„Râde lumea de noi”, „ce-o să zică lumea” și alte boli ale copilăriei de care nu scăpăm nici la maturitate

Foto: Guliver Getty Images

Când eram mică mi se spunea să fii plăcută, să faci în așa fel încât să te iubească toată lumea. Să fii respectuoasă și cuminte, ascultătoare și prietenoasă, ca să fii iubită de toți.

A fi iubită de toți, a fi admirată de toți era ceea ce se numea succes social. Și ce se numește și azi, într-o oarecare măsură.

Am crescut la țară și sfaturile primite aveau logică, pentru că trăiam într-o comunitate în care toți se cunoșteau cu toți, toți participau la viața tuturor.

Dacă nu erai respectat, „iubit", admirat, deci acceptat, erai respins și trăiai în afara grupului. Avea sens deci să primesc astfel de sfaturi, fiindcă oricum îndată ce ieșeam pe ușă toți vecinii vedeau ce fac, cum merg, ce zic, dacă salut, dacă sunt sau nu drăguță, binecrescută și aveau grijă să o informeze pe bunica, sau pe mama cu voci care spuneau mai mult decât cuvintele...

Multă vreme m-au indignat (pe la adolescență, mai ales) expresiile „râde lumea de noi” sau „ce va zice lumea?”. Mă revolta, fiindcă nu mă lăsau să trăiesc cum aș fi vrut, de frică sau rușinea că ies astfel din regulile acceptate general ca fiind valabile, ieșire care, nu-i așa? ar fi fost amendată grav de „gura lumii”.

Sigur, regulile erau: să ai succes, să iei 10, să fii bun la școală, să iei la facultate (examenele de admitere erau o adevărată selecție naturală, candidau uneori și 20 pe un loc). Era deci vorba despre competiție.

Trebuia, deci, să fiu bună de 10, să iau la facultate (na, că n-am luat la medicină) să mă căsătoresc cu un băiat bun, să fac o casă și copii. Să „trăiesc bine”.

Și făceam deci totul pentru a fi lăudată de gura lumii. Dar nu am luat la medicină (n-aș fi luat niciodată, când văd sânge, leșin), m-am măritat, dar am divorțat, deci gura lumii a avut ce toca.

Avem deci nevoie de a fi acceptați, admirați, avem nevoie de apreciere. E firesc, omul e făcut să trăiască în grupuri de când casa lui era peștera. (Și pe vremea aia, dacă erai alungat din peșteră, te mai apreciau doar leii seara, la cină.)

Avem nevoie de aplauze, avem nevoie de reflectoare, dacă centrul nostru de greutate e în afara noastră.

Alis Anagnostakis, executive coach & trainer, îmi spunea despre acest subiect că nevoia de a fi iubiți de toți este doar o etapă a formării noastre personale. Că maturizarea, o altă etapă, ar fi înțelepciunea, adică acea etapă în care muți „centrul de greutate” din afară, în interiorul tău. Unii nu se maturizează niciodată, alții, da. Nu e nici bine, nici rău. Nu are legătură nici cu câte școli ai făcut, nici cu câte diplome ai, sau nu. Sunt doar etape de dezvoltare personală.

Miruna Stănculescu, psiholog, îmi povestea că percepția respingerii de către comunitate a individului are același traseu neuronal ca durerea fizică.

Așa că facem orice să fugim de această durere, de aceea vedeți oameni în jurul vostru care sunt dispuși la orice compromis ca să fie acceptați și apreciați. Orice, însemnând și lucruri bune, dar și lucruri rele.

Cu alte cuvinte trăim noi cu noi, suntem animale sociale, iar „iubirea” celorlalți conferă o stare mult mai sigură, mai plăcută, e situație pe care o controlezi mai bine, în care te simți mai confortabil, desigur, pentru că simți că viața ta nu e amenințată.

Despărțirea de grup, individualizarea, punerea accentului pe propria persoană au legătură cu stima de sine, cu cât de mult te valorizezi tu însuți. Cu cât te stimezi mai mult, cu cât te cunoști mai bine, cu atât acceptarea, validarea și aprecierea venite din partea celorlalți sunt mai puțin necesare. Cu cât te stimezi mai puțin, cu atât ai nevoie de acceptare socială vădită.

L-am întrebat și pe preotul Cristian Galeriu despre asta și mi-a dat un răspuns care nu contrazice, ci întărește ceea ce spun psihologii: cu iubirea cu care te iubești pe tine, vei iubi și pe ceilalți. Cu ura cu care te urăști pe tine, vei urî și pe ceilalți. E vorba deci, de propria acceptare a ființei tale.

Industrializarea a schimbat lucrurile, societățile se pare că nu mai sunt comunități, aprecierea individuală a căpătat noi forme. „Iubirea” a fost înlocuită de bonusuri și acceptarea de statutul social.

Și, deși pare că așa s-au rezolvat lucrurile, oamenii sunt (mulți) nefericiți.

Așa am fost crescuți: să fim plăcuți de ceilalți, pentru că din cele mai vechi timpuri asta înseamnă supraviețuire.

Azi nu mai e așa, dar nivelul nostru de conștiință a rămas tot acolo unde era pe vremea peșterilor. Doar că azi avem alte opțiuni și cel care nu reușește asta are 3 căi: nu-i pasă - ceea ce înseamnă că se autodefinește altfel; îi pasă - și va face orice ca să fie admirat și acceptat de grup; sau se resemnează căutând un alt grup care îi va da ce are nevoie.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp