„Inimă şi alte preparate din carne”, o metaforă în regia lui Afrim, despre viaţa în pandemie şi dincolo de ea

“Inimă şi alte preparate din carne”, cel mai recent spectacol semnat de regizorul Radu Afrim, a deschis noua stagiune a Teatrului Naţional “Marin Sorescu” din Craiova după o lungă absenţă a spectatorilor din sala “Amza Pellea” ca urmare a restricţiilor impuse de contextul pandemic.

Şi a fost cu atât mai simbolică această întoarcere a spectatorului în sala de teatru,în condiţiile în care textul lui Dan Coman a atins, precum degetul o rană supurândă, tocmai realităţi orbitând în jurul acestui nou corp străin care a cutremurat vieţile ştiute până acum.

“Despre dragoste și despre praful colorat care se alege din ea. Despre fluturele-labrador care se zbate în zadar la capătul realității. Despre umorul involuntar și singurătatea voluntară. Despre adevăr, tandrețe și sex. Despre copii, poezie și cafea. Despre corp și despre cum duce el greul. Despre crizele mici izbucnite în plină criză. Despre frumusețe și despre sufletele tot mai uscate, întărite deja pe la margini. Despre plăcere și boală. Despre limbaj și despre cum se scurge culoarea din lucruri. Despre cuplurile de interior. Despre viața care atârnă la câțiva centimetri în afara noastră. Despre inimă și alte preparate din carne”, îşi descrie autorul textul.

Despre urme lăsate de teamă şi de izolare, despre şansa redescoperirii ivită printre negurile carantinei, despre absurdul hilar al goanei după drojdie şi hârtie igienică, despre mărunţişuri care alcătuiesc vieţile fiecăruia, despre puterea de a înfrunta şi de a supune necunoscutul, aş adăuga.

Subliniind laitmotivele celor câteva luni de când virusul a clătinat realitatea, de la hârtia igienică la ordonanţele militare, măşti de protecţie, sparanghelul nemţesc şi interzicerea accesului în locurile de joacă, Afrim îmbracă textul în culori adesea stridente, frapează în stilul caracteristic, dar printre stridenţe strecoară multe subtilităţi. Adesea, ce este mai important se insinuează discret, lăsând impresia că spectacolul e doar o aglomeraţie de culori tari, când de fapt nuanţele mai fine sunt cele care contează. Ca în viaţă.

Totuşi, prima impresie lăsată de “Inimă şi alte preparate din carne” este a redundanţei. Spectacolul prezintă similarităţi puternice cu montări care l-au precedat, precum “Dacă am gândi cu voce tare” (mai ales scenografic) sau “Casa cu suricate”.

Deşi unele voci l-au blamat pe Afrim pentru aceste asemănări, nu aş exclude o continuitate voită, o alegere perfect conştientă a regizorului, care urmăreşte, poate, să îşi populeze spaţiul ficţional cu anumite obiecte, scene, personaje-cheie, care revin ca un fir roşu ce leagă aceste montări diferite într-un univers care transcende spectacolul singular.

Profund poetic, textul semnat de Dan Coman şi însufleţit de regia lui Afrim şi scenografia Irinei Moscu este livrat cu o naturaleţe formidabilă de trupa actorilor din distribuţie. Una dintre cele mai importante senzaţii cu care am rămas după ce am lăsat zilele să cearnă acest spectacol este aceea că actorii Naţionalului craiovean au o capacitate admirabilă de a pune în lumină poezia, fără ostentaţie, fără artificialitate, fără stângăcia întâlnită adesea în situaţii în care textul e mai mult eseistic decât narativ. O impresie care a persistat şi după „Playground”, de altfel.

În mod particular, în “Inimă şi alte preparate din carne”, construit din scene cotidiene cu personaje care nu interacţionează (neapărat) între ele, se leagă frumos şi naşte o sensibilitate aparte povestea cuplului interpretat de perechea Alex Calangiu – Flavia Giurgiu. Flavia Giurgiu emană o ingenuitate caldă, în timp ce Alex Calangiu îşi arată capacitatea de a stăpâni textul poetic fără a deveni patetic, reuşind un echilibru între asprimea oarecum tipică, impregnată şi în roluri anterioare, şi o profunzime fluidă, care nu jenează. Ajunge, astfel, la o sensibilitate stăpânită, masculinizată, dar perfect încadrată în tabloul spectacolului.

Tabloul Calangiu-Giurgiu este completat şi de imagini video splendide, care amintesc, pe alocuri, de Melancholia lui Von Trier.

Raluca Păun, care se remarcă deja în piesele lui Afrim ca o favorită a regizorului, este distribuită din nou într-un rol îngroşat, cu note de burlesc, care trimite spre Rozica din Casa cu Suricate. Rolul este foarte bine asumat , Raluca are un talent desăvârşit de a cuceri în roluri cu tentă comică, dar aşa cum bine au punctat şi alţii, poate că ar trebui mai multă variaţie a registrelor, pentru că este o actriţă care are suficiente resurse pentru a da culoare şi altor tipuri de personaje. Însă aici revine acel fir roşu pe care îmi îngădui să îl iau în calcul drept alegere strategică a regizorului.

În ceea ce priveşte comicul, remarcabil este Cătălin Miculeasa, foarte bun în rolurile pe care le interpretează în spectacol. Valenţele sale interpretative sunt excelent scoase în evidenţă de acestea. Cătălin este unul dintre actorii care au mult de arătat şi care ar trebui valorificat. Şi în Casa cu Suricate, deşi a avut un rol aparent minor, în calitate de statuie Buddha, a reuşit să rămână memorabil în acea ipostază inedită de aparentă figuraţie.

Claudiu Mihail iese şi el mai mult în evidenţă în această montare şi îşi arată, de asemenea, potenţialul pentru registrul comic.

Altfel, binevenite alegerile din distribuţie, cu Vlad Udrescu în largul său, demonstrând din nou, dacă mai era nevoie, că este un artist de o extraordinară versatilitate, şi cu o interesantă chimie între Costinela Ungureanu şi Petra Zurba, a cărei prezenţă în această montare este îmbucurătoare. Romaniţa Ionescu este, cum ne-a obişnuit, în deplin control asupra rolului, iar prezenţa lirică a Ioanei Manciu se combină bine cu personajul său (deşi, cât timp Ioana era pe scenă, mă gândeam că încă nu am văzut-o jucând în rolul care să îi revendice forţa artistică maximă, ce se simte zvâcnind ca magma gata să erupă dintr-un vulcan – şi că ar putea fi o minunată Ofelia).

Ca pasărea neagră cu ochi roşii din Suricate, în “Inimă şi alte preparate din carne” fluturele mare cât un câine dă târcoale vieţii. Metaforic, spectacolul începe prin pătrunderea fluturelui negru în spaţiul scenei de dincolo de cortină, ca o proiecţie a infiltrării virusului în viaţa fiecăruia. Apoi, fluturele este amintit, în numeroase rânduri, de personaje. Indiferent de oraşul în care se află, personajele văd acelaşi fluture mare cât un câine, fluturele apare peste tot şi sperie, negru, mare şi necunoscut. Marele fluture care ameninţă şi întunecă viaţa oamenilor este îndepărtat, în cele din urmă, în cel mai simbolic mod cu putinţă. Copiii, cei a căror libertate e umbrită de benzile de la intrările în locurile de joacă pe care scrie Interzis Accesul, înfruntă necunoscutul, mamele lor înfruntă necunoscutul şi, în cele din urmă, îl subjugă, în cel mai optimist final pe care l-ar fi putut gândi cineva.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp