Cum am „furat” o tumoare dintr-un spital. Intră în scenă Marele Profesor: „Ce dacă te doare, ce crezi că aici vii când vrei? Aici e ca la Guvern, cu programare!”

Foto: Raul Ștef/ Inquam Photos

Mă bucur că, în sfârșit, media românească începe să arunce un ochi mai atent către medicina de stat, dar mai ales asupra celei private. O privire mai puțin încețoșată de bugetele pentru PR sau de telefoanele și relațiile personale cu medicii. Uneori linia de demarcație între medicina privată și cea de stat e prea fină și ține mai degrabă de dotări și de marketing. Pentru că legislația a permis așa un melanj, în care toată lumea pare că lucrează și la stat, și la privat, într-o minunată frăție hipocratică.

Să nu fiu înțeles greșit, nu am de gând să operez cu generalizări nepermise și să arunc anatema asupra unei caste. Voi avea, totodată, bunul simț să nu confund opinia exrpimată cu investigația jurnalistică. Sunt o mulțime de medici minunați, câți au mai rămas ei în țară, sunt asistente și infirmiere cu suflet mare, câte au mai rămas ele în țară, dar plutesc fără voia lor, ca frunzele într-o baltă plină de mizerie, lipsă de organizare și umanitate.

În speranța unui #METOO în medicina românească am de gând doar să vă povestesc niște întâmplări personale, care pentru mine și mulți prieteni de-ai mei, câți au mai rămas și ei în țară, au fost șocante. Restul să facă instituțiile de drept. 

În cele ce urmează, încep un serial privind momente, poate nu ultradocumentate și cu doza lor de subiectivitate, dar reale și dureroase, prin care sunt convins că au trecut și alte zeci, dacă nu sute și mii de români în relația cu instituțiile medicale de stat și private. Ca să nu mă lungesc cu anunțul că voi fi atât de lung, cât să lansez un serial, încep direct cu câteva concluzii susținute de poveștile ce vor urma.

1. În România, dacă ai bani să te tratezi, te jecmănesc, dacă nu ai, te umilesc.

2. Sistemul de sănătate românesc reușește performanța să genereze mai multă durere pacienților și aparținătorilor, decât bolile în sine, iar uneori chiar decât perspectiva morții. Totul din cauza unei crase lipse de cultură organizațională modernă, din perpetuarea unor metehne comuniste și din îngâmfarea nejustificată a unora din cei care sunt responsabili de viața oamenilor.

3. Sistemul medical are poate cel mai numeros personal auxiliar care își găsește ca scuză venitul mic pentru justificarea unei atitudini de vechil pe plantație, sau pentru lipsa de empatie cu pacienții ori aparținătorii.

4. Aparținătorii devin un fel de infirmiere de rang mic, chemați la nevoie și rejectați dacă muncesc și nu plătesc.

5. Lipsa de organizare pare a fi în favoarea celor care trăiesc din șpagă și care au nevoie de haos și de holuri pline pentru a cere acești bani în loc să pună la punct sistemul de programări, de exemplu.

6. În raport cu sistemul, instituțiile statului par ba complice, ba neputincioase.

7. Spitalele nu tratează omul în ansamblul său: Fiecare specializare îți repară câte o problemă și „i se rupe” de restul corpului sau de efectele reparației asupra restului organismului.

De ce am ajuns să cred toate astea? Primul episod e parcă rupt dintr-un film de Tarantino. Intru pe holurile unui spital de stat. Un spital ticsit, pe holuri, de oameni cu căciula în mână, care așteaptă în grămadă dezorganizată. Urât mirositor și ponosit, cu asistente îmbufnate, mereu grăbite și cu privirea în jos. Ferească Sfântul să le întrebi ceva! Înghesuiți lângă o ușă, doi bătrânei mai amărâți, după haine, așteaptă să vadă măcar o întredeschidere de ușă. În spatele ei se pare că ar fi, dar nu se știe sigur, Domnul Profesor. Nu l-a văzut nimeni de mai bine de două ore, iar cei care au ieșit să mai bea apă, să mai ia aer respirabil, în așteptarea rândului, se contrazic cu cei care au rămas. 

Unii spun că e plecat la operații, alții zic că le-a terminat de mult. Asistenta lui iese și intră, dar nu răspunde nimănui, nu are timp, viețile multora sunt în joc, mai puțin ale celor de pe hol.

Și totuși iată că ușa se crapă, Domnul Profesor iese, se uită peste capetele noastre încruntat. Caută pe cineva. Sigur nu pe noi. Cuplul de lângă ușă îngaimă timid două cuvinte imperceptibile. El își întoarce furios privirea și tună gutural către cei doi: 

„- Ce e, de ce ați venit? Aveți programare? Aaaa, nu aveți, ce dacă te doare, ce crezi că aici vii când vrei? Aici e ca la Guvern, cu programare!” 

Jur că abia m-am abținut să nu-i dau motive de medico-legal când am înțeles că și ăsta se crede prim-ministru. Am înghițit în sec și l-am proptit pe taică-miu mai bine de perete, că obosise și mai aveam clar mult de stat în rând.

Între timp, un domn ferchezuit, tuciuriu, cu un mare lanț de aur la gât își face loc, înfoiat tot, printre prăpădiți și ajunge în fața Profesorului. E ținut de braț de o damă cu blană violet și gene cât tufele din Grădina Botanică. Se știu cu Domn Profesor, el le face semn din priviri să intre. Cuplul de bătrânei rămâne cu gura căscată. Nu știu dacă să plece sau să mai spere la o crăpare de ușă. Că nu le-a spus nici să plece, nici să stea.

Peste vreo două ore ajungem și noi înăuntru. Aici Profesorul e mai afabil. Dar tot ironic. Are umor de șef, îți rostogolește glumele ca și cum ți-ar scuipa semințe în cap. E ditai chirurgul, vorba aia, ține bisturiul vieții și al morții asupra lui. Nu flecărim mult. E tăios și la obiect. Un profesionist. Mă lămurește că o operație de cancer la plămân nu e indicată în acel spital de stat, în care el lucrează, nici chiar dacă mi-ar da rezervă pentru tata. „Degeaba îți dau rezervă, asistentele care merg la bolnavii de TBC ar veni și la taică-tu, și dacă a făcut atâta chimioterapie, are sistemul imunitar la pământ”. Așa că mai bine îl operează el, în siguranță, la un spital privat, cu toate condițiile. Doar că e o mică problemă, costă numai 20.000 de lei. Care după operație au devenit 27.000 de lei, așa din senin, pe o hârtie pe care scria doar „servicii medicale”.

Și trecem la cum se face biopsia. Aici Mâna a II-a a domnului doctor, în timp ce el iese preocupat, ne ajută ea foarte drăguță. Ne spune conspirativ: „Știți, spitatul privat la care se va face operația dă rezultatele biopsiei după zece zile. Dar puteți să le aveți mai devreme, dacă le luați de la Domnul Profesor (să nu mă spuneți că pot să îmi pierd locul acolo). O să iasă Domnul Profesor și vă spune el unde, că sunt camere de luat vederi”. E drept nu îmi cere bani pentru asta. 

Când e vorba de viață și de moarte, orice zice medicul pare rupt din Scriptură, așa că nu mai comentăm și acceptăm oferta de nerefuzat.

La spitalul privat condiții, nenică! Parcă nici virusurile nu îndrăznesc să intre. Asistentele mai puțin îmbufnate, cu frica celui de sus, din Board-ul director, dar tot cam țâfnoase, față de aparținători în general. Multe au ture și la stat. Dar aici media de țâfnoșenie e mai redusă.

Nimic nu prevestea, așadar, că pacientul Dumitru va primi o anestezie nepotrivită și se va trezi urlând de durere, pe masa de operație, cu bisturiul în el. Și că apoi, poate pentru că i-au băgat prea multă anestezie, asta nu am de unde să știu sigur, aproape că nu se mai trezea nepermis de mult. Dar iată că așa s-a întâmplat și nu vă imaginați că am aflat asta de la vreun cadru medical. Nuuu. După ore de frecat zidurile holurilor prin spital, Domnul Profesor m-a chemat la etaj. M-a tras abil într-o cămăruță, cum fusesem prevenit, departe de lentilele scrutătoare ale camerelor de luat vederi și mi-a înmânat o stecluță* cu tumoarea. Mi-a explicat unde să mă duc și mi-a zis că pleacă, rămânând ca tata să fie „închis” de echipa sa.

Am aflat de la tata, când s-a trezit, prin ce oroare a trecut, amărâtul, cum a urlat pe masa de operație și cum s-a chinuit să își revină după anestezie. Asta când s-au sinchisit să mă lase să-l văd. Am plecat așadar cu tumoarea în buzunar, urmând ca a doua zi să merg cu ea la un cabinet particular. Pe drum spre casă m-a străfulgerat grija că nu am întrebat dacă să țin tumoarea la rece, sau la temperatura camerei. Așa că am sunat medicul. A zis, relaxat, că nu e nevoie de frigider. Așa că am petrecut o noapte uitându-ma la stecluță și ea la mine.

Recapitulare, la spital biopsia dura 10 zile, conform spuselor Mâinii a II-a, și era inclusă deja în preț. La cabinetul paticular unde am fost trimis era undeva la vreo 600 de lei și dura, la urgență, 6 zile lucrătoare. Cu tot cu weekend, iaca ieșeau 9 zile. Bună treabă. Vă dați seama că am plătit biopsia, chiar dacă obținusem doar o zi diferență, pentru că nu o puteam returna spitalului. Tehnic o „furasem” din spital. Așa că am lăsat-o acolo. Mă gândeam doar la cât de ghinioniști sunt toți oamenii amărâți, care nu au avut șansa, ca tata, să plătească atâția bani ca să fie tăiați pe viu, să li se scoată o tumoare, care s-a plimbat, în voie, prin București, și la final să se aleagă și cu un virus de spital. Un virus care nu a aflat că la spitalele private nu are voie.

Urmează o poveste despre cum te anunță un medic privat austriac că pacientul are metastaze din cauza medicului urolog român, Mare Profesor, care ar fi recomandat în trecut, un tratament greșit pentru cancerul la prostată, altfel vindecabil.  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp