„Speranța are nevoie de anxietate ca să existe” - interviu cu Vlad Ionescu, psihoterapeut Clinica Oana Nicolau/ Regina Maria

Foto Getty Images

Odată cu începerea războiului, întreaga lume a intrat într-o stare de anxietate. Psihologul Vlad Ionescu ne spune însă că acest lucru nu ar trebui să ne sperie, pentru că starea de anxietate e firească.

„Dacă nu ai experimenta anxietatea, în acest context, nu știu, cred că aș începe să îți pun niște întrebări. La fel dacă ai fi relaxată și calmă, nu ai avea niciun fel de adrenalină sau măcar așa o senzație fizică, fiziologică legată de subiectul acesta, de situația geo-politică, de poziția noastră la momentul acesta, de criza refugiaților, de tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Lucrurile acestea se întâmplă și răspunsul adecvat este să trăiești un sentiment de anxietate.” - Vlad Ionescu

În secțiunea Prevenție a habits by Republica, realizată cu susținerea Rețelei de Sănătate Regina Maria, vorbim despre cum să cultivăm obiceiurile sănătoase și cum să renunțăm sau cum să le gestionăm pe cele care ne fac rău. Vorbim astăzi cu psihoterapeutul Vlad Ionescu, despre impactul războiului asupra psihicului nostru și tehnici de gestionare a stărilor de anxietate.

De la Vlad am învățat câteva lucruri extrem de importante:

• Speranța și anxietatea sunt puternic conectate. Ambele sunt orientate către viitor și nu au legătură cu prezentul
• Toate gândurile sunt normale și își au rostul lor! Să nu invalidăm gândurile care vin odată cu starea de anxietate, pentru că încercând să luptăm cu ele nu vom face altceva decât să le conferim și mai multă putere
• Fii prezent! E important să trăim conectați la prezent, chiar dacă acesta nu este confortabil.
• Ajută! Asta te va pune în opoziție cu răul acesta care se întâmplă și asta ne face umani, ne dă un sens că binele câștigă: prin umanitate, generozitate și implicare.

Anxietatea în general nu era legată neapărat de ceva concret, desigur că exista un trigger inițial. Dar era mai degrabă așa o chestiune care plana ca și un nor, care nu avea o formă concretă. Dar acum războiul este o chestiune concretă. Deci, care este diferența între anxietatea așa cum ne-am raportat la ea până acum și cea cauzată de evenimente concrete, precum pandemia, războiul?

Anxietatea nu este neapărat legată de ceva anume, desigur că începe de undeva, dar ea în esență este o stare ce se poate resimți destul de vag, există asemenea unui nor deasupra capului. Anxietatea, ca și frica, fac parte din același răspuns de supraviețuire, dar pe două paliere diferite. Frica îți orientează foarte tare atenția în prezent; de exemplu vine o mașină către tine în viteză, trebuie să reacționezi în secunda aceea, nu prea ai timp să stai să te gândești. Dacă vreodată ai fost în situația de a trăi un pericol iminent, ai văzut că reacțiile, dincolo de ceea ce crezi că ești în stare, sunt rapide, te miști cu o precizie și cu o hotărâre pe care nu stai să le gândești, pur și simplu se întâmplă. De exemplu: ai tras pe cineva din fața mașinii sau te-ai ferit de ceva ce vine spre tine, acționezi instinctiv, iar gândurile te prind din urmă abia după aceea. Acesta este frica, este imediată, puternică și te orientează foarte clar spre acțiune.

În schimb anxietatea este un efort cognitiv, se simte deasupra capului ca un nor. Deci frica o simți în tot corpul, anxietatea este undeva ca un nor deasupra capului. În cazul anxietății, orientarea nu e atât în prezent cât în viitor.

„Ce mă fac eu dacă situația se înrăutățește?” „Ce mă fac eu dacă lucrurile sunt mai grele sau problemele sunt mai mari ca acum ?” Anxietatea te împinge: să plănuiești, să te gândești, să ruminezi, să faci scenarii, să îți pui probleme. De exemplu: este un moment când am pusul 120 și mă gândesc obsesiv la ”Ce mă fac dacă vine războiul și cum îmi pregătesc gentuța, dacă rămân sau plec? Ce fac cu ai mei? Cum îmi ajut prietenii? Cum îmi ajut familia? Unde ar avea sens să direcționez eforturile mele pentru că nu vreau să mă lupt, pentru că sunt împotriva violenței, dar cu siguranță abilitățile mele pot fi de folos într-un context umanitar, rămân sau plec? Toate gândurile acestea îmi perturbă prezentul. În momentul în care reușesc să capăt un pic de distanță, să îmi dau seama de ce gândurile acestea sunt acolo, e normal să mă gândesc la toate acestea. Însă nu este neapărat util să mă gândesc, fix în secunda acesta, în care am, de exemplu, de vorbit cu tine.

Gândurile sunt acolo, nu trebuie să le invalidez, pentru că dacă mă lupt cu ele o să vină și mai tare peste mine, iar mintea va încerca să rezolve problema cu orice preț și o să-mi amintească la fiecare pas că trebuie să găsesc o rezolvare, pulsul meu o să fie în continuare crescut, corpul o să fie în tensiune, o să mă umplu de cortizon și de adrenalină, o să adun tensiune musculară, o să înceapă să mă doară capul și o să-mi fie greu să mă concentrez. Deci, soluția este să validez gândurile acestea, să înțeleg de ce se află acolo, dar în momentul acesta nu îmi este util să găsesc răspunsuri la ele, pentru că altfel îmi răpesc din energia și hotărârea pe care o am să mă implic în activitatea pe care o am fix acum în față. Trebuie să le găsesc un loc, de exemplu, în momentul în care termin munca, seara îmi iau o jumătate de oră pentru mine. Pot să mă așez cu gândurile mele, să le aștern pe hârtie, să caut informații, să mă pregătesc, să fac ceva activ cu gândurile acestea, trăind în același timp, cu același puls ridicat. E util să folosesc anxietatea acesta, să mă las dus în funcția ei, aceea de a plănui pentru viitor, ea asta încearcă să facă, să mă convingă că trebuie să îmi fac un plan și din punctul meu de vedere este foarte util.

Deci, ce înțeleg din ceea ce spui este că anxietatea este firească, dar în egală măsură că noi nu putem funcționa fără o narațiune, adică narațiunea noastră are legătură cu noi acum, dar și cu noi în viitor. Teoria cu trăiește în prezent este foarte frumoasă, pe timp de pace, însă pe timp de război... 

Sloganul trăiește în prezent, ca și plănuitul, este periculos, dacă, la fel ca orice sfat sau recomandare pe care o vei întâlni în orice carte, discurs, interviu, e aplicat rigid, dacă nu ține cont de contextul în care aplici sfatul respectiv, tehnica sau metoda respectivă. De exemplu, am învățat că meditația de tip mindfulness te ajută să te relaxezi. Ok, atunci o să fac asta de fiecare dată când sunt stresat, păi nu o să meargă. De ce? Pentru că de fapt nu fac decât să pun un bandaj peste starea mea. Dacă eu resimt stres, anxietatea și rulez în minte în loop ”Bun, ce am de făcut, hai ia o hotărâre”, dar eu rațional încerc să zic ”Nu, nu acum trebuie să mă relaxez”... nu o să meargă, adică mai devreme sau mai târziu de fiecare dată când o să încerc să fac o meditație, o să îmi aduc aminte că sunt stresat, că am toate gândurile alea acolo, ca am uitat să răspund la o întrebare, că nu am adresat trăirea așa cum e.

Trăiește în contact cu momentul prezent readu atenția asupra lucrurilor care se află în fața ta la ceea ce este fix în fața noastră, pe cât posibil, merită înțeleasă în context. Cum spuneam mai devreme: pentru mine în momentul acesta este important să port o conversație cu tine, să fiu atent la tine, să îți răspund la întrebări, să încerc să simt ce simt acum, să folosesc informația acesta pentru a ajunge la un material coerent, care să te ajute, care să îi ajute pe cei care îl urmăresc. Asta este important pentru mine, asta am ales să fac ora acesta. Niște lucruri mă ajută, niște lucruri mă încurcă. Gândurile despre ce fac eu peste două luni, în momentul acesta s-ar putea să mă încurce, dacă mă las în ele.

Practic îți blochează capacitatea de a te organiza corespunzător, mă gândesc că dacă ești stresat două săptămâni înainte de un eveniment și când vine evenimentul, tu nu ești mai puțin stresat, cred că în momentul acela ești complet incapabil, sleit, obosit.

Trăitul în prezent înseamnă, inclusiv, înțelegerea faptului că prezentul nu este neapărat confortabil, iar asta este ok, este în regulă să fie așa, adică stai cu ceea ce este, nu cu ceea ce ai vrea să fie. Pot să fac loc în același timp, iar efortul meu acum nu este să nu mă mai gândesc la situația cu războiul ci să fac loc pentru posibilitatea și existența acelor gânduri, acelor experiențe pe care le trăiesc și în același timp, din nou, pentru ceea ce mi-am propus să fac în momentul acesta, contactul cu tine și de ce este important acest contact, adică să pivotez pe ceea ce vreau să fac acum fix în momentul acesta, în situația în care am ales să fiu.

”Ajutându-i pe alții ne amintim că nu suntem lipsiți de abilitatea de a influența realitatea, nu suntem lipsiți de putere în fața acestui inamic invizibil și atotputernic, sunt lucruri pe care le putem face și au sens.”

Crezi că, în momente de anxietate maximă, una dintre soluții este să îți vezi de treabă, să mergi la serviciu, să îți faci activitățile cotidiene sau e mai bine să îți iei un concediu și te duci să te relaxezi?

Depinde. O recomandare serioasă înclină spre a încerca pe cât posibil să îți vezi de viață, a păstra o oarecare normalitate în măsura posibilității, chiar dacă lucrurile sunt perturbate din a încerca să operezi, să rămâi în contact cu realitatea, adică să operezi asupra realității cumva. Noi nu putem să facem foarte mult în momentul acesta pentru că nu suntem în război, peste tot în oraș există foarte multe locuri unde ajutorul este necesar. Adică este util să ne implicăm, deoarece acesta ne dă un sens. Ne aduce aminte că nu suntem lipsiți de abilitatea de a influența realitatea, nu suntem lipsiți de putere în fața acestui inamic invizibil și atotputernic, sunt lucruri pe care le putem face și au sens.

În momentul în care noi ajutăm ne pune într-o opoziție cu răul acesta care se întâmplă și practic acesta ne face umani, ne dă un sens în plus, că binele câștigă: prin umanitate, prin generozitate, prin implicare, prin astfel de lucruri. 

Ne dă un sens, ne dă o înțelegere, ne reconectează la puterea pe care o avem, chiar dacă este limitată, puterea de a face ceva, de a acționa, de a accepta acestă situație, care nu este în controlul nostru, nu este în controlul tău, nu este în controlul nimănui. Dar ne aduce aminte că ce putem noi să controlăm există: ”Ce facem cu timpul nostru? Ce facem cu viața noastră? Ce tip prieteni vrem să fim? Ce tip de părinți vrem să fim? Ce fel de copii vrem să fim? Ce fel de cetățenii vrem să fim?”. Lucrurile acestea sunt în controlul nostru și aici avem putere de acțiune și de alegere. Acestea într-adevăr ne activează speranța, fără să fie nevoie ca anxietatea să dispară, dimpotrivă în înțelegerea clasică a speranței, în Grecia antică, a fost defenită ca acțiune cu sens împotriva fricii, adică lipsa fricii, nu este speranță, este altceva. Speranța are nevoie de anxietate ca să existe. În prezența anxietății să poți acționa în direcția valorilor tale, să poți să fii om, să poți fi uman, să poți să te conectezi la cei din jur, să fii prezent, în prezența fricii, în prezența anxietății, activează speranța.

Timpul pe care îl petrecem în fața informațiilor. Cred că este util să fim informați, dar în egală măsură este și foarte periculos. Eu nu mă mai uit la televizor, în pandemie nu am deschis televizorul. Însă l-am deschis acum cu războiul. Doar că nu mai pot să îl închid. Pandemia era provocată de un virus, războiul de oameni. Am senzația că nu înțeleg. Este o stare de nebunie. Cum o să rămânem noi ca oameni, ca indivizi, dar și ca societate sănătoși? Deoarece venim după doi ani grei de pandemie, în care frica, segregarea socială au fost la ordinea zilei, iar acum ne trezim în fața unei chestiuni dincolo de imaginația noastră. Cum facem? Ne informăm sau rămânem deconectați de dragul sănătății mintale?

Să rămâi complet deconectat, mi se pare iarăși nu neapărat periculos, dar cumva alienant. Faptul că trăim toți același lucru, cum a fost și pandemia care chiar dacă a creat separare, polarizare, stres, dar ne-a și adus aminte că sunt lucruri pe care toți le avem în comun, inclusiv nevoia de a gestiona situații dificile. Suntem, cumva toți egali în fața acestor mari nenorociri. Nu contează sărac sau bogat, nu contează contextul, cadrul sunt lucruri pe care cu toții le trăim. Și ce văd eu acum, nu doar în practica mea în cabinet, dar și în viață, în jurul meu, văd o deschidere, o înțelegerea mult mai amplă a umanității, a condiției umane. Nu ai cum să treci de durere, de rău, la sfârșitul zilei ne amintim că toți pierdem ceva important în viață, toți avem probleme financiare la un moment dat, toți ne confruntăm cu o situație pentru care nu am fost pregătiți, toți trăim rușine. Și cumva înțelegerea faptului că toți trăim acestea le face mai puțin înfricoșătoare, le face mai puțin de nediscutat, mai puțin tabu. 

Și acestea practic ne ajută, să discutăm despre ele, să ventilăm?

Da, mai mult decât ventilare, mai degrabă în zona de compasiune, există un spațiu pe care toți îl ocupăm indiferent de mulți dintre parametri

, viza de recensământ. Este un spațiu pe care toți îl ocupăm, toți simțim lucruri, toți încercăm să înțelegem ce este cu viața și ce este cu noi pe pământ, de ce suntem aici și ce încercăm să facem. Toți încercăm să ne păstrăm o mână de relații, toți încercam să ajungem undeva profesional, indiferent de felul în care încercăm să facem acesta, toți avem lupte similare, nu aceleași și fiecare este responsabil de lupta lui, dar avem lupte similare și putem împărtăși această umanitate pe care toți o trăim, toți o ocupăm.

Ai menționat aici „o mână de oameni lângă noi” și aceasta mă duce cu gândul la unul dintre subiectele mele preferate și acesta este tribul, vreau să te întreb dacă tu crezi că în momente de genul acesta rezistăm prin tribul pe care îl avem în jurul nostru și când spun trib nu mă refer neapărat la familie, ci la oamenii cu care obișnuiești să te vezi, să mănânci împreună, să faci lucruri și dacă crezi că este important să ne construim astfel de triburi pentru a rezista la ceea ce se întâmplă în jurul nostru?

Printre cei mai importanți și căutați și investigați predictori, pentru outcome-uri de sănătate, de toate felurile: fizică și emoțională și mentală, este numărul, varietatea și complexitatea relațiilor sociale pe care cineva le întreține de-a lungul vieții și cu cât avansăm în vârstă, cu atât predictorul acesta devine mai important.

Ce trebuie să știm este că aceste sisteme sociale nu există doar în exterior, ci și în interiorul nostru fiziologic unde avem structuri dedicate interacțiunii cu ceilalți oameni. Așa că interacțiunea și tribul sunt importante.

(Râde) Tigrul vs un om cine câștigă? Tigrul vs 5 oameni cine câștigă?

„Omul este ca o tablă se șah cu pătrățele albe și pătrățele negre ca să poată acomoda toate experiențele vieții.”

Dar ce facem cu gândurile negre, am trăit ani de zile inundați de gandirea pozitivă. Ei bine acum e momentul adevărului. Ce facem cu gandurile negative?

Sinele nostru, ca și context, metaforic vorbind, este asemenea unei table de șah. Ne putem imagina că avem o tablă de șah infinită în toate direcțiile cu pătrățele albe, pătrățele negre și piesele care se ceartă între ele, un meci cu o durată nedefinită. Piesele albe reprezintă experiențele noastre interne care ne-au făcut fericiți și pe care ni le amintim cu nostalgie și entuziasm. Pe cealaltă parte avem piesele negre ce reprezintă trăirile și experiențele noastre mai puțin frumoase, gândurile, emoțiile care mai degrabă ai vrea să nu existe, cu care nu ai vrea să te întâlnești așa în fiecare zi, dar cu care invariabil îți ies în cale.

Dar în tot acest ansamblu, tu oare cine ești? Ești piesele albe? Ești piesele negre? Ce element din toată metafora aceasta îmbină lucrurile și are nevoie de ambele elemente, de lumină și de umbră ca să sprijine meciul?

Tu ești tabla, căci fără tablă, nu se poate, aceasta are și pătrățele albe și pătrățele negre ca să poată acomoda toate experiențele vieții. Cum ar fi pentru câteva secunde să te vezi ca fiind tabla de joc, fără a fi implicat în meci, dar susținând meciul. Experiențele pe care noi le trăim nu se întâmplă în vid, ci pe o tablă care îmbină lumina și umbra din viețile noastre. Pentru câteva secunde să vezi sinele acesta neidentificat ca o experiență specifică, ci conținând toate aceste experiențe, un vas în care toate aceste experiențe se întâmplă deopotrivă.

Acesta este sinele ca un context, ”Eu sunt Vlad și sunt psihoterapeut” este sinele - conținut, concept, este o identificare cu povestea, sigur este o identificare utilă uneori, tu nu ajungeai să mă suni sau să mă contactezi fără aceste etichete pe care eu le port cu mine, nu știai cum să te referi la mine dacă nu scria pe mine Vlad Ionescu acolo, au utilitatea lor aceste etichete, dar nu mă definesc, adică tabla este mult mai complexă și mai largă decât aceste etichete în orice moment din viața mea.

Mintea noastră are nevoie de coerență ca să funcționeze și odată ce noi am început să dezvoltăm limbajul și am putut să vorbim despre viitor și am deschis ușa către anxietate. Odată ce am dezvoltat limbajul, am putut să ne proiectăm. Prin limbaj am dezvoltat structurile necesare să putem să ne proiectăm în viitor, în trecut, să ne aducem aminte, să lucrăm cu noi, amintiri din copilărie pentru tot parcursul vieții. S-a deschis ușa către toată această suferință, într-un fel, s-a deschis ușa și către un foarte mare progres, o foarte mare dezvoltare, dar am deschis ușa și către toată această suferință la pachet. Abilitatea de a ne gândi în orice moment la cele mai rele pe care le-am trăit vreodată. Acum stând cu tine, având o conversație foarte plăcută, pot să îmi aduc aminte de cel mai rușinos moment pe care l-am trăit în viața mea și să îl retrăiesc viu, să simt chestia aceasta în corp, avem această abilitate. 

Suntem niște ființe și binecuvântate și blestemate în același timp, fiindcă avem capacitatea aceasta, dacă știi să o utilizezi te poate ajuta. Adică aceasta ne-a făcut să fim superiori altor ființe, dar în egală măsură ne și încurcă.

Nu este nicio rețetă și trăiesc asta în cabinet, în fiecare zi, și pare copleșitor. Suntem aceeași minte care rezolvă probleme și cumva ne prinde în capcană să încercăm, să găsim o variantă perfectă de a trăi sau de a rezolva toate problemele sau de a fi cât mai performanți în orice ne propunem. Din ce adun mai multă experiență și sunt confruntat cu situații din ce în ce mai variate și mai interesante și mai dureroase implicit. Nu este nicio rețetă, până la urmă noi am ajuns aici, toată specia umană, a ajuns în punctul acesta în care suntem acum. Inventând din mers ce avem nevoie, ce ne trebuie și ce ne este util. Rezolvăm probleme din mers și de cele mai multe ori, da sunt informații utile și în terapie și în psihologia de circulație, poți găsi informații utile dacă le cauți și îți găsești sursele, dar până la urmă fiecare dintre noi... Nu are nimeni nicio rețetă și oricine vine și spune ”Am eu o rețetă și rezolv eu o chestie” , m-aș uita cu un semn de întrebare.

Proiect susținut de Rețeaua de sănătate REGINA MARIA – partener principal de obiceiuri sănătoase.

Un demers educativ, menit să stimuleze mintea și corpul pacientului modern.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp