a fost niciodată al lor, nici cel împotriva rușilor nici cel împotriva nemților. Toate războaiele astea au fost iscate de alții, de fasciști, de naziști, de legionari, apoi continuate de comuniști, iar țăranii români au fost doar victime. Sute de mii de țărani români au participat împotriva voinței lor la acest război mizerabil. L-am întrebat de multe ori cum a fost pe front. Niciodată, dar absolut niciodată , nu mi-a spus. Când eram mai tânăr nu înțelegeam de ce nu se laudă și el cu fapte de vitejie, cum a luptat bărbătește, până la urmă s-a întors viu acasă. De la un timp am început să înțeleg, nu e nimic de laudă într-un război, e frică, e teamă, e instinctul de supraviețuire care te face să faci orice, să nu mai ai niciun pic de omenie în tine, e oribil. Te întâlnești pe câmpul de luptă cu alți oameni la fel de disperați să trăiască care se află acolo tot împotriva voinței lor. Războiul îți dezvoltă instinctul de criminal. Nu e nimic onorabil sau demn în asta. S-a întors tataia din război acasă la mamaia care rămăsese cu patru copii. Imediat a început marea foamete tot din cauza rușilor, dar și a secetei din vremea respectivă. Oamenii mâncau coji de copaci, humă, iar în Moldova au fost cazuri de necrofagie. Au fost vremuri oribile. 

La un moment dat am avut treabă prin niște comune în județul Călărași, Mihai Viteazu, Vlad Țepeș, etc. Mare mi-a fost mirarea când tataia mi-a spus că știe comunele astea. Mi-a spus că în timpul marii foamete a fost în comunele astea să facă case. El era tâmplar, în felul ăsta a putut să-și salveze familia de la moarte prin inaniție. 

Am văzut o fotografie veche, poate cea mai veche fotografie în care apar ei toți, tataia, mamaia și cei patru copii, și mama e acolo și are vreo șase-șapte ani. Erau îmbrăcați extrem de sărăcăcios, doar tataia avea pantofi în picioare, restul erau în picioarele goale, desculți. Ei sunt familia mea, de acolo vin și eu, din războaie, din marea foamete, din inundații, din marile ninsori care cad pe Bărăgan. Vin dintr-o familie de țărani, ca să fie foarte clar, niciodată n-o să-mi fie rușine cu niciunul dintre ei. Mi-ar fi cel mai rușine dacă aș simți cea mai mică jenă că ei îmi sunt strămoși. Da, moșii și strămoșii mei erau desculți. Așa erau în vremea respectivă peste 80% dintre români. 

M-am gândit cât de mult au muncit, s-au zbătut, au insistat, să iasă la liman. În 1970 a fost o inundație mare și casa lui tataie și mamaie a fost afectată grav. Au trebuit să-și facă o altă casă, mai la deal. Tataia avea atunci 63 de ani. Eu abia mă nășteam. Tataia avea un atelier mic de tâmplărie, un banc de lucru, rindea, metru de tâmplărie, creion de tâmplar pe care-l ținea după ureche. Făcea mese, scaune, ferestre, uși, dar știa să facă și dogărie, butoaie, tocitori. Mi-a arătat odată o plantă din care se fac măturile, chiar așa îi zicea, mătură. Mai venea prin București și vindea măturile pe care le făcea. După război, i-au dat pământ și apoi i l-au luat la CAP. Asta e, nu s-a bucurat, nu a protestat, a luat lucrurile așa cum au venit. A lucrat la CAP. În felul ăsta și-a crescut cei patru copii care au ajuns toți la București, oameni așezați, care și-au întemeiat familii, care au făcut și ei copii la rândul lor, printre care mă număr și eu. A fost îndârjit, în momentul în care s-a pus problema să o dea pe mama la liceu, la Buzău, a spus că „mănânc pământ de sub picioare și pe fata asta tot o dau la școală”. Mama i-a spus toată viața ei „sărut mâna, tată”, chiar daca ea era profesoară în București, iar tataia era un țăran din Bărăgan.

Așa că mi-am dat seama, eu nu mănânc caltaboșul ăla singur, eu îl mănânc împreună cu tataia.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp