Zodia șacalilor

Foto: Guliver Getty Images

Criza din sistemul românesc de sănătate este o criză a managementului şi nicidecum a sistemului ca atare. Aceiaşi medici care astăzi lucrează ineficient, aceiaşi medici care astăzi tratează mult mai mult forme cronice ale bolilor şi ajută mult prea puţin la prevenirea acestora, aceiaşi medici şi acelaşi personal de suport activ astăzi în spitalele de stat, lucrează la polul opus în sistemul privat. Deci revin: este criza medicilor sau criza managerilor? Cum întotdeauna adevărul se găseşte undeva la mijloc, răspunsul pare a fi: este criza managementului cu care medicii seniori interferează cu sau fără intenţie, încercând să soluţioneze problemele în favoarea lor pe fiecare feudă personală. 

Secţia de obstetrică ginecologie a unui spital de stat din Bucureşti funcţionează foarte bine. Este renovată în întregime, începând cu pragul ce o desparte de restul secţiilor şi sfârşind cu legătură ei cu sterilizarea, loc pentru care nu s-au mai găsit bani, pentru simplul motiv că sterilizarea nu este dedicată secţiei, ci funcţionează pentru tot spitalul. În interior este o disciplină de fier, atât între medici, cât şi printre asistente, disciplină instituită de către şeful secţiei, aceeaşi persoană care, prin influenţă personală, a reuşit să atragă fonduri pentru dotări şi igienă. Sistemul de plată este hibrid, banii proveniţi de la asigurările de stat mergând la bugetul spitalului, asigurând salariile personalului din ce în ce mai generoase în ultimul timp. Plăţile informale, şi ele din ce în ce mai generoase, merg cu prioritate în buzunarele şefilor, o mică parte transformându-se în bonusuri informale, premiii, acordate pentru motivarea suplimentară a unor medici tineri sau personal de suport.

Câţi medici, indiferent de cât li se vor mari salariile, vor refuza plăţile informale? Care este virtutea morală pe care să ne bazăm atunci când încercăm să reconstruim un sistem? 

Şi iată cum se reformează sistemul nostru de stat, prin crearea de insule autocrate într-un ocean de indiferenţă perpetuat de lipsa de interes a autorităţilor superioare. Acum câteva săptămâni discutam cu un medic dintr-un spital de stat care îmi spunea următoarele: primesc un salariu de 2000 euro lunar care cuprinde diverse sporuri şi gărzi. Plăţile informale ajung la încă 2000 de euro. Mă întreb la ce mi-ar ajută să lucrez în sistemul privat? Poate să câştig aceiaşi bani şi să am o zi liberă pe săptămâna în plus? 

Şi i-am dat oarecum dreptate. Câţi medici, indiferent de cât li se vor mari salariile, vor refuza plăţile informale? Care este virtutea morală pe care să ne bazăm atunci când încercăm să reconstruim un sistem? Autosuficienţă? Suferim oare de avariţie? Nu ne putem opri din a câştiga din ce în ce mai mult atunci când ni se oferă şansa? Sau nu ştim să creăm un sistem în care principiul numărul unu să fie că niciun ban să nu fie dat nimănui decât pe baza de factură? Şi revenim la problema managementului sistemului. 

Un profesor englez îmi spunea că totuşi sistemul de sănătate s-a îmbunătăţit în ultimii zece ani, dar că noi nu vrem să o recunoaştem. Că iată: se alocă fonduri de două ori mai multe şi că de exemplu sistemul de urgenţă funcţionează ca în statele civilizate. Eu nu cred asta. Eu cred că risipa este de două ori mai mare, corupţia este la acelaşi nivel ca pe vremuri, iar problemele au devenit de mult cronice

Problema lipsei de creativitate care duce imediat la lipsa de principii. Problema îngropării problemelor sub preş pentru că cei ce ar avea o rezolvare să nu cumva să le poată vedea. Organizăm întâlniri şi seminarii. Organizăm congrese grandioase, ca şi cum partea medicală ar putea funcţiona în afară părţii administrative, pe care să o ignore. Congresele sunt organizate de cele mai multe ori de către acei medici care au reuşit să îşi izoleze feuda. Prin abilităţi personale de necontestat, folosite însă în scopuri greşite. Asistăm la un spectacol grandios pe de o parte şi odios pe de altă parte în care ne prefacem că nu vedem neajunsurile. Pentru că acestea se resimt doar la nivelul pacienţilor. La nivelul celor care nu au nimic de spus. Pentru că le este frică. Pentru că în eventualitatea în care se vor îmbolnăvi, vor ajunge în aceleaşi silozuri tradiţionale.

Societatea noastră, ca şi alte societăţi mai evoluate, a pus pe un piedestal profesia de medic şi nu intenţionează să o dea jos de acolo. Să o trateze că pe orice altă meserie pusă în slujba serviciilor prestate celorlalţi. Şi ăsta este încă un motiv pentru care puţinii care conduc după ureche un sistem, o fac după bunul plac, fără competenţe manageriale, fără a le păsa de ce lasă în urmă lor la fiecare pas. 

Un profesor englez îmi spunea că totuşi sistemul de sănătate s-a îmbunătăţit în ultimii zece ani, dar că noi nu vrem să o recunoaştem. Că iată: se alocă fonduri de două ori mai multe şi că de exemplu sistemul de urgenţă funcţionează ca în statele civilizate. Eu nu cred asta. Eu cred că risipa este de două ori mai mare, corupţia este la acelaşi nivel ca pe vremuri, iar problemele au devenit de mult cronice. Este ca şi cum ai spune că clasa politică s-a îmbunătăţit comparativ cu anii 90. Puţinele principii comuniste de pe acele vremuri au dispărut şi ele, iar acum suntem guvernaţi de lipsa lor. Totul s-a transformat într-o junglă în care totdeauna câştigă şacalul. Nici măcar nu mai câştigă leul, ca pe vremuri. 

Creativitatea fiecăruia merge până acolo unde fiecare îşi poate întinde mâna. Mai departe rămâne numai un exerciţiu de imaginaţie. Dar dacă ar trebui să pun degetul pe un anume punct dureros, aş pune degetul pe lipsa concurenţei. În lipsa acesteia nu poate fi vorba de management. Principii sănătoase nu pot să guverneze mecanisme decât atunci când eşti obligat să fii mai bun decât celălalt ori altfel nu supravieţuieşti. Poate că ăsta ar fi un punct de plecare. Poate că atunci leul ar fi din nou rege.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp