Foto Olena Afanasova/ Alamy/ Profimedia
Cele 2 luni de carantină nu simt că m-ar fi afectat în vreun fel. Cred că datorită celor 2 copii mici, sub 3 ani, am rămas ancorată în prezent și nu am avut timp să mă gândesc la nemurirea sufletului ori la angoasele derivate din statul în izolare socială. Mi-am făcut totuși timp acum să sistematizez ce am învățat, iar cele 10 lecții le împărtășesc mai jos. Am învățat:
1. Că putem rezista. Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu 4-5 luni că voi sta în casă cu ambii copii (cel mare are 2 ani și 9 luni, iar cea mică are 5 luni) și că soțul va lucra de acasă direct din sufragerie, aș fi spus că este imposibil. Eram bucuroasă că s-a obișnuit pruncul la creșă și visam să vină primăvara să ies cu fetița în marsupiu să ne plimbăm prin oraș cu o cafea to go și niște muzică bună în căști. Sau un audiobook. Ei bine, după ce s-a declanșat starea de urgență, după primele 3 zile în izolare majoritatea oamenilor din jurul meu s-a cam panicat. Ce să mai spun după prelungirea stării de urgență. Dar, uite, am rezistat. Și nu doar eu. Ci noi, toți. Uitându-mă în urmă, totul a trecut foarte repede, de altfel.
2. Că nu este România cea mai bună, dar nici cea mai rea. Ah, ce ne mai plângem de țara noastră! Pun pariu că dacă întrebi un francez de rând are multe nemulțumiri la adresa lui Macron. Și nu legate de nevasta acestuia. La fel este dacă întrebi un neamț, un spaniol și așa mai departe. Din perspectiva mea, România a gestionat destul de bine perioada de carantină din punct de vedere medical și al măsurilor economice oferite. Ce putea face mai bine? Multe. Dar ce putea face mai bine care să aibă un impact semnificativ mai bun în societate sau economie? Nimic în plus. Sau nu mare lucru. Bine, veți spune, dar cum rămâne cu corupția și cu contractele de echipamente medicale mult mai scumpe decât prețul pieței? Sau cu contractele câștigate de firme prietene cu diferiți membri ai guvernului? Sau cu programe de finanțare a cercetării, care este și așa subfinanțată, acordate pe criterii politice? Ei, nimic nou sub soare. Astea nu mă mai surprind, din păcate, indiferent de guvernare.
3. Că depindem unii de alții. Vine unu` din Israel de la amantă și îmbolnăvește jumătate de București. În fine, se mai întâmplă, să zicem. Dar că un director de spital bagă în carantină un oraș întreg ce spune asta despre noi? Că gradul de responsabilitate individuală ne dă nivelul binelui comun. Adică de noi depinde bunul mers în țara asta. Poate sună idealist ceea ce spun, dar de la vot și până la modul în care ne exercităm îndatoririle de serviciu, ori de la modul în care ne educăm copiii și până la modul în care ne comportăm în societate, în parcuri, în păduri totul depinde de fiecare dintre noi. Guvernanții sunt cei pe care i-am ales prin vot sau prin neprezentare la vot.
4. Că fake news-urile circulă foarte repede. Am primit o grămadă de știri direct pe telefonul mobil de la diverse cunoștințe ori chiar membri ai familiei. La unele am cugetat de două ori ca să-mi dau seama dacă sunt adevărate ori nu. Pe majoritatea le-am ignorat. Le citeam sau ascultam (dacă erau video) pe diagonală. La o singură știre am dat share - la anunțul cu grupul condus de Raed Arafat privind coronavirusul care propunea să se interzică deplasările și să se evite ieșirile din casă prea des. N-aveam cum să nu dau share. Primisem știrea din 2 locuri. De la prieteni cu capul pe umeri. Apoi, rapid, din 3 locuri a venit și dezmințirea. Dar, am intuit că sigur ceva adevăr există în acel document nesemnat care circula din om în om mai repede decât un breaking news. În rest, am primit rugăciuni, sfaturi legate de sănătate de la apă clocotită ce trebuie dată pe gât (pesemne inspirată din folclorul românesc de la calul lui Harap Alb care mânca jăratec) și până la masca ce ar cauza hipercapnia, adică creșterea cantității de CO2 din sânge.
5. Că nu contează câți fani ai pe Facebook sau câți urmăritori ai pe Instagram, ci cât vinzi. Multe afaceri cred că dacă dau niște bani buni și investesc mult timp pentru a crea conturi de Facebook sau Instagram este suficient. Uită, de fapt, să creeze comunități în jurul afacerii lor și speră că dacă au zeci de mii de like-uri sunt importanți. Sau că dacă influencerii locali fac Insta-stories cu produsele lor asta le va aduce clienți noi sau le va crește brand awareness-ul. Fals. Poate s-au dumirit mai mulți antreprenori că în perioada aceasta contează mai mult viteza de reacție la nevoile pieței și capacitatea de reinventare/ adaptare a business-ului.
6. Că educația se face de mântuială. Această idee comportă mai multe perspective, evident, dar eu mă voi referi în special la profesori. La profesorii care iau salarii de merit fiindcă au făcut multe cursuri de perfecționare, printre altele, dar nu știu să trimită un email cu atașament către mai mulți destinatari. Sau care nu știu să facă niște medii aritmetice folosind Excelul. Sau care acum cred că fac educație dacă trimit niște materiale pe email ori corectează niște teme primite de la elevi/ studenți. Ceea ce vreau să subliniez este că s-a creat un sistem în care se cheltuie foarte mult cu perfecționarea profesorilor pe tot felul de cursuri care sunt realizate superficial și care nu sunt puse în practică de către profesorii cursanți (noroc cu pandemia asta că își mai arată și cursurile de TIC utilitatea...).
7. Că teoriile conspirației chiar există. Teoriile, nu și conspirațiile. Am auzit multe idei despre tot felul de conspirații, atât de la persoane mai în vârstă, dar și de la persoane tinere care cred că toată această criză declanșată de coronavirus reprezintă o manevră de fapt ca să ne împrumutăm și mai mult, să fim și mai săraci. Bine, bine, dar cum rămâne cu ideea că noi reprezentăm o piață de desfacere pentru alte state dezvoltate? Păi dacă nu producem nimic, cum putem să cumpărăm ceea ce importăm? Din împrumuturi. Ok, și pe acelea cum le plătim? Din alte împrumuturi. Până când putem s-o ținem tot așa? O altă idee era aceea că o să ajungem să avem fiecare mișcare controlată de guvern, azi stăm în casă obligați, peste un an o să purtăm lesă de bună voie. Din perspectiva mea, chiar nu cred că reprezentăm o miză atât de mare pentru vreo nouă ordine mondială. Și nu cred că „1984” al lui Orwell se poate întâmpla cu adevărat și cu toată lumea. O dovedesc mulți dintre cei care au fost întemnițați în vremea comunismului: Steinhardt, Noica, Paul Goma și mulți alții. Libertatea de gândire nimeni nu ți-o poate lua (din păcate, mulți suntem deja robi de bună voie ai social media și prea puțini oameni mai gândesc pentru sine).
8. Că știm să facem haz de necaz. În perioada aceasta au circulat multe glume pe rețele de socializare. Soțul meu dorea să facem pâine ca să fim în rând cu lumea. Am scris despre asta pe blogul meu. Iar cu referire la zilele acestea post-carantină, pentru persoanele cărora le este este frică, temperatura nu se ia. Se măsoară.
9. Că a apela la psiholog ar trebui să fie un act de normalitate. Am auzit mai ieri la Digi24 o statistică ce m-a surprins: vreo 1.400 de persoane au apelat pentru sprijin la numărul gratuit pus la dispoziție de autorități pentru a oferi consiliere psihologică. Numărul mi se pare foarte, foarte mic. Avem o rușine în a spune că mergem la psiholog. Și o și mai mare jenă în a apela la acest tip de act medical. Mai bine stăm cu depresia sau anxietatea în sân și ne spunem că așa e la toată lumea.
10. Că se poate lucra de acasă. Și încă foarte bine. Lecția aceasta este pentru toți acei angajatori care se tem că dacă lucrează de acasă angajații lor nu-și mai fac treaba nici măcar așa, cu jumătate de măsură, ca la birou. Soțul meu a reușit chiar să performeze mai bine, în condițiile în care câteodată ambii prunci plângeau în cor, iar eu nu știam ce să fac mai repede: să amestec în cratiță ori să șterg apa de pe jos.
Pentru perioada următoare eu zic să mai punem mâna pe o carte și să nu uităm să dezinfectăm telefonul când intrăm în casă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.