„Un ceas, un portmoneu cu o sută și foarte puțină memorie”. Am întrebat câțiva prieteni ce ar lua cu ei, dacă ar trebui să plece pe fugă

Foto Getty Images

A făcut o casă cu mâna lui – de la prima schiță până la ultimul întrerupător; a clădit proprietăți cât să ajungă câtorva generații, a făcut de toate și se pricepea la toate. Și totuși, atunci când a fost lăsat la căminul de bătrâni (îmi vine greu să spun azil, pentru că te duce cu gândul la o internare forțată, dar nici nu pot să îi spun centru de vârstnici, pentru că e o periferie și o uitare) mai avea un ceas și un portmoneu. Nu avea nevoie de bani, că erau toate plătite, dar așa, pentru liniștea lui, avea o sută de lei. După tot ce strânsese, o sută de lei. Îi număra zilnic și îi dădea la fel și părea mulțumit că nu fusese furat, că averea îi rămăsese intactă. Și ceasul – îl scotea de pe mână, îl verifica atent, apoi întreba neîncrezător infirmiera: „Cât e ceasul?” După ce i se răspundea, exclama mirat. „Da? Înseamnă că merge bine”. 

Cele două constante ale existenței lui: capitalul de o sută de lei și ceasul care părea să meargă bine. Își încurca mereu camera ori patul, iar copilul care îl vizita nu era foarte clar cine e. Dar cele două constante rămâneau acolo – portofelul cu suta și ceasul de mână. 

Iar doctorii spuneau că e cea mai bună formă a lui. Că boala e degenerescentă și că deși nu arăta foarte bine, era cel mai bine din cum putea arăta. Peste o lună, urma să arate mai rău. Aparținătorii veneau să îl vadă și sperau ca ziua aceea să fie mai bine ca cea trecută. Știau că n-are cum, dar tot sperau. Măcar să nu aibă tresăririle de cu o azi înaninte, sau insomniile de săptămâna trecută sau confuzia de duminică, sau cine știe… Uneori nu le avea - avea ceva mai grav. Cu o zi înainte, fusese mai bine, iar acum avea să fie mai bine decât în ziua care urma.

Știm că ne ducem dincolo, fără să luăm nimic. Dar să trăiești încă și, fără o intervenție externă (fără să fi fost deposedat/deportat/ dezmoștenit) să nu mai ai nimic, e altceva. Cu puțin „noroc”, nu mai ai nici amintiri. Un ceas, un portmoneu cu o sută și foarte puțină memorie îți sunt de ajuns.

Când am întrebat câtiva prieteni dacă ar trebui să plece pe fugă, care ar fi cele două lucruri pe care le-ar lua, fără excepții mi-au spus: bani, bani cash. Apoi, cel de-al doilea lucru - un obiect valoros, aur, bijuterii, actele de proprietate, cele de identitate, un cuțit, pozele familiei.

Îmi amintesc pe Netflix un film - „Platforma” - în care într-un imobil cu mai multe etaje, un fel de închisoare, la fiecare nivel puteau trăi doar două persoane, iar fiecare persoană putea lua un singur obiect cu ea. Cel care luase un cuțit nu supraviețuise până la final. După cum nici cel care luase o carte. Hrana era limitată, cei de sus aveau prea mult, iar cei de jos mureau de foame. Reușise să învingă sistemul cel care renunțase la porția sa și care convinsese și pe alții să o facă, pentru a ajunge până jos, la ultimul nivel. Așadar, nu un obiect îi ajutase să supraviețuiască. Ci renunțarea la un obiect.

Memoria noastră colectivă nu este antrenată pentru momente dramatice – părinții noștri nu au prins, și noi cu atât mai puțin, nicio criză economică (ultima a fost acum 90 de ani) niciun război (ultimul a fost acum 80 de ani) și nicio pandemie (ultima nici nu stiu când a fost). Și iată acum le avem pe toate. Astfel că, după o criză economică și sanitară, în plină criză umanitară stai să te întrebi: Ce-aș putea să iau cu mine? Un ceas, un portmoneu cu mărunțiș și foarte puțină memorie. Și gândul că azi este cea mai bună variantă a lumii pe care o trăiesc.

Să ne bucurăm, zic, că nu trebuie să alegem cele două lucruri. Și să le alegem, totuși, pentru cei care au nevoie de ele.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp