Foto: Monty Rakusen / ImageSource / Profimedia
De-a lungul carierei mele profesionale am lucrat atât la stat, cât și în domeniul privat, atât la multinaționale străine, cât și la patroni români. De departe cel mai prost loc de muncă din toate punctele de vedere a fost la patronul român.
În primul rând, începând încă de la angajare, una ne-am înțeles la interviu și alta a fost realitatea în fapt. Contractul de muncă nu era făcut pe salariul pe care ne-am înțeles, mi-a explicat că trebuie să treacă o perioadă de probă de trei luni în care să-mi demonstrez competențele. Programul de lucru de opt ore n-a fost niciodată respectat, mi-a dat un laptop și mi-a cerut să lucrez și după orele de program de-acasă, inclusiv sâmbăta și duminica. În momentul în care plecam în concediu, trebuia să ne luăm laptopul cu noi și să ne facem treaba, ca și cum am fi la birou. În momentul în care trebuiau făcute și alte munci suplimentare, de descărcat camioane cu marfă, de împachetat etc, eram solicitați și noi, cu toate că nu ăsta era postul pe care ne angajasem. Nu era voluntariat, era obligatoriu. După trei luni, am reușit cu greu să-l prind pe patron și să-i explic că a trecut perioada de probă și e vremea să ajung la salariul discutat.
În momentul respectiv mi-a spus pe un ton agresiv că firma nu produce profit, că el vine cu bani de-acasă, că o duce greu și n-are de unde. Cu toate că el locuia cu soția și cei trei copii în Germania, avea ultimul tip de Audi și nu avea altă sursă de venit decât afacerea asta. Ca să fie treaba treabă, ne-a convocat la vreo trei zile mai târziu la o ședință și ne-a comunicat tuturor că va fi o reducere salarială de 30% pentru toată lumea din cauza pandemiei. Deci nu mi-a dat, ci mi-a luat. L-am întrebat de ce nu accesează ajutorul de stat dat pentru firmele afectate și mi-a spus că nu poate, pentru că firma lui a fost pe pierdere. O firmă care funcționează pe pierdere de ani de zile, incredibil.
Am lucrat în același birou cu un fost coleg de facultate, șef de promoție, care era angajat sub calificarea lui, de care firma se folosea din plin. La un moment dat, patronul l-a solicitat să ajute la descărcarea unui camion de marfă. Omul s-a dus, cu toate că nu era treaba lui. Au început reproșurile: „Moșule, te miști greu, te dau afară, n-am nevoie de tine”.
Și apoi mai erau celebrele grătare. Ne convoca după orele de program, atunci când trebuia să mergem acasă, la niște agape ridicole, unde ne ținea discursuri mobilizatoare: „Suntem o familie, ne ajutăm unii pe alții, ajutați-mă acum să trec peste perioada asta grea și am să vă ajut și eu pe voi, o să vedeți că o să fie bine, eu cred în afacerea asta, hai să ne încordăm, să dăm totul, nu se poate să nu reușim”. Toți știam că sunt vorbe goale, apă de ploaie, nimeni nu credea în ce spunea individul, dar participam, pentru că era obligatoriu. Ceea ce era însă și mai dezgustător era că marele patron își aducea bere și cârnați din Germania, exclusiv pentru el, în timp ce pentru noi erau bere și mici autohtoni. Uneori ne mai și plăteam consumația, făcând chetă, cu toate că nimeni nu dorea să fie acolo.
Au început să plece din ce în ce mai mulți colegi, sarcinile lor de serviciu au fost redistribuite fără nicio creștere salarială. În cele din urmă am plecat și eu după această scurtă experiență traumatizantă de lucru la o firmă românească. Îmi aduc aminte perfect ultima întâlnire. Mă chemase patronul să-mi comunice ceva, eu credeam că vrea să-și ceară scuze pentru comportamentul lui și să-mi solicite o colaborare part-time, pentru că rămăsese fără angajați. Scopul întâlnirii a fost însă cu totul și cu totul altul - a dorit ca eu să-i mulțumesc lui pentru că mi-a dat un loc de muncă. În momentul respectiv am fost foarte surprins, m-am ridicat de la masă și am plecat, lăsându-l singur. Chestia asta l-a înfuriat la culme, a venit după mine la mașină și pur și simplu s-a pus în fața mea, urlând isteric. N-a lipsit mult să ne luăm la bătaie în curtea întreprinderii.
Unii patroni români suferă grav de fantasma lor că sunt boieri stăpâni de slugi și argați asupra cărora au drepturi depline. Trăiesc în evul mediu. Lor li se pare că sunt niște binefăcători, niște Mesia pe pământ, că dau de mâncare, că dau o bucată de pâine unor oameni pe care-i văd ca pe niște cerșetori. Când în fond și la urma urmei situația e exact invers, salariații pe care îi au le asigură lor un profit nemeritat, fiind plătiți prost și trăind sub o teroare anormală.
Îmi aduc aminte că luase un contract de prestări servicii de la un client pentru care îi făcuse o ofertă, în care o lucrare era gratuită. Lucrarea aia trebuia făcută și o făceam eu. Nu pierdea niciodată ocazia să-mi reamintească că el nu câștigă nimic, de parcă era treaba mea cum își negocia el contractele. O atmosferă mai toxică ca la acea societate n-am mai întâlnit nicăieri - nu se respecta nicio regulă, niciun principiu de bun-simț, o lipsă totală de educație și de umanitate. Până la urmă, au plecat toți colegii din birou, noi însă am avut șansa să găsim și alte oportunități pe piața muncii. Există însă zone în țară unde oamenii nu au unde pleca. Se plătesc salarii la negru, nu se dau concediile, angajații sunt dați afară de pe o zi pe alta: „De mâine să nu te mai prind pe-aici”. Și multe alte grosolănii inacceptabile.
Știu că sunt probleme și în multinaționale, știu că sunt probleme și la stat, însă de departe cel mai abuziv management e la firmele private românești. În anumite cercuri patronii ăștia psihopați sunt văzuți ca niște buni administratori, cu inițiativă, dinamici, oameni de succes. Dacă lucrurile s-ar pune la punct și la noi, patronii ăștia n-ar rezista nici o lună, până când ar trebui să plătească primele salarii. Au afacerile construite prost, se bazează pe neplata salariilor corespunzătoare, pe fentarea impozitelor, pe abuz. Viitorul nu e al lor, oricât de mult cred ei asta.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
http://noptisizile.blogspot.com/2022/12/institutul.html
Ultimul paragraf, spune aceste lucruri explicit: „cel mai abuziv management e la firmele private românești ... patronii ăștia psihopați ... patronii ăștia n-ar rezista nici o lună ... au afacerile construite prost”, culminând cu concluzia ridicolă: „viitorul nu este al lor...”.
Nu neg faptul că există patroni români cu grave carențe și cu atât mai mult experiența personală a unui individ. Însă generalizarea, pornind de la o singură experiență, este nu doar greșită ci, mai ales, irelevantă.
Fals #2: Termenii "brut" și "net" la noi există doar pentru a învrăjbi angajații și angajatorii. Ce contează este bugetul pe care-l alocă compania pentru un angajat - banii cheltuiți. Parțial se duc la stat, parțial la angajat, dar angajatul nu vede brutul niciodată, așa că nu se poate spune că-i aparține. Diferența dintre brut și net este birul pe care ți-l cere statul ca să poți da de mâncare unui angajat.
Mulți angajați nu-și dau seama că sunt în aceeași barcă cu antreprenorul, barcă pe care-o clatină permanent statul și armata lui de paraziți (pardon, funcționari publici). Dacă vreți să găsiți pe cineva pe care să dați vina uitați-vă în direcția aceea.
Nu întru în detalii.
Acum se plang multi angajatori ca nu au pe cine angaja si sunt nevoiti sa aduca oameni din Asia, dupa o perioada de 10-20 de ani in care s-au purtat ca in povestea de mai sus.
In restul tarii, cu precadere in zona rurala... e jale. Oamenii sunt "sclavii" intreprinzatorului sau baronului local.