Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos
De mai bine de 30 de ani, numărați din decembrie 89, societatea românească s-a tot transformat, pe zi ce trece. Gradul de confort este mai mare, folosim telefoane mobile, numărul de mașini a crescut, cel de plasme tv, la fel. Se datorează și progresului tehnic general, desigur. Concomitent cu acestea, a crescut și anxietatea socială pentru un procent însemnat de români - nesiguranța locului de muncă, lipsa unei locuințe proprietate personală, accesul dificil la un sistem de sănătate performant și echitabil (a se vedea câți dintre pensionarii noștri își permit proteze sau implanturi dentare și câți trăiesc cu o cataractă netratată sau alte boli debilitante). Mai bine de 6 milioane de persoane s-au stabilit în străinătate, unele pentru că traiul în afară venea cu promisiuni de carieră și dezvoltare mai mari, altele dintr-un spirit de aventură și inedit, dar majoritatea pentru lipsa de perspective din țară.
Fiind foarte atașată de bunici, am rămas mereu aproape de această lume rurală. Între timp, ultima bunică a plecat la cele veșnice, la vârsta de 94 de ani. Părinții mei s-au mutat la țară și drumul spre acel sat unde am copilărit a căpătat noi rațiuni. Văd așadar cât costă o zi întreagă de spart lemne (la oraș, nu ne-am da jos din pat pentru o asemenea sumă, cum se zice), văd cum la magazinul din sat se află condica de plătit pe datorie, unde oamenii cumpără alimente până la pensia viitoare. La parastasele de sâmbătă, oamenii înstăriți, cu gospodării mari, se reunesc la masa lungă din curte, cot la cot cu pensionarii necăjiți, ce numără fiecare bănuț de medicamente, ulei și pâine. Satul are și pseudo-homeleșii lui, oameni care trăiesc prin case părăginite sau bordeie inimaginabile. Și totuși, puși laolaltă într-un astfel de moment de comemorare, niciunul nu pare mai puțin onorabil sau mai puțin fericit ca celălalt. Toți sunt sfătoși, cumpăniți, cu un umor când un pic negru, când mai senin. Iar dacă este și o zi frumoasă de vară, când cerul albastru și verdele abundent al copacilor e al tuturor, fără costuri, atunci realmente pare că toți trăim la fel.
Așadar, deși o formație literară și poate o mică predispoziție m-au făcut întotdeauna să mă uit la oameni și poveștile lor, sărăcia nu m-a impresionat niciodată peste măsură. Aici am aflat istorii teribile, precum cea a unui sătean care deținea o garsonieră într-un orășel apropiat. Dorind să o vândă și să se retragă la țară, s-a înțeles cu acel cumpărător să primească o sumă și să îl aștepte cu un rest de bani (aproximativ o treime din valoare). Care bani nu au mai venit niciodată, iar când s-au întâlnit la un moment dat întâmplător, cumpărătorul l-a întrebat dacă îl blestemase, deoarece își îngropase nu demult fiul. Și povestind, nea Ion a răspuns: „Nu l-am blestemat. Dar i-am zis și eu că mi-a părut rău”. Atât. Nea Ion a fost găsit și el, câțiva ani mai târziu, mort în căsuța lui, într-o iarnă, fără foc și fără alimente. Vecinii l-au îngropat, de milă.
Da, sunt și multe povești de viață grele, sau fiecare grea în felul ei. De ce oare am ajuns aici? Nu suntem în pustia Iudeii sau a Namibiei, cu sol infertil. Nici în tundra siberiană. Dar disparitatea socială s-a accentuat, astfel încât avem o Românie prosperă și izolată într-o lume artificială (precum artificialul și kitschul multor ansambluri rezidențiale cu viluțe la indigo și peluze de 50 mp), și o altă lume de care mai dăm câteodată cu nasul dacă waze-ul ne scoate de pe traseul nostru de viață obișnuit birou-casă-mall.
Nu vreau să duc textul într-o direcție politică, dar este greu de înțeles cum am acceptat, guvern după guvern, să devenim o țară de desfacere și servicii, iar materiile prime (lemn, cereale, de exemplu) pleacă la export fără procesare și valoare adăugată. Lângă stâna din sat, oierii aruncă în morman lâna, iar brânza și-o vând mai ieftin direct în localitate, pentru că s-au săturat să facă naveta și să înghețe în piețele din oraș, unde nu calcă mai nimeni (în vreme ce în supermarketuri ne călcăm în picioare). Pentru că, în mod ciudat, românul, atunci când este mic antreprenor, vrea să își atragă clienți români, dar atunci când redevine la rândul lui cumpărător, nu are solidaritatea de a cumpăra tot de la conaționali. Ceea ce sfidează logica, pentru că un agricultor cu capital va întoarce acei bani spre alții: spre dentistul la care își va permite să meargă, spre școala ori facultatea privată la care își va trimite copilul, spre pensiunea la care poate va merge în concediu. Logica este însă înfrântă de marketing și manipulare, ca și de climatul neîncrederii. Nu avem încredere în produsul de tarabă, dar avem încredere în ambalajul frumos colorat și marcat, în plasticul care ne umple pe jumătate sacoșa de rafie.
Sunt, iată, câteva reflecții la care am ajuns foarte mulți dintre noi. Adeseori, locuri comune în spațiul de comentarii al facebook-ului sau de platforme media. Și, cu toate acestea, cum scriam mai sus, e o stare de fapt care nu mă impresionează excesiv și cu care mă pot acomoda, la limită, deși nu e de dorit. Sărăcia în sine nu este un bilet spre nefericire (nici spre rai), după cum nici bogăția în sine nu este un bilet spre fericire (nici spre iad, dacă ești altruist). Oamenii continuă să trăiască, să aibă bucuriile lor, să își facă prieteni, să iubească. Vor suspina de griji și se vor bucura cu ai lor, și dacă au minimul pe economie, și dacă sunt extrem de avuți.
Dar dacă sărăcirea noastră este ceva ce am putea accepta, atentatul asupra valorilor și moralei ar trebui să fie acea limită pe care să nu o acceptăm. Da, scăderea nivelului de trai nu ne impresionează suficient de tare încât să nu ne mai lăsăm manipulați, totuși poate că nu ar trebui să acceptăm vătămarea copiilor, asaltul asupra învățăturii, inocenței și șanselor acestora în societate. Iar școala românească este subminată de ani buni (agresiv din 2016 încoace).
Sistemul de învățământ se distruge prin două direcții principale: anularea autorității, a disciplinei, ca și distrugerea programelor, aruncarea lor în nesemnificativ. Astfel, copiii învață mai puțin și mai prost, într-un climat de indisciplină din ce în ce mai accentuat. Circulă pe rețelele de socializare capturi de ecran cu elevi de liceu care fac în clasă live-uri pe tiktok și pe site-uri de pariuri. Altă postare destul de distribuită ne arată (în capturi de whatsapp) disperarea unui elev care nu mai suportă gălăgia din clasă, haosul, faptul că ceilalți predau profesorului un telefon vechi, iar ei stau pe smartphone-ul activ, având ghiozdanele drept paravan, cu un caiet universal în față, dar fără creioane sau pixuri. Alte știri ne arată bătaia unor eleve la Hațeg, copii intoxicați de droguri, terase și cluburi frecventate și de elevi în toaletele cărora găsim afișe de tipul „Vă rugăm nu vă drogați”. Pe un alt grup, citim despre copii amenințați cu bătaia dacă nu își împart pachetul cu mâncare, despre gălăgie astfel încât părinții trebuie să plătească meditații, amenințări, bullying.
Aceasta este starea de fapt și ea nu e deloc optimistă.
Urmează: Testul cu mașina și „întrebarea capcană” nr. 3 | O profesoară demitizează testele PISA: „Aceste teste nu sunt doar irelevante, ci și de o calitate foarte slabă”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
No comment.
Oricum, mă bucur că vă bucurați! :)
Numai bine!
Asta e. In rest, sa auzim numai de bine.
- creșterea discrepanțelor sociale este apanajul capitalismului și marchează întreaga omenire nu doar România.
- nivelul de trai a crescut și este în creștere chiar dacă suntem codași în Europa. E suficient să analizăm doar speranța de viață. Nu știu de ce toată lumea însă se agață de niște exemple empirice cu câte o mamaie care a trăit pe vremuri până la xxxx ani.
- săteanul respectiv ar fi făcut bine să facă un contract și probabil și-ar fi putut primii banii. Dar na, ar fi trebuit să plătească niște taxe....
- Nu vom fi noi nici în Namibia nici în Siberia, dar nici nu suntem în vestul Europei sau vreun stat din cadrul SUA... Suntem unde suntem, mai bine decât vecinii noștri (profitând poate și de o Ungarie masochistă moartă după tătucul orban)
- pariu că habar n-aveți ce și cum exportăm. Vă provoc să căutați „Romania exports”. Cât despre alte ocupații dispărute/pe cale de dispariție invit orice nostalgic să se apuce de o afacere în domeniul respecitv și poate veți afla scump, pe propria piele, de ce au dispărut. Am o vaga bănuială că tocmai nivelul de trai și așteptările privind valoarea muncii în România fac aceste îndeletniciri neviabile din punct de vedere economic. Nu văd totuși ce plus valoarea ar aduce ele economiei românești. În afară de asta nu pot decât să constat că din niște considerente naționaliste de 2 lei nu v-ați gândit cum am putea să exportăm grâul românesc prelucrat sub formă de produse de panificație, produse perisabile la nivelul orelor/zilelor. Nu poți să faci doar biscuiți. Oamenii ăia care cumpără grâu vor pâine, iar să-ți imaginezi că poți exporta pâine de exemplu în Egipt (principala piață de desfacere a grânelor românești) well... e stupid. Din nou nu aveți nici un impediment, faceți-vă firme oameni buni și exploatați materiile prime ale țărișoarei.
- Nu e vorba de neîncredere în produsul de la tarabă. E vorba de o simplificare a vieții. Te duci la supermarket pentru că de-acolo nu cumperi doar legume/fructe. Iar prețurile sunt asemănătoare.
- Ce scădere al nivelului de trai doamnă? Pe ce vă bazați? Scădere pe ce perioadă? Manipulați de cine? De statistici? De cifre? De date? De UE? De Moș Crăciun? Dacă e cineva care manipulează dumneavoastră sunteți aceea, cântând suav la coarda naționalistă și neinformată a prostimii. (vezi comentariile de mai jos).
- Cât despre scăderea calității învățământului în România, vă dau dreptate. Dar dați-mi voie să vă și arăt cu degetul. Pe întregul corp profesoral pentru că permiteți tuturor nulităților să treacă prin școală cum necum și să ajungă în postura de a fenta un examen de bacalaureat cu subiecte ușoare. Cum ar fi ca toți acești copii nepregătiți și nedisciplinați să fie evaluați și notați corect? Nu aveți pârghii? De ce nu faceți o grevă pentru asta? De ce trebuie să ne furăm singuri căciula? E nepregătit? Să repete clasa. E indisciplinat? Haideți să găsim metode prin care să-l puteți constrânge și ca corp profesoral, ca sindicat, ca ce vreți dumneavoastră. Sunteți în postura de a putea lupta pentru a impune un regulament, o programă școlară, ce vreți dumneavoastră. Altfel stând doar și plângând lângă sobă ne vom trezi cu drobul căzut iremediabil peste copil.
Nu ne mai rămâne decât să așteptăm baciul vrâncean și pe cel ungurean să ne rezolve ei problemele.
Pana acolo am citit ... Cred ca dvs. ati citit mai mult.
1. Multumesc Marina, ai observat corect.
2. Dta, domnule bucsan nu prea intelegi ce citesti. Stii cum se numesc astia. Asa ca mai buchiseste si abia apoi, pate, ar fi bine sa raspunzi. Dna. Marina a inteles ce am scris eu si te-a ajutat sa intelegi la randul tau. Cam gata ca iar rastalmacesti.