Suntem prin excelenţă fiinţe sociale. Asta înseamnă că, adânc în psihicul nostru, există ideea că ar trebui să aparţinem unei comunităţi; nu de alta, dar creierul nostru s-a format în comunitate, iar pierderea apartenenţei la „trib” aduce în conştiinţă o teamă ancestrală, cea a incapacităţii de a supravieţui fără o reţea de sprijin reciproc.
In societatea modernă greu se mai moare din cauza lipsurilor, deci nu mai avem nevoie de un trib în care sarcinile să fie preluate de comunitate; asta nu înseamnă că nu avem nevoie de comunicarea cu semenii noştri şi că nu participăm la schimburi, dar de data aceasta sprijinul e în mai mică măsură material şi în mult mai mare parte emoţional şi informaţional. De fapt multe elemente ce caracterizează un psihic uman sănătos nu se pot forma în lipsa comunităţii, de la dezvoltarea limbajului, până la elemente legate de stima de sine, de imaginea siguranţei proprii şi aşa mai departe.
Toate aceste nevoi au fost îmbrăcate de civilizaţie în „haine” adaptate societăţii actuale, unde contează nevoia de iubire, de prietenie, de acceptare socială şi de roluri sociale pozitive.
Drept consecinţă, suntem învăţaţi încă de mici că singurătatea nu este ceva bun; şi asta este corect, singurătatea – ca opţiune proprie sau forţată de împrejurări – de obicei are drept consecinţă degradarea rapidă, atât psihică, cât şi fizică, a organismului.
Dar eu nu la acest tip de singurătate vreau să mă refer aici, ci la un alt aspect – solitudinea. Solitudinea văzută ca o alegere personală, pe timp limitat.
De ce am ales subiectul acesta? Pentru că, odată deprinsă ideea că singurătatea nu este bună, unele persoane tind să ducă acest lucru la un absolut. Cred că ştiţi destule astfel de situaţii: persoane care spun că nu pot dormi singure, că nu pot rămâne singure pe parcursul unei zile, care nu pot pleca în vacanţă singure, care nu pot merge nici măcar la cinematograf fără a fi cu altcineva. De fapt, dacă stăm bine să ne gândim, cei mai mulţi dintre noi am fi puţin crispaţi dacă ne-am vedea confruntaţi cu perspectiva unor lungi perioade de singurătate. Iar cei care chiar au o zi sau o seară în care sunt singuri, în multe cazuri fie deschid televizorul, fie sună pe cineva, ca să mai umple cu ceva golul.
Este însă nevoie să ne temem de situaţiile în care suntem, pentru o anumită perioadă de timp, complet singuri? Ei bine, lucrurile sunt exact pe dos. Fiecăruia dintre noi i-ar prinde bine să aibă – sau să îşi facă – din când în când, o perioadă de solitudine. Cât de lungă, asta depinde şi de persoană şi de context, poate fi de la câteva ore până la câteva zile.
Acest tip de solitudine este extrem de benefic, pentru că oferă ocazii preţioase de introspecţie, de a-ţi „auzi propriile gânduri”, de a filozofa, sau de a observa mai atent ceea ce ne înconjoară.
Petru unii solitudinea este o perioadă de linişte, perioadă în care persoana simte că nu i se mai cere nimic de la ceilalţi (de multe ori părinții de copii mai mici simt această uşurare, când au câte un moment când pot să stea doar cu sine). Pentru alţii este un moment când pot să „se adune”, să se gândească la nevoile proprii şi la modul în care şi le pot satisface. Pentru unii oameni solitudinea este momentul de „răsfăţ personal”, folosit pentru a face acele lucruri care le fac plăcere dar pentru care nu au timp de obicei, în timp ce alţii se bucură că pot face ce au de făcut fără să se „împiedice” de alţii.
Dar cum ar fi să adăugăm un element de valoare suplimentară acestor momente de solitudine? Cum ar fi dacă le-am folosi pentru a sta de vorbă cu noi înşine, pentru a vedea ce ne place şi ce nu din starea noastră prezentă, pentru a încerca să ne aducem aminte cine suntem, încotro ne îndreptăm şi ce ne dorim? Sau cum ar fi să încercăm să observăm atent universul din jurul nostru, în toate detaliile lui, să decelăm ce din lumea din jur ne produce plăcere şi ce ne deranjează. Cum ar fi să ne lăsăm să fim în armonie cu interiorul nostru dar şi cu lumea în general? Să ne dăm voie să ne vedem ca fiinţe aparținând universului, să vedem care ne este locul şi ce urmă lăsăm în tapiseria existenţei? Cum ar fi să încercăm să intrăm în ritm cu natura, să ne deschidem simţurile spre frumosul din jurul nostru?
Am avut recent o astfel de experienţă. Aflată undeva în vacanţă, într-o localitate destul de izolată, am căutat o plajă. Oamenii pe care i-am întȃlnit m-au îndrumat, dar toţi mi-au spus că „nu e mare lucru”. Si într-adevăr, nu era, cel puţin după standardele uzuale. Am parcurs câteva sute de metri pe un drum neasfaltat, prin ceva care părea o combinaţie de pădure, hăţiş şi livadă, şi am ajuns la un mic golf pe ţărmul căruia era o casă ce părea părăsită sau foarte veche. Erau vreo câţiva metri pătraţi de nisip, apoi câteva pietre peste care era trasă la mal o barcă, şi ea scorojită de vreme. In rest stânci şi copaci crescuţi în devălmăşie.
Dar eu nu mai văzusem marea de o bucată de vreme, aşa că m-am aşezat pe bucăţica de nisip. Si m-am lăsat să privesc în jur cu ochi care voiau să descopere. Am început de la pietrele de pe ţărm, am ales câte una din fiecare tip de rocă – şi rapid m-am regăsit cu o adevărată „comoară” de pietre felurit colorate, sparte în unghiuri sau rotunjite de valuri. Un univers mic, strâns cu drag pe prosopul de plajă. Apoi am privit mai departe, căutând în mare nuanţe diferite de albastru, verde, galben şi alb. Din nou am strâns o întreagă paletă. Am început apoi să aud valurile, să le aud cu adevărat şi să miros marea, mi-am simţit faţa şi corpul mângâiate de briză, am simţit pe piele căldura soarelui, şi …dintr-odată parcă am intrat în armonie cu universul. Acum casa părăsită şi barca veche nu mai păreau dezolante, ci semnul că cineva, cândva, iubise colţul acesta de lume, şi lăsase pentru mine o urmă a trecerii sale prin viaţă. Părea că prezenţa mea acolo dădea sens şi vieţilor trecute, ale celor ce călcaseră pe acel mal înaintea mea, lăsându-mi un mesaj de continuitate.
Am stat câteva ore bune privind nu doar la mare, ci şi în mine. Mi-am dat seama că de mult nu mai avusesem un astfel de moment, de linişte, de armonie, de calm interior, şi că îmi lipsise asta. Am simţit nevoia să ascult, din când în când, anume muzică – la căşti, pentru că nu voiam să poluez acel loc nici măcar cu muzică. Dar eu pentru mine aveam nevoie de polifonie, aveam nevoie de un anume ritm, pe care uşor l-am găsit.
Si în final, când apusul soarelui m-a alungat de pe plajă, m-am simţit odihnită cum de mult nu mai fusesem.
Cum ar fi dacă v-aţi lua şi dvs. astfel de momente din când în când? Nu e nevoie să fiţi în vreun loc anume, poate fi acasă, poate fi într-un parc, sau poate fi şi un moment de solitudine luat pentru sine într-o călătorie. Ancoraţi-vă mai întâi în detaliile din jur: pot fi contururile unui obiect de acasă, sau un copac dintr-un parc, sau clădirile dintr-o piaţă – chiar dacă mai sunt oameni în jur, ei nu fac parte pe moment din universul dumneavoastră. Lăsaţi-vă să observaţi ceea ce vă place, apoi încercaţi să vă faceţi şi pe dvs. parte a acestui „frumos”. Lăsaţi-vă să vă integrați în ceea ce este în jur, să vă simţiţi parte a ceea ce vă înconjoară. Odată stabilită armonia, lăsaţi gândurile şi emoţiile să vină şi să plece, aşa cum sunt ele, fără a le analiza; pur şi simplu veţi fi conştienţi că există, dar că nu cer un anume răspuns. Si astfel, încet, se va instala o stare de calm, de pace interioară, de multe ori greu de atins în viaţa cotidiană.
Momentele acestea de solitudine ar trebui să existe din când în când pentru fiecare dintre noi, şi să le considerăm extrem de preţioase. Pentru , după un astfel de moment de echilibru, ne vom întoarce la viaţa noastră de zi cu zi mult mai liniştiţi, mai puţin încrâncenați, preocupaţi sau anxioși, şi asta pentru că – fie şi doar pentru câteva zeci de minute – ne-am regăsit pe noi înşine.
Articol publicat anterior pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.