„În seara asta am tras obloanele. Toți ne simțim groaznic de neputincioși…” Noaptea unui român cu pașaport britanic, la despărţirea de UE, duşmanul închipuit al Marii Britanii

Foto: Guliver Getty Images

În momentul în care scriu acest text mai sunt numai câteva ore până la ora oficială a Brexit-ului. În mod deliberat şi oarecum neobişnuit pentru o seară de vineri mi-am făcut cumpărăturile devreme, m-am întors acasă şi am tras „obloanele”. Nu voi deschide nici televizorul, nici site-urile de ştiri, ci voi termina de scris şi mă voi apuca de gătit pentru câţiva prieteni care vin mai târziu în vizită. Împreună am ales să ignorăm cu desăvârşire momentul de coşmar al Brexit-ului, ca şi când nimic semnificativ nu s-ar întâmpla în Marea Britanie. Adevărul este însă că toţi ne simţim groaznic de neputincioşi şi că atmosfera în mediile în care fiecare dintre noi lucrăm este una mai degrabă de priveghi. E drept că Oxford a fost unul dintre oraşele cele mai favorabile rămânerii Marii Britanii în Uniunea Europeană şi deci sentimentul de tristeţe ori resemnare în faţa unei realităţi crude este copleşitor. Prietenii mei britanici mă consideră norocos fiindcă am două paşapoarte, dintre care cel românesc atestă în continuare identitatea mea europeană, dar pentru mine acest fapt este doar o tristă consolare pentru că, în mod ironic, după ce am aşteptat ani de zile, „exilat” în lumea postcomunistă, ca România, ţara mea natală, să fie acceptată în UE, Marea Britanie, ţara mea adoptivă, urându-i-se cu binele, a decis să plece de bunăvoie din UE. Spre deosebire de o bună parte a românilor care trăiesc în Marea Britanie, eu nu am venit aici silit de motive economice. Am venit la studii postuniversitare, iar ca masterand şi, ulterior, doctorand o duceam probabil mai prost decât o dusesem în Bucureşti şi, deşi la început nu am fost entuziasmat de noua mea casă, în mai puţin de un an ştiam că nu pot trăi în altă parte. Aici am trăit libertatea de a fi eu însumi, aici am început o nouă viaţă şi în plan personal, şi în plan profesional, aici am devenit ceea ce nu aş fi putut deveni în România, şi măcar pentru atât îi sunt profund recunoscător acestei ţări, al cărei cetăţean şi sunt de aproape un an.

Referendum-ul din 2016 – prostie crasă sau strigăt de frustrare?

Totuşi, fericirea pe care o trăiam în bula academică a Cambridge-ului nu mi-a anulat nicio clipă simţul realităţii, mai ales că, spre deosebire de colegii mei mai tineri, aveam ceva mai multă experienţă de viaţă şi pricepeam politica un pic mai bine decât ei. Era suficient să ieşi din Cambridge vreo 20 de kilometri ca să înţelegi că pericolul Brexit-ului nu era o gogoriţă, aşa cum se credea la universitate, ci era cât se poate de real. De asemenea, era suficient să-ţi arunci ochii, dacă nu pe sondajele de opinie, care în 2016 înaintea referendum-ului deveneau din ce în ce mai îngrijorătoare, măcar pe comentariile cititorilor asupra acestui subiect în ziare şi tabloide foarte populare în Marea Britanie. Dar când viaţa ta înseamnă exclusiv cercetare în bibliotecă sau laborator, mers la conferinţe, seminare la facultate, cine formale în colegiu, city break-uri în Europa, iar lecturile tale extra-academice se rezumă exclusiv la Guardian sau Independent, riscul de a deveni social şi politic inept este uriaş. De aceea colegii mei au fost loviţi ca de un trăsnet de vestea că referendum-ul a trecut pe 23 iunie 2016. Urmărind înregistrarea progresivă a rezultatelor din acea noapte fatidică, am trăit una dintre experienţele cele mai urâte din viaţa mea, mai ales că anticipasem întrucâtva rezultatul final, deşi sperasem într-o minune: după ce tânjisem, ca atâţia români, să fac parte din UE, eram acum dat afară din UE chiar de către cei alături de care alesesem să trăiesc. Sentimentul de furie împotriva celor care au votat Brexit nu s-a atenuat nicidecum în ultimii trei ani şi jumătate, iar furia aceasta provine din faptul că o şleahtă de politicieni greţoşi şi populişti au exploatat fie naivitatea, fie prostia crasă a unei părţi însemnate a electoratului britanic, vânzându-i iluzia suveranităţii şi a independenţei de un duşman închipuit, care îi voia, chipurile, răul şi-i trimitea pe cap imigranţi est-europeni să-i fure joburile şi să-l ducă în sapă de lemn. Nu e mai puţin adevărat că mulţi dintre votanţii Brexit o duceau şi o duc foarte prost, dar o duc prost nu din cauza UE, ci din cauza propriilor politicieni şi mai cu seamă a politicienilor conservatori, aflaţi la putere în ultimii zece ani, a căror grijă nu este nicidecum bunăstarea celor din păturile de jos ale societăţii. Săracii şi şomerii din nordul Angliei sau din orăşelele de pe coasta de sud-est, needucaţi, lipsiţi de orice orizont şi abandonaţi în braţele propriei neputinţe, şi-au folosit votul pentru a-şi striga frustrarea, dar, abil manipulaţi de un Nigel Farage sau Boris Johnson, au identificat greşit duşmanul în UE şi în imigranţii europeni care ar fi venit cu scopul nedeclarat de a se îmbogăţi pe spatele britanicilor şi de a le distruge acestora modul de viaţă tradiţional. Dintr-o dată ceea ce era, de bine de rău, până în 2016, inacceptabil a devenit o virtute: a fi xenofob nu mai era ceva de ruşine, ci un act patriotic, a ataca şi a înjura imigranţii pe stradă sau în metrou nu mai era o fărădelege, ci un act al libertăţii de opinie. Fiindu-le mârşav exploatate fricile primare ce au declanşat, la rândul lor, un rasism greu de negat, aceşti oameni au votat crezând sincer că Uniunea Europeană cu „stupida” ei libertate de mişcare era inamicul suprem care se punea contra fericirii lor. 

Brexitul – un purgatoriu necesar pentru o societate bolnavă de nostalgie

Desigur, nu toţi cei care au votat Brexit sunt proşti sau naivi, deşi votul acestora a fost hotărâtor. Mulţi, dacă nu chiar majoritatea votanţilor Brexit, şi-au dorit ruperea de UE pentru că se cred speciali, pentru că nu au suportat „ruşinea” de a sta la aceeaşi masă cu pulimea din fostele ţări comuniste, pentru că visează în continuare la gloria apusă a fostului Imperiu Britanic şi-şi cultivă în chip deliberat această nostalgie a unor vremuri aşa-zise de aur. Astfel de sentimente, conştiente la unii, inconştiente la alţii, există fără doar şi poate pentru că această ţară nu a acceptat sau procesat niciodată doliul destrămării fostului Imperiu: nu a existat, până de curând, nicio discuţie publică, în afara spaţiului academic, a moştenirii imperiale şi a bagajului / balastului pe care aceasta îl presupune. Încântaţi de Shakespeare, Newton şi Regina Victoria, mândri nevoie mare de realizările, altminteri incontestabile, ale democraţiei britanice şi îndrăgostiţi de lira sterlină, nostalgicii au crezut că UE împiedică Marea Britanie să se dezvolte şi să-şi atingă potenţialul maxim. Şi aceştia au crezut sincer în visul lor, după cum ceilalţi au crezut sincer că imigranţii europeni le fură joburile. De fapt, aceasta şi este marea tragedie a Brexitului: că este rezultatul unui onirism imbecil şi toxic în acelaşi timp, al unui un vis care pentru cei lucizi a devenit coşmar, dar din care ceilalţi refuză să se trezească. Pentru a se trezi au nevoie şi unii, şi alţii de purgatoriul Brexitului, au nevoie să revină cu picioarele pe pămănt şi să înceapă lungul proces terapeutic al eliberării de complexul de superioritate nostalgică ce-i împiedică să fie fericiţi şi-i îmboldeşte să caute duşmani închipuiţi în Europa. Când se vor fi trezit, eliberaţi în sfârşit de sub jugul „dictaturii” UE, vor avea şansa de a descoperi cine sunt cu adevărat, deşi aceasta a dus la o fractură socială pe care nu o văd vindecată prea curând. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp