Adina Rosetti scrie cărți pentru copii. Cărți inteligente, frumoase, care rămân în sufletele și în mințile lor. Primii care au inspirat-o au fost chiar copiii săi care pun multe întrebări și cu care chiar a colaborat pentru realizarea unora dintre cărțile sale.
Cea mai recentă este „Întâiul meu cuvânt de pionier”, titlu care pe mine m-a întors în timp. Povestea e tare faină: fetița Ada se pregătește să devină pionier, e o zi emoționantă pentru ea, în drum spre școală se gândește care va fi primul ei cuvânt de pionier, fiindcă înțelegea expresia telle quelle, adică exact așa cum suna, când, de fapt, ea era o metaforă, sau ce naiba era… În fine, ziua se anunță a fi emoționantă, dar se transformă într-o zi cam ciudată, tensionată, cu o victimă și un agresor, oameni cu „ochi albaștri” și o „tovarășă” profesoară ca o stâncă.
Coperta seamănă cu cea a Abecedarului pe care l-am avut noi acum… o mie de ani, chestie care iar m-a întors în timp. Dan Ungureanu, ilustratorul, a reușit să surprindă exact epoca și emoțiile personajelor.
Ce a mai scris Adina:
„De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură și alte 10 întrebări fantastice”
”Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul”
„Cartea curajului ”
„De zece ori pe buze”
„Povestea kendamei pierdute”
„Aiurea-n tramvai. Aventurile lui Anton în țara cuvintelor anapoda”
„Cronicile Domnișoarei Poimâine. În căutarea lui Akum”
„Cronicile Domnișoarei Poimâine. Vremea Vrăjitoarei Niciodată”
„Crăciunul Domnișoarei Poimâine”
Adina Rosetti, pentru cine ai scris această carte „Întâiul meu cuvânt de pionier”? E despre pionieri și comunism… Cui se adresează?
Se adresează tuturor celor care au chef să citească despre perioada asta. Eu, când scriu o carte, nu mă gândesc neapărat la cititorul ideal sau la cui i se adresează, de obicei scrisul, în ceea ce mă privește, vine dintr-o nevoie foarte personală de a spune o poveste. Mi-am dorit să spun această poveste de foarte mult timp.
De ce?
Pentru că e o poveste din copilăria mea, o perioadă din care eu nu m-am desprins cu totul și la care mă întorc în mod constant, fiind scriitoare de literatură pentru copii.
Da, dar tot la Ceaușescu și la comunism ne întoarcem?
Da, tot acolo, pentru că acolo sunt multe traume care au rămas nerezolvate și ale căror efecte se mai văd și azi. Și apoi nu putem băga sub preș ce s-a întâmplat. În plus, în mod pragmatic spus, pe copiii mei îi interesează foarte mult acea epocă. Când erau mai mici mă rugau de foarte multe ori să le povestesc cum era viața când eram eu copil. Și li se părea fascinantă treaba cu comunismul, cu Ceaușescu, cu dictatura, toate aceste concepte care, pentru ei, sunt ca echivalentul unui film SF pentru noi.
Am ajuns și personaje de filme SF...
Da, ei fiind crescuți în această libertate extraordinară pe care o iau de bună, nu-și pot imagina cum e să trăiești într-o lume plină de restricții, nu-și pot imagina de ce să accepți așa ceva și mi-au dat răspunsuri de genul ”dar de ce nu ați plecat, dacă era așa nasol aici?” sau ”dacă nu vi se dădea program la televizor de ce nu protestați?” Ei sunt obișnuiți că acum se iese în stradă că, dacă nu-ți convine ceva, ieși frumușel în Piața Victoriei și strigi.
Nu știu că aceste lucruri s-au câștigat foarte greu. Și, legat de povestea din carte și din viața mea, pe ei i-a fascinat și ideea asta de ceremonial, de uniforme (pe care ei nu le mai au) de însemne… Deci ei ascultau cu mare interes poveștile mele cu comunismul, cu pionierii, etc. și m-am gândit că poate și altor copii o să li se pară interesant. Eu lucrez mult cu copiii, fac ateliere de scriere creativă cu ei, merg prin școli, merg prin țară, și am observat că au interes pentru bucățica asta de istorie, dar prezentată mai ales sub formă de poveste…
Nu li se predă prea mult la școală despre perioada asta…
Istoria li se predă foarte sec, mai ales istoria recentă, cum am văzut eu prin manuale unde sunt cam două pagini de generalități despre ceea ce a însemnat comunismul în România care a acoperit totuși, 50 de ani…
Crezi că e intenționat?
Asta nu știu, e o altă discuție, dar pot spune că e… ciudat. Nu am găsit nicăieri în manuale referiri la viața oamenilor. Istoria mare se ocupă cu lucrurile mari, cu regi, cu bătălii, cu date de ținut minte, cu lucruri din astea, generale, ori pe copii îi interesează de fapt cum trăiau copiii de vârsta lor în diferite vremuri.
Și atunci cartea poate fi citită de adulți copiilor lor pentru că…
Pentru că ea va naște întrebări… Probabil că adulții din generația noastră care au mai prins un pic de comunism în copilăria lor, vor avea discuții cu copiii lor despre evenimentele prezentate în carte.
În carte, Ada va primi cravata roșie de pionier, lucru pe care ea îl așteaptă cu emoție… Uitasem de emoția asta, de cuvintele ciudate care se spuneau atunci cum ar fi ”un zălog de legământ”!
Da este o aliterație foarte puternică și ne rămânea în cap, dar nu cred că știa vreun copil ce erau zălogul și legământul… Povestea pleacă de fapt chiar de la aceste versuri...
…Pe care le mai știi?!…
Da! Lle-am ținut minte. Noi așteptam cu foarte mare emoție să ne facem pionieri, era echivalentul a ceea ce trăiesc acum copiii în jocurile de pe computer când trec la nivelul următor și primesc un „skin” nou sau „skills-uri” noi …
Pentru noi era un upgrade fantastic! Și eram învățați de mici că trebuie să tânjești către acest moment extraordinar de iluminare când urma să intri în rândul lumii, când primeai o cravată, un costum nou… Asta dacă erai bun, că exista și amenințarea că nu puteai fi făcut pionier în prima tranșă, odată cu cei merituoși, pentru că erai un copil problemă…
Copiii, în cartea ta, se strigă ca la catalog: Ștefănescu Ada, Costache Traian…
Da era o manieră de uniformizare, de depersonalizare. Dar așa ne strigam, pentru că eram obișnuiți, ne refeream unii la alții și în afara școlii pe numele de familie.
Cum ajungem să ne înțelegem noi, foștii pionieri, cu copiii noștri cei crescuți liberi?
Uite, m-am gândit că și prin această poveste. Ea ar putea uni, ar putea construi punți între niște copii care au curiozități și părinții lor care ar vrea să explice niște noțiuni de istorie recentă. Chiar am primit feedback de la părinți care mi-au spus că această carte a deschis niște discuții.
Părinții au început să depene diverse povești de dinainte de 1989, copiii au pus întrebări… Este o carte care poate merge și prin școli și pe care se poate lucra la ora de istorie sau de română, deși eu nu am avut intenția de a face educație forțată. Pentru mine este o bucurie cartea asta, pentru că este foarte personală, sunt amintirile mele de copil, trăirile mele, tot ce am păstrat eu din perioada aia, o perioadă oribilă din punct de vedere istoric, dar care s-a suprapus peste copilărie, ca două filtre care se amestecă.
Ilustrația cărții este minunată! Coperta ei este cea a Abecedarului de atunci! Cine este ilustratorul?
Dan Ungureanu, un artist foarte bun! Mă bucură mult colaborarea cu el. Are un stil versatil, face de la benzi desenate, până la articole pentru oameni mari. În personajul acesta desenat, Ada, a pus foarte mult din mine, m-am recunoscut în ea, deși nu i-am trimis nicio fotografie cu mine de când eram mică și deși nu ne cunoașteam personal! Simpatic este faptul că și el a fost făcut pionier în octombrie 1989, la fel ca și personajul din carte.
Este un artist din Timișoara și datorez editurii Arthur faptul că ne-a pus împreună în acest proiect. A fost o colaborare profesionistă: am lucrat pe schițe, pe storyboard, am văzut cum se naște povestea desenată. Dan Ungureanu a completat cartea printr-un set de detalii care nu sunt în text, adăugând un filtru de emoție poveștii, preluând trăirile personajului pe care le-a amplificat foarte frumos în desen. A ieșit ceva care nu mai este așa de apăsător, fiindcă a ilustra o astfel de poveste poate fi ceva gri, mohorît. El aduce o candoare în tot acel gri.
Noi așteptam cu foarte mare emoție să ne facem pionieri, este echivalentul cu ceea ce trăiesc acum copiii în jocurile de pe computer când trec la nivelul următor și primesc un „skin” nou sau „skills-uri” noi …
Te-ai specializat în scrierile pentru copii, deși nu ai început așa…
Mă simt mai bine în lumea copiilor, mereu m-am simțit așa, pentru că scrisul pentru copii se alimentează dintr-o zonă mai luminoasă. Eu am debutat scriind pentru oameni mari, nu aveam în plan să scriu pentru copii.
Am descoperit din întâmplare că pot face asta când mi-a apărut o primă carte scrisă pentru fetița mea. De acolo s-a deschis un drum pe care eu nu l-am anticipat sau căutat, dar care m-a făcut să-mi dau seama că prin literatura pentru copii accesez o altă zonă: cea a bucuriei, a curiozității…
Cartea va avea o continuare?
Da, pentru că nu m-am mai putut desprinde de fetița asta, de Ada, nu am mai putut să-i dau drumul. Vreau s-o plimb un pic și prin anii 90.
Îți mai aduci aminte ceva de prin anii aceia? Erau tare confuzi..
Da, mi-aduc aminte exact starea asta de confuzie, de nesiguranță. Eu trăiam foarte intens lucrurile astea alături de părinții mei, chiar dacă eram mică. Ai mei vorbeau cu mine, înainte de Revoluție ascultam Europa Liberă împreună Dar toate astea sub interdicția: ”să nu spui niciodată ce vorbim noi acasă”. Cred că vorbele astea mi-au marcat copilăria, așa cum ne-au marcat-o tuturor! Alături de altele: „să nu ne faci de râs”, „să nu ieși în evidență”, „să nu deranjezi”…
Încă au rămas aceste vorbe…
Da. Au rămas…
Interviu publicat inițial pe cristinastanciulescu.ro
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.