Spiritele se încing mai abitir seara. După o zi întreagă de apărat împotriva pericolelor reale, dar mai dihai, ălora imaginare, creierul nostru vede în tot și în toate un atac direct. La lăsarea întunericului, în case, la șpriț sau pe internet, orice părere inofensivă, dar de sens opus, devine amenințare de moarte.
Între România și Japonia e o diferență de șase ore vara și șapte ore iarna. Cam pe când începe România să dea în clocot și jumătate din ea să se certe cu cealaltă jumătate, eu dorm. E o plăcere pe care o recomand din tot sufletul, zic unii că face bine la pace, dezleagă cununii, aduce oamenii împreună, vezi vise. Când mă trezesc, după ce-mi încep ziua, îmi arunc un ochi pe internet să văd ce mai face România. Dacă în loc de una, văd două, certate una cu cealaltă, nu-i a bună.
Uneori îmi pare că locuiesc cu un cuplu care se ceartă după ce mă duc eu la culcare și când mă trezesc, găsesc pe frigider bilete cu părerea fiecăruia despre subiectul pe care s-au certat azi-noapte, semnate neapărat cu părerea fiecăruia despre celălalt.
Din ce naiba s-au mai luat de data asta, îmi ziceam și mă jucam un pic de-a ghicitul, după care am observat că indiferent de subiect, patosul, intensitatea, scârba, superioritatea, ura atingeau de fiecare dată aceleași cote înalte. E bâlci, țațo, e bâlci, nene, hai să mergem să ne măsurăm forțele, hai să dăm cu ciocanul, să sară indicatorul în sus până dă cu capul de clopot ding! ding! ding! s-a atins paroxismul, suntem cei mai tari, dreptatea noastră e cea mai dreaptă.
Ce nu înțeleg e de unde nevoia asta disperată de a avea dreptate cu orice preț, de un narcisism pur, de manual, de a-și pune mâinile la urechi și a urla ca să nu mai audă părerea celuilalt? De unde nevoia de autovalidare prin desființarea adversarului? De unde vine gândirea asta de tip ”cine nu-i de acord cu noi e împotriva noastră, să moară, deci, proștii dracului și să rămânem noi, cei inteligenți, în vârful mormanului de leșuri ale dușmanilor pe care i-am răpus cu aroganța noastră justificată și i-am străpuns cu inteligența noastră sclipitor de ascuțită”?
Îmi scrie o prietenă recent re-mutată în țară după niște ani buni în Germania: ”Dar cel și cel mai trist aici sunt ipocrizia, dublul standard, agresivitatea și egoismul înfiorător. Zău dacă nu am început să cred că ăsta e un popor de bipolari cu oleac de Munchausen syndrome by proxy și oleac de narcisism) . Sub masca asta de popor friendly, colcăie un egoism de te sperii.”
Azi voiam să întreb: voi cum faceți supa de ceapă, după ce o căliți cu făină, o pasați la blender, sau o treceți prin sită, dar de unde naiba să știu că s-a dat film la căminul cultural și s-a luat lumea la bătaie la ieșire.
Am tăcut, că vorba bancului cu ăla care cere un foc în avion, ce... scărmăneală și-a luat... (în traducere irinamargaretanistoriană, să nu roșească cititorii prea pudibonzi).
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Filmul tinde să devină un etalon. Poate că nu ne plac rezolvările găsite, dar problemele puse sunt foarte actuale.
În defintiv, rolul unui film nu este să ofere răspunsuri, ci întrebări.
Pentru cine nu a înțeles, filmul e o OGLINDĂ. E drept, una caricaturizată - cum era sala oglinzilor din târgurile de altă dată -, însă ăsta e rolul caricaturii.
Cine a citit Gargantua și Pantagruel a lui Rabelais în varianta NECENZURATĂ (în care autorul descrie foarte colorat anumite organe) sau Decameronul, (unde se vorbește pe față despre piuliță și șurubel) s-ar putea să înțeleagă mai mult.
Și da, genialul e bine citat. Bravos națiune!
FUN FACT: Nimeni nu prea dădea doi bani pe genial la început. Piesele sale erau considerate suburbane. Nimic înălțător. Cârnățari cu șorț murdar de grăsime, jandarmi corupți, dame ușurele... Cu nimic diferit de fauna și flora din film. În definitiv suntem rupți din Caragiale.