Foto: Guliver Getty Images
Manipularea are două ingrediente principale: accentul pe emoție și flatarea publicului țintă. Prin flatare nu se înțelege doar lauda (mai grosieră sau mai subtilă), nu doar mesajul de tipul „ești bun, meriți”, ci și o sofisticată manieră de a construi discursul. Astfel, manipularea livrează o seamă de idei curente, dovedite ca larg acceptate, pentru ca celălalt să-și spună „exact așa gândeam și eu” sau „sunt special pentru că înțeleg asta”. Este modul prin care se captează bunăvoința. Apoi, pe lângă acest ambalaj de „common sense”, de idei validate atât de rațiune, cât și de experiență, se strecoară miza discursului manipulativ: acea idee tendențioasă care, cel mai probabil, în absența emoției și a flatării auditoriului, nu ar fi acceptată.
O astfel de manipulare, urzită de multă vreme în România, este aceea că tinerilor li se cuvine vreun loc în societate (profesional, de vizibilitate, de lider de opinie etc) doar în virtutea faptului că sunt tineri. Ca orice manipulare, face apel la emoție și pune accentul pe două lucruri. Mai întâi, este emoția generată de altruismul de a preda ștafeta generațiilor. Cine nu cedează locul este descris ca un egoist ce se încrâncenează pe o funcție sau pe o poziție socială. Dimpotrivă, cel care, în vârstă fiind, încurajează schimbul generațional (fie el înainte de vreme), apare ca un om bun, nemânat de interese personale, înțelept și echilibrat. În al doilea rând, se construiește un portret standard al tânărului, eminamente pozitiv, caracterizat prin: elan, entuziasm, energie de muncă, refuz al compromisului, idealism.
În fapt, tinerețea și bătrânețea nu sunt merite sau valori în sine. Sloganul „lăsați locul tinerilor” vine în special pe filieră politică, folosit de majoritatea partidelor, ca și când o echipă tânără ar asigura ruperea cu un trecut blamat. La vremuri noi, oameni noi, zice-se. Cu toate astea, există tineri în toate formațiunile politice, tot așa cum există tineri merituoși și impostori, bine și rău intenționați, corupți și corecți.
Locul nu trebuie lăsat nimănui, doar pentru că este tânăr sau în vârstă. Locul se câștigă. Aș fi zis că prin merit, deși noțiunea de „merit” este destul de vagă. De fapt, în sens absolut, nimeni nu merită cu adevărat nimic (toți având defecte, greșeli, păcate). Doar că, acolo unde ai fost pus, trebuie să încerci a-ți face onest datoria. În principiu, în lumea asta, și mai ales în România (unde am rămas o mână de oameni, și aceia adesea istoviți, hăituiți și uneori bolnavi) ar fi loc chiar pentru toată lumea care vrea si poate să muncească. În afara unor domenii de top, unde concurența este foarte mare, pe piața de muncă de fapt nu sunt suficienți oameni și nu de puține ori întâlnim mărturii ale angajatorilor care se plâng de dificultăți de recrutare - inclusiv în domenii intelectuale, nu vorbim doar despre munci preponderent fizice). Așadar există loc pentru toată lumea sub soare... mai ales când toată lumea vrea să stea la umbră. (Butada îi aparține lui Jules Renard).
Povestea celor 3 CV-uri
Această manipulare schimbă mentalități și, la nivel concret, se traduce în discriminare pe plan profesional. Acum doi ani, am participat la un curs de management educațional. Audiența, preponderent feminină, era alcătuită din aspiranți la funcția de director de școală, alții care dețineau deja această funcție, iar alții veniseră din curiozitate și din nevoia obținerii unor adeverințe profesionale. La un moment dat, formatorul ne-a cerut să ne imaginăm că, din ipostaza de manager de instituție de învățământ, trebuie să angajăm o secretară. Ni se puneau în față trei ipotetice CV-uri și ni se cerea să ne prezentăm și justificăm opțiunea. Uimitor a fost faptul că aproape toți cursanții au ales CV-ul unei persoane de 25 de ani, respingându-le pe celelalte două, din motivul (fără jenă recunoscut) al vârstei de 50-55 de ani. S-a spus că la 50 de ani există suspiciuni în ceea ce privește competențele de lucru pe calculator. Totuși, presupunerile s-ar cere ulterior verificate, la proba practică și la interviu! Este incorect să respingi un om doar prin presupuneri și prejudecăți legate de vârstă. Ca să nu mai vorbim de faptul că alfabetizarea digitală a început în forță de două decenii deja și cu greu mai poți găsi, în zona urbană, pe sector studii medii-superioare, pe cineva de 50 de ani care să nu fie familiarizat cu lucrul pe calculator. Și mai uimitor este faptul că cele care respingeau pe criterii de vârstă erau ele însele persoane trecute de 50 de ani. Energice, competente în domeniul lor, capabile să lucreze la calculator, să se adapteze la nou (etc; toată recuzita limbii de lemn actuale). Greu de înțeles de ce nu aveau din start încredere în cineva care, practic, le era coleg de generație. Sau poate, nemărturisit, considerau că un subaltern tânăr va fi mai ușor manipulabil?
Un alt moment când m-am confruntat cu această discriminare profesională pe motiv de vârstă a fost în facultate. Am simțit atunci, printre profesori și seminariști, ca și printre studenți, o animozitate, mai slabă sau mai pronunțată, legată de accesul la o catedră universitară. Mai multe mărturii (inclusiv cu ecou în presă) îi prezintă pe unii din profesorii universitari capabili să formeze o școală, o pepinieră de profesioniști. Cu vocație de maeștri, se înconjurau de discipoli, pe care i-au sprijinit pentru a accede în diverse locuri: institute de cercetare, facultăți, colegii, semnatari în reviste de profil etc. Alți profesori nu aveau același elan de a descoperi și încuraja tinerii. La unii era vorba de temperament (pur și simplu nu le plăcea să se înconjoare de oameni - un temperament contemplativ, de eremit cultural, ușor izolat). La alții era vorba, probabil, de egoism și indiferență. Ce m-a dezamăgit, însă, este că se ridicau voci tinere care, pe motivul acestui simplu slogan „lăsați locul tinerilor”, ar fi dorit ca toți profesorii noștri în vârstă să fie deîndată scoși la pensie. Or, cu toată admirația pentru niște seminariști strălucitori pe care i-am avut, nu știu câți dintre ei îi egalau pe profesorii noștri mai în vârstă. Între timp, majoritatea au fost siliți să se pensioneze, deși ar mai fi avut multe de spus și de făcut. În domenii în care este nevoie de oameni excepționali, ar trebui cultivat și respectul pentru excepționalitate, inclusiv prin păstrarea în activitate, câtă vreme sănătatea o îngăduie. Societățile civilizate nu-și permit luxul de a se dispensa de oamenii valoroși, ci le acordă respect și posibilitatea de a se manifesta, câtă vreme o doresc.
În tot cazul, repet afirmația că vârsta în sine nu este vreun merit sau vreo virtute. Și printre cei în vârstă, ca și printre tineri, se pot strecura persoane care nu au nicio legătură cu locul pe care îl ocupă. Singurele criterii, eludate uneori prin corupție sau impostură, ar trebui să fie competența, onestitatea, dorința de a-ți face datoria. Numai că acestea sunt lucruri complicate. Presupun efort, răbdare, consecvență. Presupun apelul la tine însuți: nu mai ai niciun dușman exterior, nu mai există niciun complot generațional sau social. În România este la mare trecere găsirea unui țap ispășitor. Pentru tot ce nu merge în viața noastră, altul e de vină. Altul ne ține pe loc. Refrenul acestei surde ostilități tineri-bătrâni devine extrem de nociv pentru tinerii înșiși. Susurându-li-se în ureche de dimineața până seara numai discursuri false (pe filieră mediatică, publicitară sau electorală), cum că sunt speciali, diferiți, mai buni, tinerii riscă să nu se mai dezvolte, să nu mai progreseze în mod real. Am traversat mai întâi perioada numită de tranziție, a venit apoi cea de consum, iar tinerii au fost cumva uitați, în ecuația asta. La nivel de societate, prea puțin le-a fost adresat un discurs onest și dezinteresat. De fiecare dată, cineva a vrut ceva de la ei: voturi, procent de clienți sau forță de muncă ieftină și manipulabilă („echipă tânără” înseamnă adesea companie care nu își respectă angajații, de aceea traficul și rularea acestora sunt considerabile). Un discurs onest și dezinteresat ar fi fost tocmai acela care să nu le spună „ești tânăr, deci ți se cuvine/meriți”, ci unul cu apel la responsabilitate: „muncește, fii cinstit și atunci ți se va cuveni”. Desigur, lucrurile sunt de multe ori profund pervertite în multe instituții și în societate, încât, deși muncești și ești bine intenționat, tot poți eșua. Dar asta nu are absolut nicio legătură cu vârsta – nici faptul de a te declara învins și a te adapta la un mediu corupt, nici, dimpotrivă, dorința de a-ți păstra principiile și de a-ți face datoria.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dar adevărul este altul: stă în firea umană să ne constituim societatea prin triburi sau caste, așa ne protejăm accesul la resurse sau după caz, la privilegii. Nimeni nu vrea să stea la coadă dacă are privilegiul de a intra pe ușa din dos. Tocmai de aceea societatea trebuie așezată pe un sistem de funcționare cât mai performant și mai ales perfecționabil dar firea păcătoasă va învinge mai mereu.
Nu, nu e vorba de lupta dintre bine și rău, e vorba despre lupta cu noi înșine și tentațiile la care suntem supuși într-o societate, când societatea are un sistem bazat pe principii sănătoase și oamenilor le este mai ușor să respecte convențiile dar când sistemul e corupt e greu să pretinzi oamenilor să fie onești.