Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de șapte ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

„Organizați-vă și cereți ce vă doare! Copilului care nu plânge mama nu-i dă să sugă!....” Întâlnirea mea cu Mihai Șora. Era 1990, eram suplinitoare și am mers în audiență la ministrul Educației

MIhai Sora, cărți

Foto: Facebook/ Luiza Șora

UnuI dintre oamenii cărora le sunt datoare cel mai mult în viață a plecat. Este a treia personalitate care mi-a marcat existența, ierarhie pe care nu o fac în niciun caz în ordinea valorii - cum mi-aș permite?!, ci în ordinea apariției în viața mea. Primul este profesorul meu de limba latină, dl. Constantin Daba, al doilea, dl. profesor Mihai Drăgan care m-a făcut să-l înțeleg pe Eminescu și cu asta facultatea și-a justificat existența în viața mea, iar al treilea este dl. Mihai Șora. A apărut în viața mea la un moment de răscruce, într-un ianuarie geros și tulbure de la începutul unei noi epoci, a unui nou timp…

Era ianuarie, 1990. Voi copia aici un fragment din romanul de autoficțiune pe care l-am publicat în 2019, nu din orgoliu cum poate au crezut unii, ci din dorința ca lucrurile să nu fie uitate. Dacă s-a învățat ceva din experiențele acelea este altă discuție. Eu vreau doar să rememorez un moment important din existența mea și a multor altora care nici nu știu lucrul acesta și în care dl. Șora a avut rolul esențial. Așadar…

In memoriam Mihai Șora

„...În încăperea care nu mi se pare că ar semăna prea mult cu un cabinet ministerial, domnul în vârstă care primește hârtiile este ministrul învățământului și gândul acesta îmi creează sentimente contradictorii și o senzație ciudat de complicată, de necunoscut și ușoară temere, de respect și curiozitate în același timp. Credeam și acum constat că am rămas la fel de naivă ca în preadolescență, că funcția sporește aplombul unei persoane, dar omul acesta trecut de șaptezeci de ani, mic de statură, cu ochelarii lui cu rame și lentile groase pare mai curând un bunic binevoitor care ascultă cu răbdare pe cei care vin. Primește materialele politicos, discutând în șoaptă cu persoana de alături, probabil un ministru mai mic.

Se vede totuși că persoana măruntă, dar cu privirea pătrunzătoare și foarte vie de după lentilele groase nu e străină de problemele despre care vorbesc atunci când mi se cere să spun de ce am venit. Cunoaște destul de bine sistemul și, mai mult, își dorește să facă ceva cu adevărat ca să-l schimbe. Vorbesc fluent, spre surprinderea mea în primul rând, fiindcă emoțiile-mi trecuseră de mult. Înainte să termin îi spun că sunt suplinitoare și îi descriu în câteva cuvinte postura acestui tip de profesor la acest moment, atrăgându-i atenția asupra confuziei în care se află părinții îndeosebi, atunci când aud că odraslele lor au la diverse discipline profesori suplinitori. Îi explic faptul că în ultimii ani sensul de „suplinitor„(de om fără studii care ocupă temporar un post) a fost lăsat aproape intenționat să se extindă și asupra miilor de cadre didactice care nu au mai avut dreptul să dea concurs de intrare și titularizare în marile orașe de aproape zece ani fiindcă acestea erau considerate de sistem „orașe închise”. Oameni care au absolvit cu medii onorabile facultățile lor, dar, din diverse motive, nu au putut sau nu au vrut să rămână pe catedrele unde au avut repartiții, pentru că nimeni nu poate fi legat de glie, deveniseră mai mult sau mai puțin intenționat o masă de manevră. Mii de suflete de suplinitori (fără să punem la socoteală și familiile lor), aflați la cheremul inspectoratelor școlare, în vreme ce catedrele libere rămase an de an după pensionări sau din alte motive deveniseră o marfă tentantă, scoasă la tarabă de mai marii acelorași inspectorate. 

Absolvenții cursurilor fără frecvență, unii dintre ei suficient de competitivi și pe care un concurs i-ar fi ajutat, de asemenea, îngroșaseră și ei rândurile suplinitorilor. Oamenii aceștia cu stigmatul pe frunte fuseseră colegii de facultate ai titularilor, ocupau posturile la limita rezistenței psihice, cei mai mulți luptându-se să se mențină pe catedrele ocupate în anii anteriori, agățându-se cu ghearele în fiecare an de speranța unui concurs, recepționând mereu zvonuri cum că, în sfârșit, în anul în curs se va da mult așteptatul concurs care însă nu se mai dădea niciodată. În ultimii vreo șase ani în unele orașe se dăduse un fel de simulacru de concurs, o examinare maraton, în scris, de patru ore, ce cuprindea un subiect de specialitate, unul de metodică, altul de psiho-pedagogie și, bineînțeles, unul de socialism.... Cei cu medii peste 8 prindeau îndeobște catedre în oraș, pentru un an de zile sau „până la venirea titularului”. Nimeni nu putea sau nu voia să explice ce însemna „venirea titularului” dacă nu exista examen de titularizare.... Dar realitatea exista, o trăisem pe propria piele atunci când la nici o săptămână de la promovarea testului și ocuparea aceleiași catedre ca în anul anterior, aflasem că a venit o titulară pe acea catedră și rămăsesem să fluier a pagubă...

Oamenii aceștia, cei mai mulți făcuți suplinitori de sistem, își dăduseră gradele la timp pentru că nu-și permiteau să le amâne sau să le ignore așa cum ar fi putut face un titular, fiindcă știau că examenele acestea contau la obținerea postului în anul următor, indiferent de sacrificii, de timpul și de eforturile consumate, de cât de mult și-au neglijat familiile sau pe ei înșiși. Și mai știau că dacă directorul le va spune să stea în cap, că dacă vor ține lecții deschise în fiecare an, că dacă vor fi împinși în față la diferite sesiuni de comunicări ori alte activități, vor trebui să facă față cât mai onorabil și nu vor avea voie să crâcnească ori să arate cu degetul și către alții în școlile în care se simt abia tolerați, fiindcă adio pâine în anul următor.

Spre surprinderea mea omul care mă ascultase foarte atent pare că știe bine despre ce este vorba, cunoaște această realitate atât de dureroasă pentru mulți din oamenii școlii. Îndrăznesc să-l întreb ce crede că e de făcut. Și atunci aud cel mai extraordinar sfat pe care l-am auzit vreodată de la o persoană căreia i-am spus ce mă doare:

- Degeaba veniți dumneavoastră de la I, altcineva de la B sau altcineva de la P!.... Sunteți o persoană, două!!!... Organizați-vă și cereți ce vă doare! Copilului care nu plânge mama nu-i dă să sugă!....

Să-i spun iluminare e puțin lucru...Cert este că am înțeles pe loc ce am de făcut. Nodul încâlcit de atâția ani putea fi descâlcit sau tăiat deodată de sabia legii dacă avea cine să o mânuiască. De fapt, e vorba de lipsa exercițiului libertății. Nu știm încă de ce oportunități dispunem. Așteptăm mereu o decizie de sus, de la un șef, nu suntem obișnuiți să facem un prim pas. E incomod până să și gândești că nu trebuie să ceri voie și că e suficient doar să ai inițiativa, să faci primul pas...

Nu am timp să aprofundez prea mult ideea pe care însă am prins-o din zbor și o țin strâns, pentru că trebuie meditat asupra ei, deoarece glasul omului din fața mea mă întrerupe cu o întrebare pe care ar fi trebuit s-o aștept, dar care, pe moment, mă ia prin surprindere:

- V-ar deranja un concurs de competență?!

Și totuși nu stau mult pe gânduri pentru că, deși realitatea înconjurătoare se schimbase de un oarecare timp, în sistem era anchilozată și modificările nu se făceau deloc simțite. Cu atât mai puțin în mințile oamenilor și în modul lor de operare. Și de aceea mă aflam acum aici. Și de aceea voisem să descriu situația suplinitorului, iobagul de pe tarlaua inspectoratelor școlare din ultimii zece ani. Prin urmare, răspund prompt, cu riscul de a părea că nu mă gândesc prea mult sau de a crea o impresie greșită:

- Sincer, da... Și nu pentru că mă tem, atâta timp cât ne dorim asta de atâta vreme, ba chiar am exersat lucrul acesta prin testările anuale la care am fost supuși, dar nu cred că e momentul potrivit pentru așa ceva.... Suplinitorii au dus greul în tot timpul ăsta în școli. Tot ce a fost mai dificil și mai neplăcut ei au făcut. Nu au putut spune niciodată „nu„. Titularii au avut acest drept, în anumite limite, suplinitorii, nu. Sunt obosiți, stresați, timorați de directori. Va veni concursul și cei care vor intra în față sunt pilele, iar cei corecți și fără niciun sprijin vor rămâne între ultimii , ca și până acum....

Ministrul aprobă mai întâi din cap și asta-mi confirmă ceea ce gândisem mai înainte, faptul că știa bine ce se întâmpla în școală și apoi întărește prin vorbe:

- Aveți perfectă dreptate!

Nici nu am nevoie de altceva. De aceea acest drum de noapte într-un tren gol și înghețat, dintr-o parte în alta a țării. De aceea alte nenumărate drumuri dus și întors, mai întâi spre școala aceasta de cartier care ne acceptă și ne cunoaște, ne recunoaște, pentru că ea suntem noi.

Pas cu pas gândurile noastre devin puncte dintr-un material ce urmează să devină ceva nemaipomenit, ceva ce nimeni dintre noi n-a mai încercat înainte. Politica își are cursul ei, noi încercăm doar să scoatem la lumină ce ne doare. Ne adunăm din toată țara și încercăm să devenim vizibili. Și legali”.

Povestea este mai lungă, dar mă opresc aici.... În vremurile acelea tulburi dl Mihai Șora a redat oamenilor școlii dreptul la demnitate. Atât am vrut să spun. Mulțumesc pentru ultima oară și drum lin, domnule Șora!”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Câtă vreme părinții cheltuiesc averi cu copiii pentru ”preparații” și fac temenele profesorilor pentru a-i trece clasa, învățământul ăsta este cel mai potrivit populației. Când va apărea masa critică de părinți care nu vor mai apela la aceste scurtături pentru odraslele lor, sistemul se va schimba. Așteptând de la diverși ”tătuci” ministeriali să facă reforme în acest al doilea cel mai eficient ”sifon financiar” al țării, vom face doar fotosinteză și ne vom înverzi de draci!
    • Like 0
  • Valentin check icon
    Situația învățământului este dezastruoasă. Sunt legi care ar trebui date și care nu se dau datorită clientelei politice. Cum am putea pune capăt unui manual stupid de gimnaziu, scris cu piciorul stâng? Evident, introducând o lege prin care cei care fac atât programele școlare, cât și manualele, să fi predat un număr de ani la grupa de vârstă respectivă.
    Problema e că nu se vrea, pentru că mulți autori de manuale n-au predat și, mai ales, au funcții. Ca de exemplu inspectori. Ați pomenit țară în care autorul manualului să facă parte și din comisia de aprobare? Desigur: țara noastră. Unde totul e posibil.
    Programe umflate, cu așa-zisul limbaj academic, care să determine... performanțe academice (!) la... ȘCOALA GENERALĂ. Academic de școală generală. Te ia cu capul! Adică academicieni în pantaloni scurți. Dacă deschizi un manual de gimnaziu ai senzația dureroasă de curs de facultate. Din ăla greu și puturos. Ca să nu mai vorbesc că manualele și programele au erori. Asta bașca, dar cine să se ia în gură cu autorii? Că cine știe ce funcții au. Așa că mergem înainte, prin ogorul fertil al analfabetismului funcțional. Și nu mă refer la cel al elevilor.
    =====================================
    RECOMANDARE> Pedagogica, blog dedicat educației

    https://pedagogicamagazin.blogspot.com/
    • Like 1


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult