Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

„Parcă peste noapte fusesem bătut...” Sunt internat la „Matei Balș”, cu covid, și am înțeles că sunt 4 feluri de a avea coronavirus

Ștefan Pălărie, covid

Sunt internat de 5 zile la Institutul Național de Boli Infecțioase Matei Balș din București.

Totul a început pe 10 august. Eram în concediu, alături de mai multe familii prietene. M-am trezit cu o stare de slăbiciune generală, stare febrilă, dureri în spatele ochilor, junghiuri în mușchi și ligamente. Parcă peste noapte fusesem bătut. Imediat au înflorit în minte două scenarii: 1) viroză respiratorie de sezon sau ... 2) înfricoșătorul cuvânt, noul virus COVID. Purtasem mască, mă dezinfectasem, am avut în general grijă, dar realitatea este simplă - în comparație cu lunile martie - aprilie, în luna iulie- în august numărul meu de contacte a crescut mult, în ciuda prevenției.

După o zi grea, am luat tratament normal gripal - paracetamol și ibuprofren, am zăcut 12 ore sub o pilotă, am transpirat și dimineață am fost semnificativ mai bine. Marți și miercuri am simțit că sunt mai bine, dar joi am decis să fac un test la o clinică privată pentru a fi sigur că nu am ceva. În ziua în care am prelevat testul mi-am pierdut mirosul- în proporție de 100% și gustul cam 95%. Atunci mi-am dat seama că am simptomatologie tipică COVID. Tot ce citisem despre virus și despre manifestările sale părea că mi se întâmplă și mie. 

Vineri au venit rezultatele - și au fost doar o formalitate -urme de ARN SARS COV2 detectate în probă - POZITIV.

Atunci am avut prima decizie grea. După ce i-am sunat pe toți cei care ar fi putut să intre în contact cu noi în perioada de contagiune, și am anunțat DSP-ul, am hotărât să fac un anunț public pe facebook pentru a arăta ca virusul este cât se poate de real. Că se poate întâmpla oricui. Că, odată cu miile de cazuri zilnice din țară, virusul se apropie de fiecare dintre noi din ce în ce mai mult. Deși aveam inima strânsă de frica de a fi judecat, ceea ce a urmat a fost absolut incredibil - un val copleșitor de solidaritate: mii de reacții, sute de mesaje de susținere, zeci de telefoane din țară și din străinătate. Dincolo de mesajele de susținere, am primit foarte multe mărturii ale prietenilor și cunoscuților care deja trecuseră prin forme de îmbolnăvire, inclusiv cazuri de dublă îmbolnăvire.

Cele mai utile au fost părerile specialiștilor - doctori epidemiologi, cadre medicale, persoane ce intraseră deja în contact cu zeci sau sute de cazuri. Pe baza solidarității colective, și la recomandarea celor de la DSP cu care vorbisem, am hotărât să nu risc nimic - și să vin pentru o evaluare medicală, radiografie pulmonară și teste suplimentare la spitalul Matei Balș. Auzisem multe lucruri de bine despre spital și toți cei care mi-au recomandat să fiu vigilent au avut dreptate.

Așa cum am înțeles-o eu, matematica deciziei de internare în spital este simplă: sunt 4 feluri de a avea COVID.

Primul fel este asimptomatic. Poți purta virusul și nici măcar nu știi asta. Sunt mii de astfel de asimptomatici care se plimbă pe străzile României chiar astăzi. Asimptomaticii pot afla că sunt pozitivi doar eventual întâmplător - testându-se să plece în concediu în străinătate sau fiind extra-precauți și făcându-și un test privat (cu costuri între 350 și 450 de roni) atunci când află că au intrat în contact cu un pozitiv. Dar puțini din cei care se simt perfect sănătoși sunt tentați să își facă un test covid.

Al doilea fel este cel ușor simptomatic - cele mai ușoare și sigure semne pierderea mirosului și a gustului. Un episod de febră, dureri musculare, tulburări gastrice, diaree. Dacă ele nu au fost acute, semnele doar au trădat prezența virusului, dar recuperarea poate fi încă foarte facilă și normală. Când ești în categoria doi, DSP-ul recomandă internarea. Au suficiente motive să te testeze și să te ia în monitorizare medicală. În această categorie m-am încadrat și eu.

Categoria trei înseamnă cazuri medii către severe. Ele sunt identificate prin forme de insuficientă oxigenare a sângelui. Pe întregul etaj al spitalului în care mă aflu, în fiecare salon există o persoană (sau chiar două) asistată de oxigen. Cu toții au ajuns în spital cu dificultăți de respirație și stare de slăbiciune, iar primele măsuri de nivel de oxigenare au arătat o concentrație de sub 93%. În astfel de situații, coroborat cu alte semnale de complicații, doctorii declanșează o schemă de tratament însoțită de ajutor suplimentar de oxigen.

Categoria patru înseamnă cazuri grave. Ele ajung direct la ATI (Anestezie și Terapie Intensivă), oxigen există și în saloane, dar toți cei din ATI au senzori permanent racordați la corpul lor, iar starea lor medicală este permanent critică, necesitând monitorizare respiratorie și circulatorie permanentă.

În matematica aceasta, eu aveam de ales între a rămâne un caz de categorie doi - ușor simptomatic, în izolare la domiciliu, dar cu riscul de a avea acasă o evoluție nefavorabilă și a mă transforma într-un caz categorie trei (mai ales în intervalul zilelor 8-10 de la prima zi simptomatică).

Intenția de ajunge la spital - decisă vineri, în jurul orei 17:00, s-a materializat abia spre miezul nopții, nu puteam pleca decât dus de o ambulanță, iar aceasta a putut fi disponibilă abia pe la 23:50, după numeroase discuții telefonice insistente cu cei de la DSP și 112. Mi-au spus căt se poate de clar - „facem sute de transferuri zilnice, suntem la maximul de capacitate în această perioadă."

Nu o să uit prea curând momentul în care a venit ambulanța în fața casei, și nici pe vecinii care au ieșit curioși pe stradă să vadă ce se întâmplă, inima bătându-mi tare între frica de a fi judecat și libertatea de a-i lăsa pe ceilalți să știe câ încă un caz COVID este transportat în București.

Am ajuns obosit în Matei Balș, am trecut prin triaj - mi s-a spus „mai este un singur pat, vă recomandăm internarea, radiografie pulmonară, EKG, teste de sânge și de urină, mâine veți sta de vorbă cu doamna doctor și stabiliți ce este de făcut". Am auzit ca prin ceață cuvintele, eram obosit de la transportul cu ambulanța, (mersul cu spatele legat de targa de transport nu e cea mai plăcută senzație), am încuviințat.

Era prima oară când m-am internat într-un spital. Am mai petrecut nopți în spitale: cu copiii mei, cu soția mea, în maternitate, cu prieteni buni cu probleme mari de sănătate. Întotdeauna am rămas peste noapte ca însoțitor, niciodată ca internat.

Am fost escortat de cineva din zona de triaj către patul din mijloc al unui salon cu 3 paturi la parter. Pe coridor în stânga și în dreapta alte saloane - cu mici excepții toate cu 3 paturi. Majoritatea bărbați. Puține saloane de femei. Odată ajuns în salon am fost înconjurat de câțiva „cosmonauți" cum spun copiiii mei, care au început să îmi ia toate probele necesare. M-am bucurat să văd că în spatele vizierei, a celor două rânduri de măști se află un zâmbet uman, diferit parcă de epuizatele fizionomii pe care le văzusem în atât de multe jurnale de știri. Am adormit cu siguranța că am luat decizia bună de a mă interna.

Au urmat apoi mai multe zile și nopți petrecute în spital. Nu sunt deloc obișnuit. Stilul meu de viață este unul agitat: multă muncă, multitasking permanent. Perioada asta aș fi avut foarte multă treabă. Din păcate munca nu este compatibilă cu viața de spital. În primul rând, în funcție de starea de sănătate, te simți mai mult sau mai puțin în putere pentru a-ți concentra mintea pe mesaje, colaborare, analize și proiecte.

Viața din spital înseamnă un zumzet neîncetat în salon - TV-ul merge aproape non-stop, geamul deschis, ușa salonului deschisă, oameni care se plimbă din plictiseală sau amorțeală pe coridorul comun. Zumzetul începe de la ora șase dimineața cu asistentele medicale care iau temperatura cu pistolul, verifică tensiunea și nivelul de oxigenare al sângelui, analize de sânge, teste COVID, adaugă tratament intravenos pe branule celor internați, verifică dozajul de oxigen din perete pentru cei care au nevoie de el. De trei ori pe zi se distribuie mâncarea din spital - totul fără sare, mâncare acceptabilă, dar dacă oricum nu simți niciun gust, nu te deranjează prea tare.

Vizitele medicale dintre orele 9:00 si 10:00 par să fie singurele conversații profunde, cu doctori care știu ce fac (au văzut și au gestionat sute de cazuri de la demararea pandemiei în România și până acum). În acest furnicar e greu să îți propui să îți ții mintea coerentă și concentrată.

Toată perioada asta familia, prietenia și solidaritatea multor colegi au făcut minuni. Prieteni care mi-au trimis zilnic poze cu răsăritul de soare din concediu lor. Prieteni care au făcut cu mine haz de necaz. Câte zece mesaje discrete „cum îți mai este?" au făcut foarte mult bine. Numeroase telefoane „cum vă pot ajuta? Stau la 15 minute de spital, dacă ai nevoie de ceva spune-mi, și venim cu pachet la poartă".

Cu toate gândurile bune primite există și momente în care te poți simți ușor copleșit în spital. Lipsa aproape totală de intimitate, traiul „la comun" cu colegii de salon, diferențele personale și culturale (unul din colegii mei de salon este pakistanez), dar mai ales gândurile negative pot să facă foarte mult rău. În esență, ești prezent zi și noapte într-un mediu plin de viruși, într-un mediu în care infirmiere, asistente și doctori „se scufundă" doar îmbrăcați în cosmonauți. O rătăcire de gânduri te poate muta cu ușurință în anxietate profundă și claustrofobie. De fiecare dată când m-am simțit pe marginea acestor gânduri am vorbit cu cei din jur. Cu Manuel, cu Zahid, cu Mihai, cu George, cu oameni cu povești de viață impresionante, și am retrecut înapoi granița în teritoriu de empatie și solidaritate.

*************

Ni s-a spus de atât de multe ori că orice criză este o oportunitate. Cred că și viața într-un spital COVID este o oportunitate. O oportunitate de a exersa zilnic trecerea de la diferențele care ne despart la umanitatea pe care o avem în comun, de la judecată și frică la empatie și solidaritate, de la îngrijorare la râs și colegialitate. Virusul acesta va mai lua multe vieți. Chiar în timpul șederii mele aici, o doamnă internată a aflat că soțul ei a murit în secția ATI a aceluiași spital. Dar noi putem să ne bucurăm de viețile noastre cât de mult putem. Cred că România are toate resursele de a se scutura din depresia colectivă și de a renaște intim și uman prin solidaritate.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Stefane, acest "jurnal" este extraordinar. Face mai mult decat orice 10 mii de mesaje oficiale pentru cei care cred ca aceasta boala e departe si nu poate sa ii atinga, sau, mai rau, ar fi o inventie. Trebuie sa ne fie clar ca nu sunt niciodata prea putine masurile de protectie pe care le luam, ca masca trebuie sa devina o a doua natura, la fel cum spalatul pe maini cu sapun si folosirea gelurilor alcoolice.

    Trebuie sa ne obisnuim pentru acest- an- doi pana apare un vaccin si ajungem sa fim vaccinati. La inceput cei cu risc, ulterior cat mai mare parte din populatie.

    Ne asteapta un anotimp greu si caruia putem sa ii facem fata DOAR daca ne protejam

    Mersi Stefane. Si multa sanatate
    • Like 0
  • Felicitari pentru tot ce ai scris,asa poate vor intelege si altii gravitatea acestei boli
    • Like 1
  • Am inceput cu partea a doua, dar e prea putin important. Important este mesajul, calm, echilibrat, convingator - pentru cei de buna-credinta.
    Tot pentru aceasta categorie este si o descriere la obiect a tuturor pasilor ce eventual vor fi de strabatut.
    Cat despre a convinge pe cei cu idei putine si fixe.... nu va consumati! Ca matematician stiti de Gauss. Din pacate si cei ce fac diferite afirmatii, stiu de curba lui, dar... uita ca aceasta curba se raporteaza la UN argument. Dar organismul uman are "n" variabile, deci "n" argumente. Nu mai vorbim de factori de mediu, tulpini, etc. Si atunci, probabil, rezulta un clopot veritabil, spatial. Conspirationistii se uita doar la buza clopotului, pe un singur argument. Si, de se va pierde careva din ai lor, vor gasi acele "argumente" ce desfiinteaza opinia autoritatilor.
    Noi, fraierii, va multumim pentru detaliile de viata!
    • Like 2
  • Bun articol! (vorba vine).
    Jos Pălăria! Ups! Suie-te la loc în pat!
    • Like 1
  • Valentin check icon
    Sunt şi două tulpini, L şi S... L e cea mai agresivă.
    • Like 0
    • @ Valentin
      Dar tulpinile provin din niște rădăcini, nu? Ele cum sunt notate?
      L este pentru long și S pentru short?
      • Like 0
    • @ Valentin
      Sunt 6, nu doua!

      L e cea mai "moale", prima prezenta la Wuhan si cea mai diminuata ca prezenta. Tot cu diminuare sunt tulpinile V si S.

      G si mutatiile ei GH si GR sunt cele care circula in toata lumea si sunt cele mai contagioase.
      • Like 0
  • imi place articolul, razbate sinceritate si umanitate ...avem nevoie multa de amandoua
    • Like 7
  • Iar daca o persoana face pneumonie, dar nu isi pierde gustul sau mirosul, la ce categorie dintre cele 4 intra? Intreb deoarece un apropiat a fost testat pozitiv si a stat 10 zile in spital, fara niciun simptom diferit ce cele ale pneumoniei.
    • Like 0
  • Multumim, de povestirea dumneavoastra,de fapt un capitol nefericit ,din viata d-vs!Va dorim multa sanatate d-vs si familiei d-vs! Cu aceasta ocazie ,mai afla multa lume,ca aceast virus exista, si ar fi cazul sa ia lucrurile in serios !!!
    • Like 1


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult