Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Cum am „furat” o tumoare dintr-un spital. Intră în scenă Marele Profesor: „Ce dacă te doare, ce crezi că aici vii când vrei? Aici e ca la Guvern, cu programare!”

Spital (Foto: Raul Ștef)

Foto: Raul Ștef/ Inquam Photos

Mă bucur că, în sfârșit, media românească începe să arunce un ochi mai atent către medicina de stat, dar mai ales asupra celei private. O privire mai puțin încețoșată de bugetele pentru PR sau de telefoanele și relațiile personale cu medicii. Uneori linia de demarcație între medicina privată și cea de stat e prea fină și ține mai degrabă de dotări și de marketing. Pentru că legislația a permis așa un melanj, în care toată lumea pare că lucrează și la stat, și la privat, într-o minunată frăție hipocratică.

Să nu fiu înțeles greșit, nu am de gând să operez cu generalizări nepermise și să arunc anatema asupra unei caste. Voi avea, totodată, bunul simț să nu confund opinia exrpimată cu investigația jurnalistică. Sunt o mulțime de medici minunați, câți au mai rămas ei în țară, sunt asistente și infirmiere cu suflet mare, câte au mai rămas ele în țară, dar plutesc fără voia lor, ca frunzele într-o baltă plină de mizerie, lipsă de organizare și umanitate.

În speranța unui #METOO în medicina românească am de gând doar să vă povestesc niște întâmplări personale, care pentru mine și mulți prieteni de-ai mei, câți au mai rămas și ei în țară, au fost șocante. Restul să facă instituțiile de drept. 

În cele ce urmează, încep un serial privind momente, poate nu ultradocumentate și cu doza lor de subiectivitate, dar reale și dureroase, prin care sunt convins că au trecut și alte zeci, dacă nu sute și mii de români în relația cu instituțiile medicale de stat și private. Ca să nu mă lungesc cu anunțul că voi fi atât de lung, cât să lansez un serial, încep direct cu câteva concluzii susținute de poveștile ce vor urma.

1. În România, dacă ai bani să te tratezi, te jecmănesc, dacă nu ai, te umilesc.

2. Sistemul de sănătate românesc reușește performanța să genereze mai multă durere pacienților și aparținătorilor, decât bolile în sine, iar uneori chiar decât perspectiva morții. Totul din cauza unei crase lipse de cultură organizațională modernă, din perpetuarea unor metehne comuniste și din îngâmfarea nejustificată a unora din cei care sunt responsabili de viața oamenilor.

3. Sistemul medical are poate cel mai numeros personal auxiliar care își găsește ca scuză venitul mic pentru justificarea unei atitudini de vechil pe plantație, sau pentru lipsa de empatie cu pacienții ori aparținătorii.

4. Aparținătorii devin un fel de infirmiere de rang mic, chemați la nevoie și rejectați dacă muncesc și nu plătesc.

5. Lipsa de organizare pare a fi în favoarea celor care trăiesc din șpagă și care au nevoie de haos și de holuri pline pentru a cere acești bani în loc să pună la punct sistemul de programări, de exemplu.

6. În raport cu sistemul, instituțiile statului par ba complice, ba neputincioase.

7. Spitalele nu tratează omul în ansamblul său: Fiecare specializare îți repară câte o problemă și „i se rupe” de restul corpului sau de efectele reparației asupra restului organismului.

De ce am ajuns să cred toate astea? Primul episod e parcă rupt dintr-un film de Tarantino. Intru pe holurile unui spital de stat. Un spital ticsit, pe holuri, de oameni cu căciula în mână, care așteaptă în grămadă dezorganizată. Urât mirositor și ponosit, cu asistente îmbufnate, mereu grăbite și cu privirea în jos. Ferească Sfântul să le întrebi ceva! Înghesuiți lângă o ușă, doi bătrânei mai amărâți, după haine, așteaptă să vadă măcar o întredeschidere de ușă. În spatele ei se pare că ar fi, dar nu se știe sigur, Domnul Profesor. Nu l-a văzut nimeni de mai bine de două ore, iar cei care au ieșit să mai bea apă, să mai ia aer respirabil, în așteptarea rândului, se contrazic cu cei care au rămas. 

Unii spun că e plecat la operații, alții zic că le-a terminat de mult. Asistenta lui iese și intră, dar nu răspunde nimănui, nu are timp, viețile multora sunt în joc, mai puțin ale celor de pe hol.

Și totuși iată că ușa se crapă, Domnul Profesor iese, se uită peste capetele noastre încruntat. Caută pe cineva. Sigur nu pe noi. Cuplul de lângă ușă îngaimă timid două cuvinte imperceptibile. El își întoarce furios privirea și tună gutural către cei doi: 

„- Ce e, de ce ați venit? Aveți programare? Aaaa, nu aveți, ce dacă te doare, ce crezi că aici vii când vrei? Aici e ca la Guvern, cu programare!” 

Jur că abia m-am abținut să nu-i dau motive de medico-legal când am înțeles că și ăsta se crede prim-ministru. Am înghițit în sec și l-am proptit pe taică-miu mai bine de perete, că obosise și mai aveam clar mult de stat în rând.

Între timp, un domn ferchezuit, tuciuriu, cu un mare lanț de aur la gât își face loc, înfoiat tot, printre prăpădiți și ajunge în fața Profesorului. E ținut de braț de o damă cu blană violet și gene cât tufele din Grădina Botanică. Se știu cu Domn Profesor, el le face semn din priviri să intre. Cuplul de bătrânei rămâne cu gura căscată. Nu știu dacă să plece sau să mai spere la o crăpare de ușă. Că nu le-a spus nici să plece, nici să stea.

Peste vreo două ore ajungem și noi înăuntru. Aici Profesorul e mai afabil. Dar tot ironic. Are umor de șef, îți rostogolește glumele ca și cum ți-ar scuipa semințe în cap. E ditai chirurgul, vorba aia, ține bisturiul vieții și al morții asupra lui. Nu flecărim mult. E tăios și la obiect. Un profesionist. Mă lămurește că o operație de cancer la plămân nu e indicată în acel spital de stat, în care el lucrează, nici chiar dacă mi-ar da rezervă pentru tata. „Degeaba îți dau rezervă, asistentele care merg la bolnavii de TBC ar veni și la taică-tu, și dacă a făcut atâta chimioterapie, are sistemul imunitar la pământ”. Așa că mai bine îl operează el, în siguranță, la un spital privat, cu toate condițiile. Doar că e o mică problemă, costă numai 20.000 de lei. Care după operație au devenit 27.000 de lei, așa din senin, pe o hârtie pe care scria doar „servicii medicale”.

Și trecem la cum se face biopsia. Aici Mâna a II-a a domnului doctor, în timp ce el iese preocupat, ne ajută ea foarte drăguță. Ne spune conspirativ: „Știți, spitatul privat la care se va face operația dă rezultatele biopsiei după zece zile. Dar puteți să le aveți mai devreme, dacă le luați de la Domnul Profesor (să nu mă spuneți că pot să îmi pierd locul acolo). O să iasă Domnul Profesor și vă spune el unde, că sunt camere de luat vederi”. E drept nu îmi cere bani pentru asta. 

Când e vorba de viață și de moarte, orice zice medicul pare rupt din Scriptură, așa că nu mai comentăm și acceptăm oferta de nerefuzat.

La spitalul privat condiții, nenică! Parcă nici virusurile nu îndrăznesc să intre. Asistentele mai puțin îmbufnate, cu frica celui de sus, din Board-ul director, dar tot cam țâfnoase, față de aparținători în general. Multe au ture și la stat. Dar aici media de țâfnoșenie e mai redusă.

Nimic nu prevestea, așadar, că pacientul Dumitru va primi o anestezie nepotrivită și se va trezi urlând de durere, pe masa de operație, cu bisturiul în el. Și că apoi, poate pentru că i-au băgat prea multă anestezie, asta nu am de unde să știu sigur, aproape că nu se mai trezea nepermis de mult. Dar iată că așa s-a întâmplat și nu vă imaginați că am aflat asta de la vreun cadru medical. Nuuu. După ore de frecat zidurile holurilor prin spital, Domnul Profesor m-a chemat la etaj. M-a tras abil într-o cămăruță, cum fusesem prevenit, departe de lentilele scrutătoare ale camerelor de luat vederi și mi-a înmânat o stecluță* cu tumoarea. Mi-a explicat unde să mă duc și mi-a zis că pleacă, rămânând ca tata să fie „închis” de echipa sa.

Am aflat de la tata, când s-a trezit, prin ce oroare a trecut, amărâtul, cum a urlat pe masa de operație și cum s-a chinuit să își revină după anestezie. Asta când s-au sinchisit să mă lase să-l văd. Am plecat așadar cu tumoarea în buzunar, urmând ca a doua zi să merg cu ea la un cabinet particular. Pe drum spre casă m-a străfulgerat grija că nu am întrebat dacă să țin tumoarea la rece, sau la temperatura camerei. Așa că am sunat medicul. A zis, relaxat, că nu e nevoie de frigider. Așa că am petrecut o noapte uitându-ma la stecluță și ea la mine.

Recapitulare, la spital biopsia dura 10 zile, conform spuselor Mâinii a II-a, și era inclusă deja în preț. La cabinetul paticular unde am fost trimis era undeva la vreo 600 de lei și dura, la urgență, 6 zile lucrătoare. Cu tot cu weekend, iaca ieșeau 9 zile. Bună treabă. Vă dați seama că am plătit biopsia, chiar dacă obținusem doar o zi diferență, pentru că nu o puteam returna spitalului. Tehnic o „furasem” din spital. Așa că am lăsat-o acolo. Mă gândeam doar la cât de ghinioniști sunt toți oamenii amărâți, care nu au avut șansa, ca tata, să plătească atâția bani ca să fie tăiați pe viu, să li se scoată o tumoare, care s-a plimbat, în voie, prin București, și la final să se aleagă și cu un virus de spital. Un virus care nu a aflat că la spitalele private nu are voie.

Urmează o poveste despre cum te anunță un medic privat austriac că pacientul are metastaze din cauza medicului urolog român, Mare Profesor, care ar fi recomandat în trecut, un tratament greșit pentru cancerul la prostată, altfel vindecabil.  

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Un articol ce descrie cu exactitate "Terminatorul" (de vieti) numit Sist. de Sanatate Romanesc; vad aici tot felul de comentarii ce ataca articolul, nascute din ignoranta crasa a multora. Eu insumi am inmormantat 3 persoane dragi, in decursul ultimelor 4 luni (!!!), din cauza iresponsabilitatii criminale, atat a medicilor, cat si a celor ce guverneaza aceasta hazna, denumita Romania! Motivele mortii lor-diagnostice gresite plus tratamente distructive pt organe, ce au avut ca urmare boli fatale ce puteau fi evitate cu usurinta, plus multe detalii ce tin de calitatea serviciilor medicale romanesti (zero preocupare fata de pacienti, tratament plin de dispret vizavi de bolnavi, ce sunt tratati ca niste animale si nu ca niste persoane demne de respect), incaperi spitalicesti-adevarate gropi de gunoi, etc, in spitale de stat din oras cu renume in medicina: Targu Mures, Reghin! Am incercat si continui sa imi caut dreptatea; nu ma voi lasa, desi sleahta medicilor ce nu merita sa fie medici, is aparati de hatisurile legislative, ca intr-o mafie!....
    • Like 0
  • cip check icon
    Ma bucur ca locuiesc in Danemarca ! Prin septembrie ,anul trecut, mi-am rupt mana,o fractura urata care a necesitat o interventie chirurgicala .Am asteptat destul de mult la Urgente, dar nu nebagat in seama. Ma si saturasem de cate ori mi-au luat tensiunea,de cate ori ma intrebau daca am nevoie de medicamente (apropos ei nu te indoapa cu medicamente ...Doar morfina si paracetamol -injectabil sau pastile-) .Cand mi-au pus ghipsul provizoriu au fost venit trei doamne, Una din ele era medic si doua asistente si cu o grija megasuper deosebita mi-au imobilizat bratul in timp ce vorbeau intre ele in engleza,ca sa inteleg si eu despre ce e vorba.Plus zambete (minute nelimitate la zambete) si multa voie buna care au fost cel mai bun calmant .Pe timpul noptii am avut dureri, trageam de o atza si in maxim 1 minut venea o asistenta care iti aducea calmante,etc.Dimineata , cealalta asistenta stia deja tot despre mine,pentru ca avea totul scris intr-un jurnal electronic... Nu exista "dom doctor". Se adreseaza doar pe nume ! La fel si in scoli si in toate institutiile publice. La 4 ore dupa operatie am parasit spitalul pe cheltuiala lor.Operatia nu m-a costat nimic. Daca nu ar durea,mi-as rupe mainile si picioarele de placere sa stau in spital in Danemarca !!! In Romania inca e jale,miros spitalele a medicamente,ne mor bunicii cu zile si copiii pentru ca dom PROFESOR are dureri in cur .SA ITI FIE RUSINE dom profesor !
    • Like 1
  • mamaia a vandut vaca. Banii i-au ajuns doar de operatie, nu si de chimioterapie. Asadar procedurile au fost aliniate din pix, sarit peste chimioterapie: facut operatie si un numar mic de sedinte de iradiere (20 dar nu le-a facut pe toate ca a fost externata mai repede cu argumentul: esti bine). Ghiciti ce? au trecut aproape 20 de ani de atunci si nimic nu a recidivat.
    Am stat langa ea si la operatie si la iradiere, eu fiind studenta in Iasi, mamaia de la tzara. Zi de zi m-am dus la ea si am intrat in spital ptca portarul ma credea studenta, ba chiar m-a certat intr-o zi ca am intarziat si o sa tzipe domnul profesor, dar familia de dinainte a dat o spaga la portar sa poata intra. Mamaiei niciun dr/asistenta nu i-a zis ca rezultatul la biopsie inseamna cancer - norocul ei ca nu a reusit sa citeasca pe peretele cladirii: oncologie. Sau a putut si nu a inteles - 6 clase neterminate nu sunt de ajuns. In salon la oncologie erau 3 paciente in 2 paturi, plus pacienti pe hol, iar asistentele se purtau ingrozitor de inuman, cum nici cu animalele nu ne purtam noi acasa - bunicii in copilarie alegeau sa vanda/taie animalul daca nu era suficient de bland dar nu sa se enerveze pt asta. M-am dus disperata de ce vedeam la prietenele studente la medicina si raspunsul a fost ingrozitor: "procesul de a declara incidenta crescuta de cancere in nordul tarii, post Cernobal, e prea greoi, asa ca niciun director/cadru medical nu si-a asumat, in final in anul 1999 toamna erau triplu pacienti pe sectie, plus cei care stateau in oras la familie si veneau pt tratament si plecau acasa, aparatul de iradiere se strica, etc)
    • Like 1
  • Multa sanatate si putere de lupta cu boala autorului si tatalui acestuia.
    Dar …….haideti sa privim ca niste oameni inteligenti, dincolo de arta “cum sa scrii un articol de success” (cuvinte mari, emotii, subiecte fierbinti), haideti sa nu mai fim superficiali!

    Nu vedeti ca e de fapt o invrajbire intentionata permanenta intre pacienti + familiile lor (cu suferinte fizice si suparari produse de boala sau situatia de pacient in Romania) si doctori (care au jurat sa puna pacientul pe primul loc, dincolo de conditiile de lucru si job-urile lor la stat sau in privat), cu scopul de a devia atentia de la lipsurile din sistemul de sanatate romanesc, de la indolenta, incompetenta, “furturile” guvernantilor si administratiei?
    Haideti sa nu ne lasam sa fim “marionetele lor” si se le jucam piesa pe care vor ei sa o jucam pe scena lor cu scanduri putrezite deja.
    Haideti sa le demonstram lor, celor de la conducere ca nu suntem ca ei, ci mai buni, ca avem si inteligenta emotionala (rafinata din pacate de suferintele prin care am fost nevoiti sa trecem) dar si inteligenta rece de a vedea ADEVARUL.
    • Like 0
  • Aceasta este realitatea cruda din spitalele românești. Datorita activității mele am contact cu lumea medicala de peste 20 de ani. Din fericire nu am avut nevoie de multa îngrijire medicala. Dar am fost pacient când am fost operat în urgenta de peritonita (1966), când am făcut primul caterism în 1970 și în 1981 când am făcut investigații suplimentare la inima. Îmi amintesc perfect de ingrijirea acordata, de discuțiile despre boala și evoluția ei, de asistentele grijulii și de mâncarea bună! Nu are nicio legătură cu perioada comunista, cea ce vreau sa spun ca educația medicala și interacțiunea cu pacientul erau pline de empatie. După mine, chimia între doctor și pacient este primul pas către vindecare!
    Dar astăzi medicina a deveni o industrie în care nici medicul și nici pacientul nu își găsesc locul. Totul este pe repede înainte, tratamentele sunt date de protocoale și nu țin cont de restul afecțiunilor pe care un pacient le are (mi-a murit un unchi operat de bila pentru ca la ATI au uitat ca el are diabet și i-au dat glucoza pe vena pana a murit de coma diabetica!
    Dar trebuie sa recunoaște ca tehnologia a avansat atât de mult încât medicul poate gândi cu mai multe capete și opera cu mai multe mâini.
    Dar organizarea (dez organizarea) este prosta la spitalul public și insuficienta la cel privat. La stat de organizarea este voita ca prin ea se acoperă toate neregulile administrative și medicale. La privat nu pute vorbi încă de spitale adevărate care aibă mai multe secții: naști în privat iar dacă apare o complicație te trimite urgent la stat.
    O altă problemă este educația pacientului care trebuie facuta de școală și apoi preluata de medicul de familie. Acesta trebuie sa urmărească boala și sa te îndrume către asistenta medicala de specialitate. După căți pacienți așteaptă în spitale acest lucru nu se întâmpla.
    Am avut experiente medicale și în afara tarii în Elveția și Kenia.
    Interesanta a fost cea din Kenia unde în urma medicației anti-malarie primite în tara, am făcut o insuficienta cardiaca majora. Din jungla am ajuns direct la un spital în Nairobi. Eram speriat de starea mea și de ce văzusem inainte în Nairobi. Dar am rămas impresionat de preluarea mea în regim de urgenta, adică imediat. De primul consult și trimiterea mea pe secția de cardiologie. De investigațiile primare făcute imediat, de vizita șefului clinicii la o ora de la internare și reevaluarea mea împreună cu medicul de pe secție. De zâmbetul lor și discuțiile prin care m-au convins ca situația este sub control, de asistentele care veneau des sa ma întrebe dacă ma simt mai bine. Și toți erau negri! Cu calm și profesionalism în 2 zile mi-am revenit.
    Și de ce noi nu putem?
    • Like 0
  • Dorin check icon
    Cancerul se operează îndepărtând țesutul bolnav de Tot .DN profesor e o celulă din acel țesut.
    • Like 3
  • Literatura sf,
    • Like 0
  • Este literatura sf articolul, fără date concrete, locul, ora, nume de persoane, etc, nu are valoare
    • Like 0
  • Marga check icon
    Va multumesc, dumneavoastra si site-ului Republica, pentru acest serial.
    • Like 2
  • Din descriere se potrivește cu dr Alexandru B_____u, din Spitalul Fundeni!
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Chef Alex Dumitru

Bună parte dintre ingredientele proaspete pe care le utilizează în rețetele sale de adevărat făuritor de gust, chef Alex Dumitru le cumpără, de două-trei ori pe săptămână, din Piețele Obor, Domenii și Matache. Merge doar la producători testați, care au întotdeauna grijă să îi ofere materii prime de calitate. Totul trebuie să fie proaspăt, de sezon.

Citește mai mult

Eric Stab, Engie România

De la ultimele etaje ale clădirii în care se află sediul central al Engie România, când privești pe geam, îți poți imagina ușor o mare de panouri puse la muncă să capteze razele soarelui. „La finalul zilei, energia cea mai ieftină este energia pe care nu o consumi ”, spune zâmbind spune Eric Stab.

Citește mai mult