Am fost profesor un semestru și mi-a ajuns

Fotografie generică. Damien Meyer/ AFP/ Profimedia

Am ezitat mult până să scriu acest text și probabil nu aș fi făcut-o niciodată dacă nu aș fi trecut printr-o experiență declanșatoare. Și când am luat în cele din urmă decizia de a-mi așterne gândurile în scris, m-au trecut tot felul de îndoieli și m-am simțit tentat să o fac având în vedere diferitele unghiuri din care aș putea fi criticat; până mi-am dat seama că e inutil și că, de fapt, asta ar presupune în subsidiar ideea nu tocmai măgulitoare că aș putea spune ceva atât de robust din toate punctele de vedere, încât să fie aproape necriticabil. Diabolic gând, care, odată îndepărtat, mi-a făcut mai ușoară munca. Scriu așadar împins doar de experiența căreia trebuie să-i dau glas ca într-un act de purificare. Nu vreau, deși e inevitabil, să mă alătur corului bocitoarelor care deplâng decăderea generațiilor și recunosc fără nicio reținere că realmente atâția alții se pricep mult mai bine ca mine și să facă, și să scrie despre asta. 

În ciuda tuturor acestor autoîngrădiri, tot îmi rămâne speranța că voi spune în final câteva lucruri de bun-simț care au șansa de a întruni mai multă acceptare decât critică.

Nu sunt profesor, însă, printr-un concurs de împrejurări ale cărui aspecte sunt secundare, am avut ocazia să gust din atmosfera sistemului universitar românesc, aproape printr-un „accident” și cât se poate de temporar (ceea ce mă bucură mult). Faptul că pot să împărtășesc aceste rânduri se datorează în bună măsură așezării mele exterioare mediului universitar, ceea ce presupune că nu am de pierdut nimic, și nici de datorat ceva.

Am terminat Facultatea de Limbi Clasice la București, transferându-mă de la Cluj după primii doi ani de studii. Cred că este scris în codul genetic al fiecărei generații să se plângă de cele care îi urmează (iar, în cazul fericit în care această tensiune se echilibrează, se pot naște lucruri bune), însă înainte să o fac și eu, inevitabil, cum spuneam, privesc un moment la cei care m-au precedat, la profesorii pe care i-am avut la Clasice. De fapt, înseși Studiile Clasice, prin natura și obiectul lor, îți îndreaptă privirea spre și dezvoltă un sentiment de respect pentru „ceea ce a fost înainte”, pentru măreția unui trecut care ne-a născut și ne-a făcut posibili. Cred că parțial acest lucru ne face și să ne uităm cu admirație la unii profesori care ne-au călăuzit și, uitându-ne la noi înșine, să avem o părere mai rezervată despre sine. Strict în ce mă privește, când mă uit în spate la acei ani, mă rușinez uneori să mă consider clasicist. Îmi asum cuvintele care pot da impresia unei false modestii, dar înțeleg cât se poate de concret ideea de pitici care stau pe umerii unor uriași (deși nu pretind neapărat că din această cauză văd mai departe decît ei). Însă în același timp atitudinea aceasta care m-a urmărit întotdeauna a afectat direct și felul în care am venit în contact cu generația de studenți născuți în jurul anului 2000.

Am fost rugat în toamna anului 2020 să țin cursurile de limbă latină și de cultură și civilizație latină la anul I Litere, în primul semestru, într-o universitate din țară. Am acceptat, cu inima îndoită, ca invitat, deoarece suplinirea i se ceruse inițial soției mele, titular la cursul de italiană, doctor în filologie, dar fără specializare în Clasice.

Mi-am dat seama de la primul curs de abisul care se căsca între așteptările mele și ceea ce aveam „în față”, în niște ecrane, care, majoritatea, nu aveau atașate și niște fețe umane. Nu era vorba de lipsa de aplecare spre o limbă „moartă”, ci despre absența unui orizont cultural elementar, de lipsa aproape a oricăror referințe istorice, literare, geografice chiar, care ar fi trebuit să se afle în bagajul unui student la Litere. De asemenea, am descoperit cu stupoare necunoașterea categoriilor fundamentale ale gramaticii limbii române, a căror stăpânire este o condiție inerentă învățării oricărei limbi străine.

Semestrul a fost pe cât de tern, pe atât de lung, fiecare curs nefăcând decât să-mi confirme inutilitatea efortului meu. Și astfel am ajuns, în sfârșit, la examenul de cultură și civilizație latină, la care am considerat că cel mai ușor și chiar frumos ar fi, pentru un student la Litere, să le propun un subiect de sinteză, care să solicite propria creativitate, propria exprimare și nu să facă apel la reproducerea unor informații dintr-un material de curs. 

Am cerut ca, în 30 de minute, să scrie cîteva propoziții, minimum o jumătate de pagină, în care să răspundă la întrebarea: „Ce înseamnă că suntem un popor latin și o țară latină?”. Un subiect care, din punctul meu de vedere, era cel mai simplu pentru ei, nepresupunînd altceva decât activarea unor minime cunoștințe generale, acumulate în ani de liceu și de lecturi. M-am înșelat amarnic, deoarece acesta s-a dovedit un obstacol de netrecut.

Ce am găsit în aproape 100 de lucrări? În peste 80% dintre ele, un nivel nedemn de universitate, jignitor pentru demnitatea de student în umanioare, compuneri la nivel de clase primare, greșeli gramaticale elementare (de tipul virgulei între subiect și predicat), o incoerență teribilă în exprimare sau o neputință totală de a formula un punct de vedere original sau inspirat în mai mult de treizeci de cuvinte și într-un registru adecvat, nu unul potrivit chat-ului de Facebook sau blogurilor. 

Iar aceasta este partea luminoasă a lucrurilor, deoarece cea întunecată se numește, simplu, furt, fraudă și înșelăciune. Nu e nevoie nici de experiență profesorală, nici de experiență de editor de carte ca să-ți dai seama că într-un text ai de-a face cu doi (sau mai mulți) autori, când niște rânduri însăilate la limita penibilului sunt așezate alături de fragmente cu un limbaj elevat și plin de informații complexe, care i-ar face invidioși pe studenții de la Istorie. Vrând-nevrând, iată-mă detectiv pe Google, unde n-a fost deloc greu să găsesc sursele, reproduse fără nicio elaborare.

Să lăsăm lucrările să vorbească și studenții la Litere (în scurt timp, viitorii profesori de română sau de limbi străine ai copiilor noștri) „să se exprime” (greșelile de orice tip – lipsa diacriticelor, spațiile lipsă sau în plus, cuvinte greșite etc. sunt redate întocmai): 

„De cand republica romana a inceput sa faca cureriri, si a cucerit si o buna parte din Romania de atunci, am inceput sa trecem printr-un proces de latinizare.

La inceput au fost dacii, « cei mai viteji si mai brezi dintre traci », avand in jurul anului 100 d Hr conducator pe Decebal. Decebal s-a luptat cu conducatorul romanilor, Traian, in anii 101-102 si 105-106 d Hr. In anul 106, romanii au castigat, si a inceput un proces de latinizare care a durat pana in 271 d Hr, la retragerea aureliana. Femeile s-au casatorit cu barbati romani si astfel procesul s-a continuat si dupa.”

Dacă nu știați cui se datorează sistemul Bolonia (sic!), aflăm acum:

„Am preluat de la romani calendarul cu 365 de zile și anii bisecți cu 366, sistemul de învățământ Bolonia (3+2)”.

Însuși/ însăși sunt același lucru, nu?

„Temelia pe care s-a fundamentat limba și poporul nostru este constituit de însăși conceptul de latinitate. Termenul de latinitate desemnează o suită de idei ce privesc originiea latină a unui neam.”

Așa e, nu trebuie să fii un geniu, însă nici nu trebuie să fii student la Litere, pentru a te exprima așa:

„Nu trebuie să fii un geniu ca să îți dai seama că româna seamănă cu italiana mai mult decât cu maghiara”.

Da, dacă e să ne gândim logic, ce faci la Litere?

„Dacă ne gândim logic, am putea spune că suntem latini pentru că în stratul limbii române avem un procentaj de 50%+ în fondul nostru pe care l-am preluat de la romani atunci când ne-au asuprit. Dar asta ar răspunde la întrebarea ”De ce suntem un popor roman?” Putem de asemenea afirma cu tărie faptul că am fost asupriți ca geto-daci de către poporul roman în războaiele cu Traian.”

De ce să fim fasciști ai virgulei? Niște virgule în plus n-au făcut rău nimănui:

„România, este singura țară latină din Europa Centrală și de Est. Un popor latin, este acel grup lingvistin cultural care vorbește o limbă romanică”.

„Poporul, indiferent de ramura din care provine, nu-și va uita rădăcinile din care provine, fiecare popor civilizat din lume își promovează, propriul popor”.

Veșnică cinstire altruistului popor roman:

„Un număr impresionant de termeni juridici se păstrează până astăzi, fapt care demonstrează inteligența romanilor, care s-au gândit la cetățeni și la binele țării lor, atât cât și la binele țărilor pe care aceștia le cucereau.

În concluzie, este cunoscut faptul că romanii nu erau un popor de oameni care doreau jefuirea unei țări, ci ajutarea acesteia. Țara noastră are chiar și în numele ei o amprentă latină, din acest fapt reieșind că românii sunt conștienți de originea lor și vor să ofere un tribut poporului care i-a ajutat. România nu ar arăta la fel astăzi fără contribuția romanilor, ci am fi rămas un popor barbar, jefuit sau posibil cucerit de un alt popor, mai slab dezvoltat.”

Coerența întruchipată:

„Latinitatea poporului nostru român a fost pusă la îndoială pentru mult timp până să fie admisă(din cauza faptului că ne doreau teritoriile), oamenii au încercat să nege existența vreunei latinități în poporul nostru, chiar daca au fost dovezi, mărturii clare cum că există, doar face parte din etnogeneza noastră!”

Aici vă las pe dumneavoastră să pătrundeți înțelesul:

„Dialogul unește , le oferă oamenilor șansa de a întelege (în limita cât poate fi înțeles dintr-un dialog), prin latinitate observăm evoluția comunicării, nu putem înțelege o limba romanică doar stiind alta, dar putem intui, Ne putem regăsi propria limbă prin frânturile altora. Ne apropiem de Spaniolă, dar din Franceză putem doar intui. Prin asta observăm subtilitatea evoluției, Excentricitatea unei culturi ne este mai apropiata prin aceste subtilitați. Latinitatea României ne „înnobileaza” Țara prin Istorie, prin toată istoria și cultura celor cu care împărțim pamântul calcat și aerul respirat. Europa îsi primește “aplombul” prin asta, prin August sau Vespasian , dar nu din Nero sau Caligula.”

Când ne părăsește originalitatea, ne „salvează” internetul:

„Romanii au înțeles repede că drumurile bune le sunt de mare ajutor pentru a menține un imperiu puternic. Prin urmare, pe unde au mers au construit drumuri pavate. Se estimează că, de-a lungul a șapte veacuri, au pavat aproape 90.000 de kilometri de drumuri în toată Europa. Multe din drumurile romane există și astăzi”. (sursa: https://editiadedimineata.ro/7-lucruri-pe-care-lumea-moderna-le-datoreaza-romanilor/)

„Limba română este limba latină vobită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului roman cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, PAnonia de sud, Dardania, Moesia „Limba română este limba latină vobită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului roman cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, PAnonia de sud, Dardania, Moesia inferioară şi superioară) din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre”. Au existat mai multe etape. Prima este reprezentată de războaiele daco romane :primele lupte de cucerire a dacilor: anul 88 e. n. (Tapae, împăratul Domitian )continuate de împăratul Traian (101 – 102, 105 – 106) procesul de transformare... ” Sursa:

„Originea latină a poporului român a fost un subiect de interes pentru foarte mulți istorici,sau români. Există mai multe teorii care tratează problema etnogenezei poporului român. O teorie le aparține unor istorici și geografi ,Franz Joseph Sulzer, Robert Roesler,și pune în discuție locul etnogenezei românești.Originea latină a poporului român este confirmată şi de rezultatele săpăturilor arheologice, în primul rând de existenţa culturii Dridu, care acoperă aproape întreg teritoriul românesc cât şi unele regiuni din sudul Dunării, fiind singura cultură materială locală atestată în spaţiul carpato-dunărean...” (sursă: https://www.istorie-romaneasca.ro/originea-latina-a-poporului-roman-etnogeneza-romaneasca/).

Aș putea continua cu zeci de exemple, însă cred că mesajul s-a înțeles. Notele au fost pe măsură, însă care credeți că a fost reacția studenților și apoi cea instituțională?

Revoltă pentru notele mici, în primul caz, acoperire a fraudei și umilire a profesorului, în al doilea. Revolta a dus la petiție, manipulare a întregii situații din partea studenților, acuzații de abuz, de lipsa materialelor (când, după cum spuneam, subiectul a fost croit astfel încât să-i scutească de reproducerea unor informații) și s-a sfârșit în biroul rectorului, de unde am fost dat afară în primul minut, în cel mai incalificabil mod posibil, sub pretextul că nu sunt titularul de curs. Orice dialog a fost refuzat și am fost amenințat cu poliția. Mai deprimantă decât reacția instituțională este convingerea studenților că sunt de partea dreptății, pe fondul unei complete neînțelegeri a gravității situației și a propriului nivel.

Un foarte interesant și ingenios mod de a frauda a avut loc și la examenul oral de italiană, unde studenții înșiși și-au deconspirat o colegă care doar ar fi mimat examenul, altă persoană dând răspunsurile. Din pricina orei tîrzii și a problemelor inerente de conexiune, situația nu a fost sesizată de examinator, comunicându-i-se după examen frauda comisă. Soția mea s-a adresat superiorilor direcți în această problemă, indicând suspiciunea de fraudă și exprimând necesitatea reexaminării. I s-a comunicat sec că, deoarece examenul este oral, nu se poate efectua reexaminarea. Aparent aici s-a oprit totul, facultatea încercând să „aplaneze” situația. Am aflat însă că studenții, simțindu-se nedreptățiți, au făcut o sesizare la Ministerul Educației, la Comisia de Etică, în urma căreia, stupoare, soția mea cade țap ispășitor, fiind cea acuzată de a fi acoperit frauda. Am hotărât să punem capăt acestui „bâlci academic” prin demisia soției.

Este evident că astfel de situații nu se nasc ca o excepție, ci sunt hrănite de un sistem corupt și bolnav, care aproape te lasă fără speranță că s-ar mai putea produce o schimbare din temelii. Cred însă că, până să așteptăm Reforma cea mare, sunt binevenite mici reforme care se pot derula, fără a implica nici resurse financiare exorbitante, nici transformări legislative oneroase. Din această cauză, cred că, pur și simplu, avem de-a face adesea fie cu incompetență crasă, fie cu rea-voință, fie cu o cruntă nepăsare a celor din sistem, deoarece unele dintre lucruri sunt de o evidență ce nu necesită nicio calificare de „expert”.

Foarte mulți am căzut în capcana că nivelul de salarizare este cheia (ceea ce, e de la sine înțeles, nu înseamnă să nu dorim un nivel decent de retribuție pentru dascăli). Însă „salarii mai mari” se transformă într-o mantră, atunci când e ruptă de orice alte considerente, cum ar fi competența, rezultatele, cinstea etc. E normal ca „salarii mai mari” să fie refrenul preferat al sindicaliștilor, însă cred că trebuie să depășim nivelul acesta elementar de analiză. După cum s-a văzut atât de bine și cât de dureros am simțit-o mulți dintre noi, în domeniul sănătății, creșterea salariilor nu a dus nici la stârpirea practicii șpăgii, nici la ridicarea nivelului de competență sau chiar de umanitate în unele cazul. Sistemul a mers mai departe neclintit. Incompetența și necinstea nu se rezolvă alimentându-le cu și mai multe resurse. Repet, orice punere în discuție a chestiunii salarizării (indiferent de domeniu) trebuie să fie integrată într-un sistem valoric mai larg. Ne mințim singuri ținând atât de jos și de superficial discuția.

E momentul să întorc privirea și spre câteva soluții pozitive. Foarte pe scurt, câteva cu impact major și (da!) aproape imediat. Nu sunt deloc originale și au fost repetate de nenumărate de ori.

În primul rînd, reintroducerea examenului de admitere la absolut toate facultățile. Aceasta duce imediat la o filtrare „naturală” a studenților. Examenul de admitere la Limbi Clasice de la Cluj-Napoca în anul 2000 consta în două probe, una de limba latină și cealaltă de gramatica limbii române. Gândiți-vă doar la exemplele tragico-comice pe care le-am prezentat mai sus și vă veți da seama ce impact ar avea un examen de admitere la secția de Filologie. Asta fără 6% din PIB, sau cât o fi procentul magic pe care-l cer atâția specialiști!

În al doilea rînd, reintroducerea de urgență a gramaticii limbii române în liceu, în special la secțiile umaniste (însă se poate discuta despre cursuri generale de gramatică la toate secțiile.) Este absolut inadmisibil să fii student la Filologie și să pui virgulă între subiect și predicat, să nu cunoști părțile de vorbire, complementele circumstanțiale etc., sau să nu poți scrie coerent un text de câteva propoziții. Sau să ajungi student la Litere și să nu fii în stare să emiți un punct de vedere personal, măcar din amintiri, despre latinitatea țării și a poporului tău. Avem o capacitate se pare infinită de a ne minți dacă vorbim de reforme structurale mărețe fără a rezolva acest nivel minimal. Nu îmi amintesc cine a fost responsabilul ultim (probabil că a fost un responsabil colectiv) pentru eliminarea din licee a gramaticii limbii române, însă, oricine ar fi fost, are pe conștiință girarea unei părți considerabile a dezastrului din învățămîntul românesc. Există o tradiție filozofică venerabilă, venind cel puțin de la Platon, care leagă gândirea de vorbire și, chiar dacă filozoful grec avea în vedere chestiuni mult mai profunde decât exprimarea corectă, în niciun caz aceasta nu era exclusă. Dimpotrivă, era implicită, așa cum ar trebui să fie absolut superfluu să atragem atenția asupra unei chestiuni atât de elementare. Da, nu poți să gândești corect, dacă nu știi să vorbești corect. A stăpâni gramatica înseamnă mai mult decât a face acordul între subiect și predicat. Însă mă întreb: cum poți stăpîni o limbă străină (și, eventual, să o predai), când propria limbă este o mare necunoscută?

În al treilea rând, consider că trebuie regândit întregul sistem de finanțare a educației. Recunosc că aici e nevoie de analize cât se poate de competente și exacte, însă subliniez ceea ce mi se pare din nou limpede ca principiu: câtă vreme banii sunt alocați în funcție de numărul studenților, ne înșelăm din nou singuri în privința reformelor. Știm că trebuie „trecuți” cât mai mulți, nu-i așa?, doar pentru a avea numărul necesar funcționării unei secții (sau facultăți) sau pentru încasarea taxelor. Studentul nu mai este căutătorul de cunoaștere, persoana care dorește să se educe, ci clientul care întreține un sistem bolnav. Și, bineînțeles, clientul nostru, stăpânul nostru, de care profesorul se teme și care se dă peste cap ca să-i facă pe plac. În fond profesorul disprețuiește acest tip de student, dar este răul necesar pentru a-și menține postul călduț, bine plătit, și prestigiul.

În al patrulea rând, există o chestiune care depășește strict domeniul educației, dar care reverberează și aici cu urmări cât se poate de nefaste. Gândirea salarizării astăzi se face raportând-o la nivelul de studii universitare. Nu vreau să judec în mod radical acest lucru, deoarece într-o anumită măsură este echitabil. Însă mă îndrept asupra uneia dintre consecințe: inflația de studenți, de licențiați, de doctori în toate domeniile. Ceea ce, pe de altă parte, este atractiv pentru universități, care, la rîndul lor, vor coborî tot mai mult nivelul, pentru a-i putea „acomoda” pe toți, perpetuînd la nesfârșit un cerc vicios.

Un gând final. Pentru această situație, vina este împărțită deopotrivă între studenți și profesori. Problema este că avem de-a face cu un sistem care se autodevorează. Dintre acești studenți se selectează viitoarea generație de profesori (un gând care-mi provoacă frisoane!), viitorii traducători, scriitori (!!!), oameni de cultură ai acestei țări, într-un cuvînt, intelighenția! Sunt oameni care, la rândul lor, vor forma – mai degrabă, vor deforma – alte generații. S-ar putea obiecta că experiența mea nu e revelatoare pentru un întreg sistem, însă când vorbim despre mai mult decât un eșantion, despre (aproape) un an întreg, la o universitate de mărime medie, nu greșesc spunând că situația este simptomatică pentru o generație întreagă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp