Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Adevărații agresori din școlile noastre

Copil supărat

(Foto: Guliver/Getty Images)

Mama lui Andrei a crescut într-o familie strictă și rece. Tatăl ei o lovea și o certa des. Puținele lui semne de apreciere veneau aduse de veșnicul ”dacă ești fată cuminte.”

Andrei este astăzi un copil iubit, plimbat, citit, informat. Are un cămin stabil și doi părinți care îi dăruiesc toată atenția. La școală, Andrei lovește des, îi pune pe ceilalți în pericol, râde și împinge fără nicio aparentă empatie. Când i te adresezi ferm și îi vorbești de limite, reguli și consecințe, Andrei nu pare că aude. Deși înțelege cu ușurință aproape orice și are un intelect mult peste media vârstei, nu pare să aibă în repertoriul emoțiilor sale nicio amintire a unei astfel de trăiri care să îl fi învățat să se oprească, să se replieze, să accepte că există un prag de toleranță anume, un punct în care înțelegi limitele sau nevoile celor din jur. Andrei nu are în interiorul sufletului lui de 8 ani niciun sunet pentru clapa asta mută care ar fi trebuit acum să vibreze puțin despre onoarea sau validarea pe care le datorăm unul celuilalt. Nu are ecou pentru ”gata, până aici!”, pentru că de câte ori părinții lui au încercat să îi pună limite simple și sănătoase, în sufletul lor de adulți s-au activat vinovății și teama de a nu ajunge la fel de duri ca propriii părinți. De aceea, Andrei nu a experimentat aproape niciodată acasă un moment autentic, neîncărcat de nervozitate sau vinovăție, în care el simte până la capăt semnificația unui gest nepotrivit. Mama lui este în continuare o fată cuminte, fără puterea de a pune în glas fermitate, direcție, hotărâre. În modul agresiv al copilului de a interacționa la școală există, în fapt, suferința nevindecată a părinților lui și neputința lor de a nu-și alinta excesiv fiul. Andrei nu e de vină, nu are capacitate de decizie; comportamentul lui e un strigăt de ajutor, o căutare subconștientă a acelei părți nerecuperate încă în părinții lui. 

La școală, Andrei a devenit ”răul” clasei. În jurul lui s-au angrenat încă alți 4-5 copii, cu reacții asemănătoare. De două săptămâni, părinții s-au hotărât că în clasă a înflorit bullying-ul, că Andrei trebuie pedepsit. Unii au făcut și plângere la directoare, câteva grupuri de mame sunt în meciuri de câteva zile, în investigații detectivistice despre cine a început primul, cine a provocat. Câțiva tați le spun în șoaptă, acasă, băieților lor, să dea și ei, să nu fie fraieri. Învățătoarea – care are nevoie să iasă și ea în pauză măcar 10 minute – justifică oficial și credibil de ce în clasa foarte puțin nesupravegheată apar atâtea conflicte, atâta violență; și, desigur, în secret, și-ar dori și ea ca Andrei să dispară. Să fie mutat.

Tudor e în clasa a III-a, la o școală bună de la oraș. A primit aici o bursă, împreună cu alți copii din comunele apropiate. S-a bucurat din toată inima de toate minunățiile pe care familia lui nu și le-ar fi permis. Inclusiv de felurile calde și variate de mâncare, de atenția învățătoarei, de programe de recuperare și lucru diferențiat. De câteva zile, Tudor înjură și lovește. Copiii se tem de el, dar îl și admiră în secret. Tudor pare să dețină o putere specială, parcă s-a făcut mare peste noapte - știe și nu se teme să folosească multe cuvinte ”de adulți”.

Psihologul școlii află în câteva discuții unu la unu că tata o bate de ceva vreme pe mama lui Tudor, mai ales când e beat. Între timp, părinții spun copiilor să își evite colegul; acesta devine din ce în ce mai agresiv; deunăzi a dat o fetiță cu capul de bancă. Se adună chiar câteva familii în fața biroului directoarei și cer excluderea lui Tudor. Copiii îl arată în clasă cu degetul și îi spun că știu deja de acasă că va fi ”exmatriculat”. O spun cu cruzime chiar și cei mai buni prieteni ai lui, cei care îl admiră și îi repetă în secret, la baie sau la vestiare, înjurăturile. Directoarea școlii, deși știe situația de acasă de acum și intuiește că acest copil de 9 ani strigă doar după ajutor prin comportamentul lui, își dorește să mențină liniște și Tudor să nu fi existat. El și familia lui.

Cătălina este un copil retras. Pe mama ei a părăsit-o tatăl, când încă era însărcinată. A fost zbucium mare, cu lacrimi, cu tot felul de strategii eșuate de convingere a bărbatului să vină acasă. După naștere, a lăsat-o o vreme cu bunica; sufletul ei era prea încărcat. Crescută, între timp, foarte bine de bunică și mamă, Cătălina este acum în clasa I și nu știe să își facă prieteni. Încearcă să se conecteze la celălalt cum poate ea mai bine: când nu se uită nimeni, îl ciupește pe unul, îl împinge pe altul, le strică joaca celorlalți, în speranța că este văzută. Toți o dau la o parte sau o lovesc, la rândul lor. Fetița are nevoie de profesor de sprijin sau terapie de joc în grup. De cineva care să o îndrume cum să interacționeze, cum să își asume roluri în grup, cum să negociee, cum să își pună limite, cum să cedeze teren, cum să accepte căi de mijloc sau să vină cu mize atrăgătoare în joc. Unii copii fac asta natural, alții au nevoie de sprijin. În discuție cu bunica sau mama fetei, apare mereu rana de respingerea femeilor: ”Cătălina nu e înțeleasă, alți copii sunt răi, o lovesc, Cătălina mușcă și ciupește ca să se apere”. E nevoie de câteva discuții ca mama să apeleze ea însăși la un terapeut. Între timp, ceilalți copii se bucură să o pună la zid, să o respingă în grup, să aibă împreună dreptate că nu o vor în joc. Și părinții șușotesc în curtea școlii, la preluare, despre cât de ”ciudată” e fetița asta. Ar fi bine să nu existe.

*

Maria are 5 ani și trăiește într-o familie foarte educată și sigură financiar. Părinții ei sunt oameni raționali, inteligenți și foarte ocupați. Au o companie de succes, conduc și inspiră peste 100 de angajați. În relație cu Maria, mama și tata încearcă să facă lucrurile ca la carte. Explică, aplică treptat consecințe, îi oferă programe excelente de învățare, sport și călătorii potrivite vârstei. Ce nu fac părinții Mariei, care recunosc că nu au mereu cea mai senină dispoziție, e să se joace suficient cu ea, e să se prostească, să se schimonosească împreună, să vâneze căpcăuni sau să prindă stele în palmă. În relație cu Maria, mama și tatăl preferă să explice și prezinte totul rațional. Conectarea jucăușă, superfluă și spontană nu există. Există foarte solide punți între părinți și copil de la gât în sus, și foarte puține din emoție și exprimare sinceră a unei trăiri.

La grădiniță, Maria este cea care cere în permanență și cu o sete incredibilă atenție. Vorbește continuu, se supără din senin, întrerupe pe celălalt, taie ”trenulețul” rândului cu riscul de a-i trânti pe toți de perete. Când epuizează arsenalul chemării de atenție, pune pantoful cuiva în vasul de toaletă, trage de piciorul unei păpuși până se rupe, îl pictează pe colegul pe spate, taie șuvița de păr a fetiței de la masa de bricolaj. Nu are astâmpăr la nicio activitate, se ridică în mijlocul poveștii, stârnește gălăgios o mică furtună la colțul cu jucării ca nimeni să nu mai poată urmări lecția până la capăt.

Maria nu e vinovată că vrea atenție. Toți copiii au nevoie de atenție. Maria nu are încotro, trebuie să se poarte așa, pentru că acesta este felul ei de a spune că sufletului ei îi este sete de conectare și sătul de supraraționalizări și explicații.

Între timp, și ceilalți copii din grupă testează împinsul ca să fie primii la rând, și ceilalți pleacă din activitate și se amuză trântind cuburile într-o parte, și ceilalți explorează ce alte obiecte mai pot cădea în wc. Educatoarea crede că Maria e un copil rău, i-o spune des. Cred la fel și ceilalți părinți.

De curând, familia ei s-a hotărât să o ducă la neurolog. Mai toată lumea bănuiește că e ceva intrinsec în neregulă cu ea. Educatoarele și părinții ar prefera un diagnostic, o etichetă. Până atunci, cu toții ar prefera ca Maria să nu mai vină la grădi. Să nu mai existe pentru o vreme.

*

Avem Andrei, Tudori, Cătăline și Marii peste tot în școlile noastre. Ei nu sunt decât o mică parte din suma tipologiilor de traume care aduc manifestări violente în copii. Care nici măcar nu sunt atât de simple ca cele schițate mai sus. Dar care au puterea complicată de a ne rătăci pe toți în judecăți și decizii greșite.

Ce fac cei 4 copii este să îi angreneze pe toți ceilalți, legați la ochi, în roata amețitoare a suferinței lor și să îi izbească, în spasmele ei centrifuge, de toți pereții ignoranței sociale și instituționale.

Toate problemele de violență în școli încep de la relațiile nesănătoase de acasă îngroșate dramatic de neînțelegerea profesorilor, de lipsa psihologilor, a profesorilor de sprijin, a unui aparat de specialiși dedicat sistematic suferințelor sufletești.

Desigur, când un Andrei, un Tudor sau o Marie au ajuns deja la liceu, târând după ei destulă suferință nerezolvată într-un corp mare, matur, cu toții ne repezim să îi privim ca pe tineri răspunzători de gesturile lor. Suntem și mai acuzatori, și mai intrigați de influența lor nefastă, ne simțim, cu adevărat, amenințați: fumează, nu dau pe la școală, beau, își insultă sau agresează profesorii. Cine stă să privească în urmă, în sufletul lor? Nu mai are nimeni curaj să le găsească o scuză când profesoara a fost înjurată în clasă. E mai ușor să acuzi un copil decât să pui cap la cap o responsabilitate comună, eșuată în rostogoliri repetate de neasumare și incompetență profesională.

De două decenii, în fiecare grup de 20-25 de preșcolari, am întâlnit cel puțin un sfert cu mari probleme acasă, la limita tulburărilor de comportament clinic instalate. Copii care îi pun deja în pericol pe ceilalți și care vor deveni, probabil, viitori agresori de profesori, viitorii noștri nesimțiți și golani.

Ce e de făcut?

Întâi trebuie să recunoaștem motivul comportamentului agresiv și să privim persoana din spatele lui cu empatie și speranță. Avem nevoie, înainte de a judeca, să aflăm istoria acestor copii. Avem nevoie, lângă școli, de specialiștii de calitate, care au instrumente pentru părinți și proceduri ferme pentru conducerea școlii. Ce facem pentru fiecare situație? Cum îi punem pe ceilalți în siguranță? Care e responabilitatea fiecăruia? În cât timp putem recupera un copil? Ce mediu i se potrivește? Este rămânerea lui în clasă, sub ploaie de pedepse, etichetări, certuri și judecăți o soluție pentru cineva? Este aplicarea consecințelor disciplinare un gest de ajutor pentru acești copii? Este arătatul cu degetul sau condamnarea violenței actul care ne va face mediile școlare mai armonioase?

Nu e suficient să introducem reguli și penalități în școli – deși au și ele, până la un punct rolul lor; avem nevoie de partneri ”de vindecare” pentru dascălii care acuză, etichetează și blamează. Avem nevoie de abolirea culturii comparative și concurențiale între elevi, de alinierea programelor la pragurile de dezvoltare emoțională și academică a copiilor și de construirea unui sentiment de încredere că fiecare școală recunoaște natura problemelor umane și le întâmpină cu un plan, cu o metodă, cu oameni care știu ce e de făcut.

Copiii aceștia au nevoie, în răstimpul petrecut la școală, de o alternanță echilibrată între orele petrecute în clasă și cele desfășurate unu la unu, în cabinetul psihologului. Au nevoie acasă de părinți care au început și ei trasee terapeutice, impuse de școală.

Actul didactic nu mai este demult doar antrenarea unor minți, în timp ce sufletul sau buna purtare stau separat în responsabilitatea familiei. Lucrul acesta a funcționat în epocile în care relațiile sociale profesor-copii erau tranșate de frică. Frica paraliza orice altă pornire, îngheța manifestarea traumei insinuante de acasă. Cine crede că nu existau copii răniți și pe vremea noastră, e ridicol. Cine crede că eram ”respectuoși și cuminți” e și mai ridicol. Aparențele erau de bună educație, pentru că lipsa ei ar fi atras înfricoșătoare alte consecințe.

După ce a dispărut frica, ca funcție reglatoare dar și una care ne-a scindat ca personalitate, au apărut, iată, oamenii, pe de-a-ntregul, așa cum sunt ei – răniți, nerezonabili, agresivi, imprevizibili. Școala nu are de ales decât să își reinventeze organigramele și să aducă alături de profesori sau în instrumentarul lor, componenta specialistă pentru problemele acestor copii. Pentru, de fapt, versiunea umanistă a învățării – aceea în care recunoaștem cu toții că cine se așază în bancă este o istorie întreagă de mame și tați, de dorințe și neputințe de tot felul. Și că a eticheta, a privi pasiv sau a arăta cu degetul aceste destine sunt acte în sine de violență.

Nu pledez pentru naive vindecări în masă, nici pentru transformarea școlilor în grupuri de terapie. Ca orice instituție, școala are nevoie de reguli clare, de proceduri de urmat încă din prima zi a manifestărilor care tulbură sau pun în pericol. De cele mai multe ori, profesorii, directorii nu sunt fermi și metodici în abordarea copiilor agresivi, nu recunosc primele semne, nu recunosc magnitudinea traumei din spatele comportamentului, nu dețin istrumente de comunicare sau gestionare a situațiilor de criză altfel decât iritându-se la rândul lor și luând situațiile personal. Și nici nu au ajutor.

E învechit să mai credem că o școală mai poate fi făcută numai din profesori și copii. Avem nevoie de oameni care înțeleg psihologia umană, care angajează obligatoriu familiile în terapie, sprijină profesorii și clasă și pun pe fiecare copil adevărata lumină în care pot fi citiți și înțeleși.

Altfel, suntem niște bullies cu toții.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • "Apararea are cuvantul".E un titlu de carte pe care o recomand in care drama copiilor mici arata suferinta la adolescenta.A vorbi despre pedagogie nu suna bine cand avem asa minti luminate peste tot in jurul nostru iar parintii cu copii cat de cat cuminti se unesc intr-o haita care vrea sange.Ceeace nu spune in articol ca toti sunt crestini practicanti asta ca sa fac o trimitere la un anume pasaj"cine e fara de pacat sa arunce primul cu piatra".Dincolo de vina justitficata gasita de jurnalist eu o vad vina politica care exploateaza in asa hal omul incat inevitabil produce dezechilibre majore copiilor care vor fi exploatati dupa ce vor fi terminat cu parintii.Imi imaginez deja ce meserie isi vor alege.
    :jandarm,politist,soldat in fine un mercenar caruia ii place sa produca suferinta,sa chinuie,sa ucida.Numarul mare de doritori sa ajunga in asemenea posturi arata ca educatia are mari carente.Cititi articolul pana la sfarsit.
    • Like 0
  • Un articol foarte exact despre situata actuala a scolii de azi. Din pacate s-a pierdut mult din rolul educativ-formativ al scolii. A ramas doar rolul informativ-manipulator... Spatiul fizic al institutiei este un câmp de batalie între diferitele fractiuni: copii-copii, copii-profesori, copii-parintii proprii sau alti parinti, parinti-profesori, etc... Organizarea institutiei nu tine cont de necesitatile si sensibilitatea noilor generati, diversitatea si problematica familiilor ca sa nu mai vorbim de noile tendinite psihologice educationale. Despre inteligenta emotionala, rezilienta sau empatie au auzit putini din cei ce conduc destinele scoli la un anumit nivel.
    Educatori fac ceea ce pot si ceea ce stiu. Fiecare cu constiinta si educatia lui. Nu sunt de invidiat. Se vorbeste de psihologi in scoli. Sau de preoti...Acum 30 de ani erau activistii de partid... Hai sa nu copiem reteta! Extremele sunt de evitat cu orice pret. Daca vrem sa avem o tara in care sa mai putem trai, ar trebui sa începem prin a FACE EDUCATIE. Nu doar SCOALA.
    Aceasta implica selectionarea si formarea profesorilor. Nu professori si psihologi ci profesori-psihologi. Dar nu cu o hârtie la mâna pentru un curs accelerat...
    Au editat sute de manuale alternative si caiete speciale - discutibile (pentru interesele lor economice) dar programa e in esenta, aceeasi. Ar fi fost mult mai potrivit sa se DIVERSIFICE TIPOLOGIA DE INVATAMANT. Exista diferite metodologii educative de peste 50 de ani... Economia de piata poate functiona si în acest domeniu cred.
    Exista multi parinti care nu sunt de acord cu sistemul actual. O dezbatere la nivel national pe aceasta tema ar putea aduce chiar solutii
    • Like 3
  • Ba eram cuminti si respectuosi! Si nu din frica! Ci pentru ca eram educati frumos acasa. Nu spun ca nu erau si exceptii. Bineinteles ca erau. Dar majoritatea era educata. Si nu proveneam toti din familii de intelectuali. Si da, aveam limite si stiam ce inseamna autoritatea, nu numai a parintilor si profesorilor, ci a tuturor adultilor. Pentru ca in acele vremuri toata comunitatea era implicata in educatia copiilor. Adica orice adult putea face observatie celor care faceau cate o trasnaie, fara sa se supere nimeni si fara ca parintii respectivului copil sa se simta jigniti. In felul acesta toti copiii invatau ce sunt valorile si stiau ca toata comunitatea are si sustine aceleasi valori. Si in acelasi timp, prin faptul ca faceau front comun, adultii isi intareau unii altora autoritatea. Si as mai vrea sa subliniez si faptul ca adultii, atunci cand faceau observatie altor copii decat ai lor proprii, nu erau duri, asa cum se intampla astazi. Am vazut parinti care tipa la copii de 6 - 7 ani (copii care nu sunt ai lor proprii) spunandu-le "Te calc in picioare daca mai...." Asta arata cat de imaturi sunt adultii de astazi. Ei insisi nu au echilibru mental si emotional, dar si-au permis sa aduca pe lume copii, fara sa-si puna intrebari de genul "Cum il voi educa?", "Ce valori ii voi imprima?", "Ce exemplu ii voi da?", "Sunt eu suficient de echilibrat (din orice punct de vedere), pentru a avea un copil?"
    Da, sunt de acord ca problemele pleaca de la parinti. Da, sunt de acord ca e nevoie de psihologi in scoli. Dar mai cu seama este nevoie de parinti maturi, care sa recunoasca fata de ei insisi ca au probleme si sa mearga la consiliere. Pentru ca specialisti, slava Domnului, exista! Iar mai tarziu, pe la 16 ani, conform psihologiei varstelor, isi face aparitia autoeducatia. Asa ca orice tanar, care are o inteligenta normala, devine responsabil pentru actiunile sale si pentru ceea ce alege sa manifeste in societate. Nu poti da vina la nesfarsit pe parinti, pe copilarie, pe profesori, pe societate, pe karma. :))) La un moment dat, daca esti cu adevarat matur si pretinzi sa fii tratat astfel, iti asumi responsabilitatea. Si de aici incepe alta discutie...
    • Like 1
  • Inutil efortul. Educația nu se face cu terapeut și psiholog. Asta este fățărnicie și risipă de bani pentru "activități" sterpe și inutile. Copilul trebuie învățat, de mic, de acasă, cu fermitate, chiar duritate, că nu-ți poți permite să faci ce vrei, cu oricine. Asta, odată se numea "cei 7 ani de acasă". Erau deprinși de la bunici în primul rând. Grădinița și școală veneau cu măsuri ferme, necontestate de tot felul de adunături ale părinților sau mai grav, ale elevilor. Nu se admitea existența a așa ceva. Vedeți dumneavoastră, formatorii, educatorii actuali, democrația nu se poate, este o inepție, aplica peste tot. O altă, să-i zic doar ipocrizie, prostie vehiculată, este chestia cu personalitatea plodului. Nu există personalitate la un copil. După maturizarea individului si educarea/învățarea/culturalizarea lui, poate se poate vorbi de personalitate. Dar nu in cazul tuturor ci doar al celor care au personalitate, prin folosul pe care îl aduc societății. Restul sunt persoane cu diverse caractere și înclinații.
    • Like 4
    • @ Zugravu Mircea
      Cu respect, personalitate avem cu toții, inclusiv copiii.
      • Like 2
    • @ Zugravu Mircea
      Chiar asa!?!
      • Like 0
  • Povești nemuritoare de psihologi, cu traume din copilărie și familie,,,

    Fiecare avem persoane pe care le respingem, atâta că noi o facem mai elegant și mai puțin violent decât copiii. Cine împărtășește prea puțin valorile noastre, acela este categoric respins. Fie că scuipă, fie că are limbaj de cartier–ghetou, fie că râde de unul singur la glumele lui, fie că e prea deștept, fie că e prea prost, fie că e neîngrijit, etc. Gândiți-vă numai cum se resping aici pe forum Jonnn Jonzz și Vali...

    Deci, eu cred că bullying-ul este în noi, și nu va ieși de acolo cu niciun vaccin. :)
    • Like 4
    • @ Horia Pelle
      Chiar credeti ca nu se poate?!?
      • Like 0
    • @ Aurelia Rusu
      Da, chiar cred. Dvs. și grupul dvs. de prieteni, nu respingeți niciodată pe nimeni?
      • Like 0
    • @ Horia Pelle
      Imi pare rau ca exista atâta scepticism si neîncredere în capacitatea fiintei umane de a demonstra partea sa luminoasa! Dar ceea ce ma înspaimânta mai multi e tocmai ceea ce ati afirmat aici. In doua propozitii ati subliniat esenta problemei violentei: grupul de prieteni si respingerea...
      • Like 0
    • @ Aurelia Rusu
      De ce vă înspăimântă? Cei mai mulți își găsesc un grup de prieteni sau măcar un prieten, unul singur. Dacă nu, atunci rămân singuri, și ajung să se obișnuiască și să se descurce și așa. Din păcate, acești pui de oameni sunt obligați să meargă la școală, iar acolo, la vârste mici, dacă nu-și găsesc grupul care să-i accepte așa cum sunt, devin de cele mai multe ori victime. Iar faptul că un procent din ce în ce mai mare de copii au din ce în ce mai multe trăsături din spectrul tulburărilor autiste, asta umflă serios problema.
      • Like 0
  • antonia check icon
    Acesti copii sunt reflexia societatii in care s-au nascut si cresc - ca noi toti. Plus ce e scris in gene. Mici jokeri suferind jokerisme si care vor ajunge jokeri mai maricei; asta daca nu vor avea sansa unei influente care sa-i constientizeze asupra propriilor neajunsuri si sa le ofere o evadare in pozitiv .
    • Like 4
  • "De două săptămâni, părinții s-au hotărât că în clasă a înflorit bullying-ul, că Andrei trebuie pedepsit." - inteleg ca unii parinti pot fi blamati pentru problemele copiilor lor (parintii celor 4 copii din exemplele date - fie ca acele exemple sunt reale sau nu). OK. Nu mi se pare insa corect ca parintii celorlalti copii din clasa sa fie blamati cand cer ca problema bullying-ului - da, despre asta este vorba- sa fie rezolvata. Fiecare parinte este responsabil pentru propriul copil, nu pentru copiii altora. Daca as fi parinte si copilul meu s-ar confrunta cu un astfel de copil cu probleme la clasa as vorbi intai cu invatatoarea/dirigul si apoi da, as merge la directiune daca ar fi cazul si as cere ca problema sa fie rezolvata IMEDIAT. Si as face urat daca nu ar fi. Imi pare rau ca unii copii au probleme acasa, dar asta nu inseamna ca al meu ar trebui sa aiba de suferit din cauza asta. Nici parintii celorlalti copii nici ceilalti copii nu sunt responsabili pentru ce se intampla in casa copilului care se manifesteaza agresiv.

    "Suntem și mai acuzatori, și mai intrigați de influența lor nefastă, ne simțim, cu adevărat, amenințați: fumează, nu dau pe la școală, beau, își insultă sau agresează profesorii." - intrigati nu cred ca suntem, nu cred ca mai e o surpriza ca genul asta de probleme pornesc de acasa. Amenintati? Daca ajung sa isi agreseze profesorii, scuzati-ma, dar cum sa nu simti un grad de amenintare intr-un asemenea caz? Acuzatori? Cel mai probabil la adresa parintilor. La adresa lor, a copiilor, poate odata ce au devenit adulti cu acte in regula. Pentru ca da, indiferent din ce mediu vii, daca nu ai grave probleme mintale esti responsabil pentru propriile actiuni. Si restul lumii nu e vinovata pentru greselile parintilor/ comportamentul lor inadecvat etc. Profesorul de la clasa nu merita injuraturi pentru ca tata/mama a fost prea strict/a, n-a dat suficienta atentie etc. Cand vorbim de copii mici e de inteles ca pot avea astfel de reactii fara prea mult control, cand vorbim de oameni care sunt aproape adulti - mai putin. E foarte adevarat ca e nevoie de psihologi in scoli, cu asta sunt 100% de acord. E nevoie de investitii pe mai multe planuri, acesta cu siguranta e unul din ele.

    "Actul didactic nu mai este demult doar antrenarea unor minți, în timp ce sufletul sau buna purtare stau separat în responsabilitatea familiei. Lucrul acesta a funcționat în epocile în care relațiile sociale profesor-copii erau tranșate de frică. " - asta mi se pare un argument slab din mai multe puncte de vedere. In primul rand, de unde rezulta ca relatiile profesor-copii erau transate de frica, ca regula generala? In al doilea rand, cat mai exact ar trebui sa rezolve profesorul? Acum trebuie sa si predea, sa fie si parinte si psihoterapeut? Nu mi se pare corect. Observ din ce in ce mai mult cum se doreste mutarea unei parti tot mai mari a responsabilitatilor parintilor pe scoala. Este exagerat si incorect, in opinia mea. Este absolut normal ca parintele sa fie responsabil de buna purtare si echilibrul emotional al copilului. Cei 7 ani de acasa nu sunt degeaba. Desigur, si profesorul este responsabil sa nu isi bata joc de acel echilibru emotional contruit de parinti.

    "Avem nevoie de abolirea culturii comparative și concurențiale între elevi" - de ce? Prin comparatii invatam si concurenta facuta corect motiveaza si duce la evolutie. De trait traim unii cu altii in societate si inevitabil ne si comparam. De ce sa ne ascundem de asta?

    "de alinierea programelor la pragurile de dezvoltare emoțională și academică a copiilor " - de unde rezulta ca programele NU ar fi deja setate pentru acele praguri? De unde rezulta ca programele ar avea macar o minima influenta in problemele pe care le-ati expus in acest articol si care, dupa cum le descrieti, se leaga in principal de parinti?

    "De cele mai multe ori, profesorii, directorii nu sunt fermi și metodici în abordarea copiilor agresivi, nu recunosc primele semne [...]" - cum ati tras aceasta concluzie?

    "E învechit să mai credem că o școală mai poate fi făcută numai din profesori și copii. Avem nevoie de oameni care înțeleg psihologia umană, care angajează obligatoriu familiile în terapie, sprijină profesorii și clasă și pun pe fiecare copil adevărata lumină în care pot fi citiți și înțeleși.

    Altfel, suntem niște bullies cu toții." - adica suntem TOTI niste bullies daca... nu suntem de acord cu dvs. si avem idei invechite? Sau daca nu sunt psihologi in scoli? Eu sunt un bully pentru ca de ani de zile bugetul de stat alocat invatamantului e o gluma proasta? Pentru cei din minister si restul aparatului administrativ nu isi fac treaba ca lumea? Mergand pe argumentul asta si dvs. sunteti un bully, cumva? Ca dvs. chiar lucrati in invatamant, sunteti inca si mai aproape de problema asta.
    • Like 3
    • @ Jonn Jonzz
      „De acord cu psihologi în școli” ...
      Sorry, dar niciun psiholog nu are voie să-l ia pe vreun elev la discuții fără acordul părintelui. În consecință, psihologul școlii este de fapt o frecție la picior de lemn.
      • Like 2
    • @ Horia Pelle
      Si daca are acordul parintelui nu devine brusc util? In plus scoala poate impune niste reguli, de tipul: daca elevul se manifesta violent, este necesar sa stea de vorba cu un psiholog - al scolii sau altul, evident cu acordul parintelui. Altfel - consecinte: poate necesitatea mutarii la alta scoala, poate o discutie cu Protectia Copilului daca parintii ii refuza copilului ajutorul de care are nevoie, sau, mai rau, chiar maltrateaza acel copil.
      • Like 0
    • @ Jonn Jonzz
      Ce Protecția Copilului?! Protecția cărui copil? Dacă părintele spune și vine cu martori că acasă totul este OK, iar școala afirmă că la ea în ogradă apar probleme cu elevul respectiv, cui crezi că va da dreptate un judecător?
      În plus, eu sunt de părere că (statistic vorbind) nimănui nu-i pasă mai mult de un copil decât părinților lui, căci ei îl cunosc cel mai bine.
      Iar dacă părintele își duce copilul la un psiholog pe cheltuiala lui, crede-mă, rezultatul evaluării va fi unul favorabil punctului lui de vedere.
      • Like 0
    • @ Horia Pelle
      E o vorba din engleza despre crescutul copiilor : it takes a village. Daca parintii isi abuzeaza copilul si exista martori mincinosi care sa ii sustina pe parinti in situatia asta, atunci societatea asta isi merita soarta. Idem daca exista psihologi care emit concluzii proaste doar ca asa vrea parintele, ca doar "clientul nostru -stapanul nostru".
      E foarte probabil sa aveti dreptate in ceea ce priveste cazul general, dar aici cred ca vorbim de exceptii, copiii care cu problemele descrise in articol nu cred ca formeaza o majoritate.
      • Like 0
    • @ Jonn Jonzz
      O, da de acord, doamne ferește ca astfel de copii să devină majoritatea!
      • Like 1
  • #Votez check icon
    Am un singur comentariu (unii ar trece cu vederea, dar e vorba de scoala romaneasca si limba romana): de ce simtiti nevoia sa "bullying" in loc de "agresiune" ?
    • Like 4
    • @ #Votez
      S-a preluat termenul de specialitate odată cu fenomenul care nu era definit in romana.
      • Like 2
  • Cum, ne-cum, tot la părinți se ajunge. Oare cum s-ar lasa foarte inteligenții părinți ai Cătălinei, și multi alții ca ei, convinși că au o problemă, când ei ȘTIU că fac totul bine? Care psiholig școlar își asumă să rezolve problema mamei lui Tudor, care n-a plecat din casă de la prima palmă? E tare complicat ce propuneți, cred că merită incercat. Doar cu terapeuți care merg și ei ls terapie...
    • Like 2
    • @ Ioana Andrea Diaconu
      Completez cu cometntariul unei prietene: Da, in Germania daca un copil e agersiv trebuie sa mearga la psiholog intai parintii.
      • Like 5
  • Punctul pe I, toate pleaca de la lipsa de Credinta. Esenta dezastrului moral si social al natiei care tot spera la cavaleri in armura stralucitoare gen Laura Codruta Kovesi sau Iohannis sa vina cu o tipsie si sa-i ofere o viata ca afara rezolvand toate problemele pe care le are. Daca parintii ar realiza raspunderea uriasa ce o au in fata Domnului nu s-ar juca cu focul, vezi Traian Dorz si poezia: "Mai este dupa moarte o judecata". Mai rau, explicatiile "intelepciunii lumesti" vin sa detalieze acest crunt adevar. De fapt este suficient sa iesi in lume sa vezi dovada acestui adevar. Cui ai pasa, la foarte putini,oameni cu frica de Dumnezeu. Am vazut asta la lucru prin mila Domnului relatii de dragoste intre parinti si copii de ajungi sa te freci la ochi, gandind ca asa ceva nu este adevarat. In rest, mocirla, desfrau, barfa, hotie, rautate, batai, teroare rele obiceiuri, inoculate copiilor. Dupa care vezi multi parinti mirati ca nu-si recunosc odrasla, ar trebui sa se uite mai bine in oglinda, sufleteste si trupeste. Asa ajungi batut sau ignorat la batranete asta ai investit asta primesti. Asta avem in societate, oameni noi formati de noi, epigoni in dilutie. Vai de mama noastra.
    • Like 0
    • @ Victorin Borsciov
      "Punctul pe I, toate pleaca de la lipsa de Credinta." - corect, toate se rezolva cu putina indoctrinare religioasa. Fix de asta avem nevoie.

      "Daca parintii ar realiza raspunderea uriasa ce o au in fata Domnului nu s-ar juca cu focul" - de unde rezulta macar ca "Domnul" exista?

      "Mai rau, explicatiile "intelepciunii lumesti" vin sa detalieze acest crunt adevar. De fapt este suficient sa iesi in lume sa vezi dovada acestui adevar. " - absolut fals. Nu exista dovezi concludente pentru existenta divinitatii. De fapt exista suficient de multe dovezi ca lucruri scrise in biblie sunt clar false.
      • Like 4
    • @ Victorin Borsciov
      Vaiiii! Cum lipsa credinței? Dar popii sunt prezenți cu sila în toate școlile. Cu ce scop și cu ce rezultat? Cu scopul de a primitiviza indivizii, de ai face pupatori de oase si contributorii ai bisericii. Această instituție parazitară și evazionistă. Credința vine din educație nu datorită unor indivizi obscuri, mercantili și limitați cerebral.
      • Like 2


Îți recomandăm

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult