Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

„Se simte rău, îi e greață și vrea să stea întins. Are puterea să se scuze că nu poate sta de vorbă cu mine”. Agonia unui coleg

Agonie

Foto: Guliver Getty Images

O toamna blândă în culori pastelate, o ultima zvâcnire de viață ajunsă la zenit. Un vânt curat învârte frunzele epuizate întinse în covoare nesfârșite pe aleile azilului de bătrâni. Am ajuns cu greu aici după ce GPS-ul m-a îndrumat eronat la o altă adresă. Undeva la capătul Bucureștiului pe străduțele suspecte din calea Giulești într-un loc unde nu e nici liniște, nici curățenie cum m-aș fi așteptat. Întru pe poarta îngustă într-o parcare sufocată în față unei curți triste. Fără să mă orientez eficient înțeleg într-un târziu că sunt mai multe instituții, inclusiv un bloc de locuințe, iar azilul de bătrâni pe care îl caut e clădirea aia curioasă, parterul din beton și etajul din lemn, fără nicio inscripție. Totul miroase a afacere pe metru pătrat, a profit smuls din piatră seacă, a suferință. La etajul azilului o viermuială frenetică arată că se fac renovări. În furnicarul iscat sunt amestecate îngrijitoarele cu muncitorii, rufele întinse la uscat printre sacii de ciment, vorba multă și muncă puțină. Nu vrea să critic azilul, până la urmă cineva face ceva într-un domeniu în care nimeni nu face nimic. Cu bani puțini.

Am venit să-mi văd un coleg de clasă împins cumva de viață, un vapor eșuat în stabilimentul ăsta. Mi-a spus la telefon că e la un azil de bătrâni, că toți îmbătrânim, inclusiv eu, ca și cum el și-a luat deja un loc în față să vadă sfârșitul filmului. Ajunsese pe străzi, am mai scris despre el, am încercat să-l ajut, am eșuat, avea nevoie de mult mai mult ajutor decât puteam eu să-i ofer, avea mai ales nevoie de asistență medicală de specialitate. Îngrijirea persoanelor cu afecțiuni mintale este extrem de complicată, mai ales dacă boala e disimulată în cauze legate de sărăcie, decădere, neadaptare. Cu toate astea însă, o ziaristă inimoasă a reușit imposibilul, a reușit să-l ducă la doctor și să-i găsească un adăpost. Din punctul meu de vedere este o eroină, o eroină anonimă, oameni atât de rari astăzi. La noi societatea e plină de sfătoși, cetățeni cu o mie de indicații, judecători neîntrebați, cârcotași de profesie, dojenitori moraliști. Bineînțeles că e cel mai comod să nu faci nimic și să arăți cu degetul. Din cauza asta nu-mi propun să acuz pe nimeni, vreau doar să pun sub semnul întrebării existența însăși. Întrebări pe care poate vi le veți pune și voi. Nici măcar nu pretind un răspuns.

Pentru că se renovează clădirea l-au mutat la etajul unu. Nu vreau să enumăr bolile pe care le are, însă nu se poate deplasa decât foarte greu și cel mai bine într-un scaun cu rotile. O îngrijitoare mă conduce în camera lui, o cameră cu patru paturi în care mai sunt doi bătrâni. Vecinul lui de pat e senil, nu-și amintește nimic, face lucruri necontrolate și e speriat. Un damf puternic de fecale și urină se amestecă cu mirosul greu de bătrân și bolnav. Îmi vine să vomit, dar mă abțin. Toți sunt epuizați, sunt întinși în pat fără să miște, dorm sau agonizează, nu-mi pot da seama. De fiecare dată îmi aduc aminte de un personaj al lui Soljenițîn, mare șef de partid ajuns în pavilionul canceroșilor, însoțit de o soție strălucitoare îmbrăcată în blănuri scumpe, cu șoferul limuzinei de serviciu, el însuși radiind bunăstare și lux. Odată schimbat în pijamalele de spital a devenit un număr, un pacient dintr-un salon. După două săptămâni a ajuns un nimeni, nu-l mai vizita nimeni, nu-l mai cunoștea nimeni, nu-și mai amintea nimeni de existența lui.

Cel mai adesea ne-am raportat la problemele astea de parcă nu ar exista. În comunism oamenii ăștia erau instituționalizați în așa fel încât nu erau vizibili. Era un subiect delicat, jenant, deranjant. Și așa a rămas și astăzi. Nu vorbim despre cei cu boli mintale, despre bătrâni, despre oamenii străzii. Ne strică pofta de viață. Dar dacă am încerca exercițiul empatiei, dacă ne-am transpune în pielea lor. Am învățat că lucrurile se pot schimba în mod neașteptat, totul atârnă de un fir subțire de ață, nu există expresia „mie nu mi se poate întâmpla”. Se poate întâmpla orice. Să știți că toți cei aflați acum în spitale și azile au gândit că lor nu li se poate întâmpla. Unii au avut cariere strălucite, alții au fost cei mai corecți oameni din societate, și-au luat medicamentele la timp, au respectat toate regulile, au plătit taxe și impozite, au fost și ei oameni de ispravă odată.

În camera cu patru paturi e un singur veceu, oamenii ăștia care se mișcă cu mare dificultate zac în propria mizerie. Colegul meu vorbește greu, trebuie să fac eforturi să-l înțeleg, îmi spune că se simte rău, o greață, e normal, și trebuie să stea întins. Are puterea să-și ceară scuze că nu poate sta de vorba cu mine. Plec cumva răvășit, nici nu știu ce m-a impresionat mai mult. Mă gândesc pe drum la o mie de lucruri, ce e viața, ce sens are, e o deșertăciune până la urmă? Mai este un fost coleg care deja l-a vizitat, un coleg surprinzător de uman și care încearcă din răsputeri să ne mobilizeze pe cei câțiva care am putea să ne implicăm cât de puțin. Am vorbit cu el la telefon și i-am spus pe scurt ce am făcut. Teama noastră era că cei de la azil îl vor evacua pentru că are momente în care e recalcitrant și chiar violent. Eu nu am primit atenționări de genul ăsta și sperăm că totul va fi bine.

Colegul meu din azil nu mai are pe nimeni, părinții i-au murit, nu are frați, nu a fost căsătorit, nu are copii, casa și-a pierdut-o. Cel mai trist este când îi văd pe cei care îl judecă și îl ceartă fără să conștientizeze că e vorba de un om bolnav, un om cu tulburări de comportament sub tratament. Nu-și poate gestiona singur viața și în lumea asta sălbatică e o victima sigură. Are nevoie de ajutor.

Pe străzile Bucureștiului sunt din ce în ce mai mulți oameni decăzuți, cerșetori, spălători de parbrize, oameni ai străzii, bătrâni alungați. Printre ei sunt și oameni cu boli mintale, mai severe sau mai ușoare. Uneori pot deveni pericole pe străzi, ei nu-și pot controla reacțiile, nu cu mult timp în urmă în Drumul Taberei două femei au fost agresate de un asemenea om. Asta e o realitate foarte prezentă, nemonitorizata și nesoluționată.

Nu sunt locuri în aziluri, nu sunt locuri în spitale, nu sunt locuri în cimitire, nu mai avem loc pe pământ de atâta fericire.

Înainte să trimit articolul la redacție m-a sunat colegul de liceu care s-a ocupat până acum de cel internat. Mi-a spus că renunță, cei de la primărie au sistat ajutorul social pentru că are datorii la administrația financiară. Era revoltat, supărat, consumat. Ce datorii poate să aibă un om care de cinci ani doarme pe străzi? Probabil e vorba de amenzi luate de la Poliție pentru că doarme pe scările metroului direct în zăpadă. La stația Unirii 2. Nu înăuntru, afară. Oamenii ăștia s-au chinuit să-i facă acte, să-l prindă într-un sistem, să-l adăpostească undeva și dintr-o dată totul se năruie. Are amenzi neplătite pe ultimii ani de 3.300 de lei și primăria a sistat ajutorul pe care îl dădea. Din ajutorul ăsta se plătea căminul. Probabil va fi dat afară și de la azilul de bătrâni. Direct în stradă. Acolo unde boala i s-a agravat și de unde s-a mai ales cu alte afecțiuni. De la poliție au spus că pentru a anula amenzile trebuie să-i dea în judecată. Un om cu scleroză în plăci și schizofrenie să-i dea în judecată.

Am reținut din filmul Joker o replică: „De ce oamenii vor să mă comport ca și cum aș fi normal?”.

Există cineva care aude un strigat după ajutor în lumea asta?

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Practic ati descris falimentul moral al nostru, al tuturor. O societate este caracterizata de felul in care ai trateaza pe membrii ei cei mai vulnerabili, copii, batrani, bolnavi ori asta ar trebui sa ne infioreze mai mult decat sira spinarii. Dumneavoastra, autorul articolului, colegului de liceu, ziaristei inimoase si celor asemenea lor, oameni carora le pasa va propun sa ne aducem aminte de cuvintele Mantuitorului Isus Hristos:
    "Atunci regele va spune celor de la dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii, 35 căci am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, 36 gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine». 37 Atunci îi vor răspunde cei drepţi: «Doamne, când te-am văzut flămând şi te-am hrănit, sau însetat şi ţi-am dat să bei? 38 Când te-am văzut străin şi te-am primit, sau gol şi te-am îmbrăcat? 39 Când te-am văzut bolnav sau în închisoare şi am venit la tine?» 40 Iar regele le va spune: «Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut".
    Dupa care, vizitati adresa: https://www.guymcpherson.net/unde Guy McPherson anticipeaza finalul abrupt al rasei umane in doar cativa ani. De fapt intr-un interviu a evaluat ca termen final anul 2026. Si de fiecare data nu face altceva decat sa invite pe fiecare in a duce o viata plina de daruire si dragoste. Nu de alta dar asa cum foarte bine ati spus:"Nu sunt locuri în aziluri, nu sunt locuri în spitale, nu sunt locuri în cimitire, nu mai avem loc pe pământ de atâta fericire" iar in final totul se plateste.
    • Like 0
  • Corina check icon
    Polițiști... I-au amendat nenorocirea.
    Să sperăm că se vor strânge bani. Nu e o sumă prea mare.
    • Like 0
  • Lasati o adresa de email, cont, pentru cei care pot sa ajute. Nu am gasit nimic pe site-ul Republica
    • Like 3
    • @ Vaman Georgeta
      Vă mulțumesc pentru dorința dumneavoastră de a ajută. Colegul care renunțase să se mai implice amintit în articol a plătit suma datorată la administrația financiară. Nu am intenționat să fac o strângere de fonduri pentru că în situația prezentată de mine sunt foarte mulți oameni, eu am prezentat un singur caz pe care îl cunosc mai bine. Sunt oameni ramași fără casă care stau în stradă și sunt amendați că stau în stradă, sunt oameni cu boli mintale care sunt amendați că tulbură liniștea publică, nu au acte de identitate, nu se ocupă nimeni de ei. Aș oferi bucuros coordonatele colegului din azil unui serviciu de asistență socială sau unui ONG care se poate ocupă de acest caz. În modestele mele căutări în domeniul acesta m-am lovit de un zid de indiferență și lipsa de soluții. Mulțumesc încă odată.
      • Like 1


Îți recomandăm

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult