Acela a fost Paștele meu. Povestea moșului din fața supermarketului: „- Ce visezi cu adevărat să mănânci?” „- O friptură de vită, din aceea proaspătă, fragedă”

Foto: Getty Images

Abia începusem clasa întâi și era așa o gălăgie de nici câinii din vecini nu mai puteau dormi la soare. Lătrau de parcă numai așa mai puteau aduce luna înapoi. Nu ne dezmeticiserăm încă din mersul la grădiniță. Ne feream să dăm ochii cu caietele și cu abecedarul, stilourile își plângeau de milă, iar noi ne lăsam să cădem în alte povești, pe sub bănci. Bietul domn învățător venea cu buzunarele pline de bomboane și-și lăsa cele mai multe din speranțe la ușă. În toată hărmălaia însă era loc și pentru tăcere. Se așezaseră în ultima bancă, în primele bănci erau mutați, cu de-a rândul, zgomotoșii. Doi țigănuși, frate și soră, doi Lucieni Blaga muți ca o lebădă. Băiatul mai încercase o dată la clasa întâi, dar îl luaseră înapoi acasă. Îl aduseseră din nou un an mai târziu, poate de mână cu soru-sa avea să ducă învățătura și între țigani. Nimeni nu-i auzise vorbind. Nici măcar învățătorul. Două umbre pe neastâmpărul nostru. Până într-o zi … Pauza mare venise exact la timp, înainte de a i se albi învățătorului părul de tot. Ne-am scos toți din ghiozdane șervetele de bumbac, țesute în roșu, verde sau albastru.

Apoi am desfăcut tacticos sendvișurile din învelișurile lor de șervețele din hârtie. Cu desene, neapărat cu desene. Fructele erau puse separat, întotdeauna în pungi de hârtie. Pe atunci plasticul nu avea nicio putere. N-am apucat să mușcăm din coaja de pâine, când un miros mai puternic ca foamea ne-a dat nasurile pe spate. Copiii din ultima bancă aduseseră la școală un ceaun mic de tuci, plin cu scrumbii prăjite. Sendvișurile noastre începuseră să arate ca niște bărci eșuate la mal. M-am dus direct la banca lor.

- Ce-aveți în oală?

Copiii mă priveau speriați, fără o vorbă de zis.

- Sunteți surzi?

Copiii au dat din cap că nu.

- Muți?

Copiii au dat din cap că nu.

- Limbă aveți?

Toți copiii din clasă am scos limbile din gură afară. Chiar și copiii fără vorbă, mai timid, dar și-au scos și ei limbile afară.

- Vreți sendviș?

Amândoi copiii au dat din cap că da.

Le-am dat sendvișul și am luat la schimb un pește.

- Au spini?

- Au.

Copiii au vorbit deodată, apoi toți ne-am scos iar limbile afară și am râs ca de cea mai frumoasă zi. Am scos oasele peștelui, așa după cum mă învățase bunica și le-am dat să guste tuturor vorbăreților. Așa ne-a găsit învățătorul și a trebuit să deschidă larg geamurile că mirosea a Ierusalim. Acela a fost Paștele meu. 

Ani și ani mai târziu, dar înainte de Bacalaureat, stăteam cu bunica pe balcon și încercam să înțelegem algoritmul după care se calculau pensiile. Oamenii care-l inventaseră aveau probabil probleme cu stomacul. Pe drum trecea Ion Nebunul, un băietan de vreo douăzeci de ani (vreo zece ani a avut vârsta aceea). Ion era un sărac al nimănui, fugit dintr-un orfelinat, găsit de popă dormind pe treptele bisericii. Dădea prin mahala numai sâmbăta, la pomeni, în rest vizita orașul, că ăia care locuiau acolo aveau și bani în buzunare, nu numai batiste. Ion iubea copiii, îi alerga și se măscărea ca să-i facă să râdă. Copiii îl necăjeau, cu cruzimea nepriceperii, locuință a anilor dintâi. Bunică-mea l-a văzut necăjit și l-a strigat.

- Ce ai, Ioane?

- N-am nimic.

Ion a încercat un zâmbet, dar tristețea i-a dat cu linia peste colțurile gurii.

- Ai mâncat ceva de dimineață?

Era trecut bine de amiază, Ion a dat din cap a negare, rușinat că nu găsise pe nimeni să se-ndure și de el.

Bunică-mea s-a dus la bucătărie și i-a împachetat ultimul șnițel, ultima plăcintă și un pachet de biscuiți. Le ținuse pentru mine. A pus și o sticlă cu apă și le-a coborât pe toate pe o sfoară, de la balcon, de frică c-ar fi leșinat, bietul, dacă i-ar fi cerut să urce scările. Spre seară am mâncat cartofi copți. Acela a fost Paștele meu.

Azi trăiesc într-o țară bogată, fostă imperiu. Într-un cartier sărac, aproape de centrul orașului. Bogații trăiesc la țară, unde aerul e mai curat și au pe unde să se plimbe. Nu lucrează pământul, aceea e muncă de fermier, de săraci și de imigranți. Ei se bucură de liniște, de parcă banii au uitat să le vorbească.

Moșul acela se aciuase în fața supermarket-ului. Nu cerea de pomană, adusese cu el o valiză cu jucării rămase de la nepoți și cu bibelouri din alt veac și le dădea la schimb. Avea 65 de parcă ar fi fost 85 de ani. Îl dăduseră afară de la serviciu. El nici măcar nu știa ce era aia pandemie, neam de neamul lui nu avusese timp de gripă. De pomană primea tot pe la supermarket-urile frecventate de săraci, bogații cumpărau prin curierat sau prin angajați. Cei de la magazin îi interziseseră să mai intre in incintă, chiar dacă nu fura. Încercau să scape de el, nu dădea bine în poză. 

Într-o zi în care guvernul mă pricopsise cu un pic de ajutor, pic nu baltă, l-am întrebat ce voia să mănânce.

- Un sendviș.

Oamenii îl miluiau cu pâine și cu sendvișuri ieftine, la preț redus.

- Ce vrei cu adevărat să mănânci? l-am întrebat. Ce visezi să mănânci?

- O friptură de vită, din aceea proaspătă, fragedă.

I-am cumpărat cea mai scumpă fleică, cartofi de pus la cuptor, moșul stătea în chiria primăriei, legume de salată, pâine, fructe și o prăjitură cu ciocolată. Când i-am dat plasa, s-a ridicat în picioare de parcă mi-ar fi dat onorul. Tot nu credea însă că nu i-am luat și eu sendviș. Când a văzut fleica, a sărit în sus de bucurie. Cerurile erau așa de ușoare că s-au scăpat de-o ploaie. A început să râdă, cu inimă cu tot. Nu avea dinți. Am râs amândoi ca de o primăvară și un pic. Și-a strâns valiza, a apucat plasa cu cumpărături și a pornit spre casă. Am strigat după el, străfulgerată de un gând:

- Ulei ai?

- Am grătar. Încă râdea.

Acela a fost Paștele meu. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp