„Marocco”, filmul care marchează o nouă eră a cinematografiei românești: cea în care ciorba, cadrele lungi, sunetul slab și finalul și mai slab au dispărut

De ani de zile am aceeași discuție cu prietenii mei despre filmele românești - majoritatea nu le gustă. Eu insist cu recomandările, ei strâmbă din nas. Eu vin cu argumentele, ei, cu întrebările în fața cărora, de multe ori, cedez, pentru că totul se rezumă la „mă plictisesc, nu înțelegi? Nu vreau să mai pierd două ore pentru o poveste deșirată, fără sare și piper, într-un decor sărăcăcios în care se mănâncă ciorbă, pentru ca la final să se termine în coadă de pește”.

Anul ăsta am găsit, în sfârșit, contraargumentul perfect pentru a câștiga discuția asta: „Marocco”. Intrigată de titlu și curioasă să văd filmul regizat de Emanuel Pârvu pe care îl cunoșteam ca actor, mi-am rezervat un loc la proiecția din vară, de la TIFF. Mi-a plăcut atât de mult, încât 2 luni mai târziu m-am dus să-l mai văd o dată, la Festivalul de Film Independent „Anonimul”.

Marocco e un joc cu bețișoare colorate în care totul ține de echilibru. O mișcare neinspirată sau bruscă poate distruge acest echilibru într-o secundă. De la acest concept pornește toată povestea spusă de Emanuel Pârvu în filmul lui. În rolul principal, Șerban Pavlu, tată și om de afaceri prosper care, într-un moment de neîncredere în fiica lui, ia niște decizii la cald care duc la o serie de evenimente nefericite.

Ce mi-a plăcut?

Povestea: de câte ori, după ce vi s-a întâmplat un eveniment neplăcut, nu v-ați făcut mustrări de conștiință? „Ah, dacă plecam cu 5 minute mai devreme de acasă, sigur prindeam metroul și evitam cearta cu șeful”, „Dacă o duceam pe mama din timp la medic, acum nu ajungea la operație.” Acest „dacă” din mintea noastră care ne duce mereu la realități contrafactuale ale căror sensuri sunt ca, în timp, să ne exerseze simțul responsabilității. Povestea din „Marocco” este țesută în jurul acestui „dacă” și a responsabilității pe care fiecare dintre noi o are în raport cu cei din jur. Mai ales când e vorba de relația părinte-copil.

Actorii: Șerban Pavlu în rol principal și Emilia Popescu, pentru prima dată într-un film după 28 de ani, într-un rol mai degrabă negativ. Împreună cu ei, Crina Semciuc, dar și foarte tinerii și talentații Ana Indricău, Tudor Cucu-Dumitrescu și Vlad Brumaru, toți aleși cu atenție la cele mai mici detalii de Emanuel Pârvu, care are și el o apariție scurtă în propriul film.

Finalul: Foarte bun. Orgasm cinematografic. Momentul în care toate întâmplările, replicile și cadrele din film capătă sens și înțelegi pe deplin și titlul filmului.

Durata: Perfectă. O oră și jumătate.

Pentru mine, în cuvinte simple, „Marocco” este unul dintre filmele care marchează o altă eră a cinematografiei românești: cea în care ciorba, cadrele lungi, sunetul slab și finalul și mai slab au dispărut. Au fost înlocuite de pizza, cadre dinamice, cuvinte răspicate și un final bun de tot.

„Marocco” a intrat pe 7 octombrie în cinematografele din toată țara și probabil nu va sta mult pe ecrane (soarta filmului românesc pe care tot noi o putem schimba). E un film bun pentru oricine, mai ales pentru părinții cu copii adolescenți și cred că ar trebui să fie văzut de cât mai mulți spectatori.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp