(Foto: Facebook/România neîmblânzită)
În cinematografe rulează documentarul „România neîmblânzită”, despre fauna țării noastre, cu insistență pe regiunea carpatică și deltaică. Filmul merită fiecare secundă dedicată lui, nu dintr-o mândrie patriotică (denunțată, de altfel, și de epilog), ci din bucuria de a vedea ceva frumos și bine redat. Calitatea imaginii, cadrele panoramice filmate cu drone, alături de altele de o fidelitate a detaliului până la firul din blană sau fulgul din aripă - iată câteva trăsături care singure ar mărturisi pentru valoarea filmului. Dar să zicem că acestea se datorează doar echipamentelor tehnice. Impresionează însă efectiv viziunea care a coagulat artistic aceste capturi de imagine: cât de articulat este filmul, cât de bine s-au legat secvențe altfel destul de eterogene, cât de puternic îi este mesajul ecologist (în absența oricărei poziționări teziste sau alarmante), cât de armonios se îmbină poezia narațiunii cu abordarea științifică.
Filmul este foarte curat și în ceea ce privește reprezentarea cruzimii din lumea animală, multe scene dure fiind eliminate. De pildă, un vultur care prinde în gheare un iepure se îndepărtează cu prada și privitorul doar intuiește continuarea. Maniera de abordare nu e de apreciat din pudibonderie sau din hiper-protejare a copiilor noștri, cărora societatea contemporană le îmbracă adesea moartea în eufemisme, dar le livrează violența ca formă de divertisment. Nu, este pur și simplu o opțiune ce ține de estetica documentarului și de o selecție între necesar și superfluu. Există aproape o gingășie în reprezentarea morții, fie ea chiar și o moarte dictată de regulile lanțului trofic. Uciderea unui animal e justificată candid, parcă din graiul unui bunic blând: „dar și puii de lup trebuie să mănânce". Ca într-o fabulă fără voie, am putea zice, relativizând lucrurile: întotdeauna depinde din ce unghi privim.
Un scriitor francez spunea: nu toată lumea trăiește în aceeași lume. Deși ni se pare că viețile noastre sunt variații pe aceeași temă, cu apropieri dictate de condiția umană, ritmată de pendulare între suferința și bucurie, totuși avem traiectorii foarte diferite (desenate mai curând de alegeri, decât de factori externi). Nu toți trăim în aceeași lume, iar lumea asta nu e întotdeauna doar lumea noastră. La câțiva (kilo)metri de orice localitate, se întind spații pe care credem că le deținem, că le administrăm și le cartografiem, dar care nu sunt (doar) ale noastre.
Întotdeauna am fost atentă la unele semne date de proprietarii diferiți de noi. O copilărie trăită în bună măsură la țară m-a făcut să înțeleg devreme că, odată cu retragerea zgomotoasă a omului, și altcineva stăpânește lumea noastră. Dimineața, bunica îmi arăta, în lanul de porumb, știuleții roși de căprioare sau de mistreți. Altădată, bunicul izgonea cu furie din grădină o familie de arici (când vine vorba de pagube, țăranul are foarte puțină înțelegere față de animale sălbatice). Drumurile copilăriei mele au fost luminate de întâlniri neașteptate cu fauna câmpiei Găvanu-Burdea: fazani, prepelițe, vulpi, căprioare, iepuri, șerpi. Chiar și urmele de accidente îmi inspiră, paradoxal, bucuria întâlnirii vreunui animal. Recent, pe autostrada 1, am văzut, în două rânduri, bursuci ce fuseseră surprinși la traversarea pădurii. Pe un alt drum, județean, am văzut un șacal. Inițial, forma sa, undeva între câine și vulpe, m-a nedumerit. Știam de șacalii din stepele rusești, iar un roman istoric mi-i menționase într-un context tragic, ca devoratori de cadavre umane în timpul bătăliei de la Stalingrad. În timpul celei mai sângeroase și lungi bătălii din istorie (șase luni), când frigul îngheța bocnă pământul făcând imposibilă îngroparea camarazilor, mulți dintre soldații căzuți (români, nemți, ruși) cădeau pradă acestor animale oportuniste și necrofage. Dar de șacali în România nu auzisem. M-am documentat, i-am descoperit în fotografiile lui Mircea Bezergheanu sau în articole ce anunță o populație de circa 7 000 de exemplare în România.
Împărțirea asta a lumii ne-o prezintă documentarul „România neîmblânzită”, cu un apel la responsabilitate. Nu suntem doar noi, modelând permanent ecosistemul în favoarea celui antropic, ci sunt și ELE, animalele. Nu aș merge până la a spune, cum afirma un slogan Animal Planets, că „animals are better than humans". Este adesea greșeala omului modern (sau a „Omului recent", cartea lui Patapievici, din care și transmit ideea), de a face ierarhii nepotrivite, ca să își justifice egoismul sau iritarea față de semeni. Nimic nu e mai prețios decât un om, dar tocmai pentru că are asemănare divină, omul ar trebui să dovedească și responsabilitate. Are ce ocroti și în România, mergeți să vedeți!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Poate ca m-am dus (eu consumator avid de documentare de tot felul) cu asteptari prea mari in sala de cinema. Poate si faptul ca aproape mi-am obligat familia sa-l vada a contribuit la impresia finala. Cert este ca ..... nu m-a dat pe spate. Nu-nu, sunt obisnuit cu reclamele secolului 21 si stiu ca in promo sunt unicele 3 secvente bune. Nu, a fost altceva. O sa incerc sa enumar si va rog sa tineti seama ca e vorba doar de gustul meu. Poate altora le place ce nu-mi place mie.
Textul comentariului mi s-a parut usor infantil. O poveste pentru copii. Eu zic ca e o alegere neinspirata avand in vedere ca in zilele noastre copiii nu mai au ocazia sa auda tonul asta nicaieri. Povestile lor sunt acum pe Youtube.
Cu profund respect pentru persoana si actorul care este, consider ca vocea domnului Rebengiuc nu a fost potrivita pentru sarcina asta. O voce mai baritonala cred ca ar fi sunat mai bine.
Momentele de actiune, menite sa trezeasca publicul caruia in rest nu-i era retinuta atentia cu niciun detaliu interesant, au fost pozitionate simetric si previzibil in 4 puncte egal distribuite pe parcursul filmului. Aproape ca invatai cand poti sa lipsesti putin din sala.
Finalul au fost doua.... Adica povestea filmului s-a incheiat odata cam cu 2-3 minute inainte de final si apoi a fost lipit acolo al doilea final. Ala moralist de care parca uitasem. Astfel cel mai important mesaj a rulat in fata unor spectatori, reprezentanti ai unui popor mai deloc educat in ce priveste natura, in fâșâieli de pungi, trantit de scaune si târșîit de picioare.
In ceea ce priveste aspectele tehnice, dupa ce am urmarit interviul cu unul din producatori la Garantat 100%, ma gandeam ca cine stie ce voi vedea. Drone are orice cameraman care filmeaza nunti acum. Filmari subacvatice in mediu natural cu pesti adevarati, nu de crescatorie ar fi fost ceva.
In final, va recomand sa urmariti pe canalele de popularizare a stiintei seria de documentare Wild ȚARA si sa-mi spuneti cam cum ar sta acest documentar langa Wild Columbia, Wild Russia sau Wild Canada !