Foto: Inquam Photos/ Alex Nicodim
Am fost în vamă la Siret.
Care este un drum între 2 câmpuri. Și unde bate vântul foarte tare.
Aici au apărut aproape imediat după începutul războiului corturi ale organizațiilor unde oamenii care trec granița pot să se adăpostească de frig până pleacă mai departe, pot să mănânce ceva, să ia haine groase sau scutece sau lapte praf pentru bebeluși sau să lase un pic animalele de companie la cortul dedicat lor ca să își adune gândurile în liniște.
Corturile sunt aliniate de o parte și de alta a drumului. Oamenii pe care i-am văzut trecând sunt în special mame cu copii, adolescenți și oameni în vârstă. Mulți cu căței sau animale în cușcă de transport, înduioșătoare imaginile astea.
Îi întâmpină voluntarii traducători. Și află ce au nevoie. Apoi îi îndrumă. Sunt, spre exemplu, corturi dedicate persoanelor cu dizabilități unde se găsește scaun rulant.
M-am întrebat când am ajuns dacă e chiar nevoie de așa ceva. În cortul Star of Hope nu erau refugiați, doar Camelia și Gina, voluntare.
La nici 20 de minute, am văzut venind dinspre vamă, însoțite de voluntari, o doamna foarte în vârstă, în cârje, și fiica ei. A ajutat-o mult scaunul ca să poată să se odihnească un pic din cât de forțase că să treacă vama în cârje. Veneau din Kiev. Doamna în vârstă nu putea să meargă noaptea la adăpost și s-au temut că totuși va fi lovit și blocul lor și au decis că oricât ar fi de greu, să plece la fiul doamnei care stă în Bulgaria. Le aștepta încă un drum lung așa că simplul fapt că au găsit un loc în care să se încălzească și să mănânce ceva și să știe că pot așteptă la adăpost să vină să le ia familia, a fost mare lucru.
Mi-am dat seama vorbind cu ele că e o nevoie umană foarte puternica să ajuți. Să le arăți oamenilor acestora că ești acolo pentru ei. Cu toate filtrele raționale și cu toți cei 20 de ani de ținut cumpătul, a trebuit să înghit de câteva ori în sec că să se ducă lacrimile și să nu aibă de dus și emoția mea.
Mi s-a rupt filmul în cortul „de Italia”. În vama Siret sunt câteva corturi unde oamenii așteaptă să vină autocarul care să-i duca în Italia, Cehia sau Polonia.
Am intrat în cel de Italia. Femei stând în picioare, multe, cu copii și bagaje, într-un semiîntuneric albastru. Pentru că rețeaua nu duce, voluntarii aleg să încălzească corturile și să nu aprindă neonul, că nu merg amândouă deodată.
În spatele acestor femei, foarte tăcute, am văzut pe un pat de campanie un bebeluș îmbrăcat bine-bine, acoperit și cu pături, pentru care făcuseră pătuț dintr-o pătură făcută sul și care dormea.
Mi-am dat seama că toată lumea tăcea ca să nu-i tulbure somnul.
La acest bebeluș de vreo 3 luni, la doamna care a traversat în cârje, la băiatul la fel de înalt ca Dima, adolescent, care era singur și care s-a oprit între corturi să bea din sticla lui de Fanta, la ei mi-a rămas gândul. Nu fuge nicio mamă cu un bebeluș așa de mic, niciun om bătrân și bolnav nu-și lasă casa, niciun adolescent nu e trimis singur de acasă doar cu un rucsac și un troler mic dacă nu e foarte rea situația de acasă.
Lucrurile sunt organizate, voluntarii au un grup comun de WhatsApp că să găsească împreună transport și cazare.
Deasupra corturilor zboară nonstop stoluri de păsări negre.
La Siret e încă foarte iarnă. Din aia de-ți scârțăie zăpadă sub ghete.
Am relatat acum, la câteva zile după ce m-am întors, că nu aș vrea să vă fac să lăcrimați sau să apăs pe pedala dramei.
Am zis însă să știți că tot ajutorul vostru ajută.
Și cu toată imaginea asta de roman rusesc iarna, când intră în România, oamenii găsesc iubire.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.