Am trecut într-o zi prin curtea școlii unde am învățat. „ - Nu mai au voie să se joace, domnule. Nu ştiţi cum sunt legile acum?”

(Foto: Guliver/Getty Images)

Romȃnia este pe locul al doilea ȋn lume ȋn ce priveşte emigraţia. Între 2007, anul aderării la UE şi 2017 au plecat din tară 3,4 milioane de cetăţeni romȃni. Mai mulţi au luat calea străinătăţii numai din Siria. La noi nu e război civil şi nu au loc atacuri cu arme chimice.

Scriam ȋntr-un articol anterior că doamna Dăncilă este expresia romȃnului „mediu” care cheltuie pe achiziţia de cărţi 3 euro/an, adică de zece ori mai puţin decȃt baremul minim calculat pentru o ţară civilizată.  

Aceste două realităţi au explicaţii multiple. Însă două banale ȋntȃmplări mă fac să cred că anii ulteriori Revoluţiei din decembrie, suprapuşi peste jumătate de veac de comunism, au dus la o alterare prea adȃncă a valorilor. Şi anii din urmă nu dau semne că vor să le ȋnsănătoşească.

Şcoala

Zona ȋn care am copilărit, un cartier al Timişoarei dezvoltat ȋn anii ’70, este acum ȋnţesat de maşini. Noroc că arborii plantaţi ȋn acea vreme ȋi dau un aspect destul de ecofrendly. Cum cel mic ȋncă dormea cȃnd am ajuns să ȋl iau de la bunici, am zis să mă duc pȃnă la piaţă.

Drumul cel mai scurt era prin curtea şcolii unde făcusem generala ȋn urmă cu mulţi ani. Două terenuri de fotbal şi unul de baschet erau mereu pline de puşti gălăgioşi. Rupsesem şi eu multe ȋncălţări de-a lungul anilor bătȃnd mingea acolo. Acum ȋnsă, m-a ȋntȃmpinat o linişte nefirească. Părea un spaţiu desprins din fotografiile Cernobȋlului: niciun copil nu se zărea; doar două Dacii Logan ȋntr-o parcare amenajată acolo unde „pe vremea mea” erau cȃţiva brăduţi.

„ - Alo, domnu', ȋncotro?!” am auzit o voce nemulţumită ȋn spatele meu.

„ - La piaţă”, am răspuns.

„ - Păi şi tocmai prin curtea şcolii v-aţi găsit să mergeţi?”

Deşi atitudinea lui de Cerber mă irita, i-am răspuns cȃt se poate de frumos că era drumul cel mai scurt, eram pe domeniul public şi că nu mai ajunsesem demult prin curtea fostei mele generale. Dar că, din păcate, nu ȋmi plăcea ceea ce vedeam.

„ - Aaa, deci aţi fost şi dumneavoastră elev aici”, s-a mai ȋmbunat portarul ce plescăia o gumă.

„ - Da, cȃndva cȃnd şcoala asta era mai plină de viaţă. Dar de ce nu mai bate nimeni mingea, toţi copiii sunt pe telefoane?”

Cerberul a scuipat guma la coşul de gunoi şi a ȋnceput să se frece gȃnditor pe obraz.

„Nu mai au voie să se joace, domnule. Nu ştiţi cum sunt legile acum: se accidentează unul, răspunde şcoala. Se adună nişte golănaşi care se iau de la te miri ce fault, locatarii din blocuri cheamă poliţia şi iară şcoala răspunde.”

Cum am făcut ochii mari şi am exclamat că aşa bieţii copii sunt obligaţi să stea numai ȋn faţa televizoarelor, că nu prea sunt alte spaţii unde să se adune pentru a se juca, că pe vremea mea jucam fotbal şi, pe urmă discutam aici, pȃnă seara tȃrziu, numai bine i-am dat apă la moară.

„Aşa au zis şi profesorii de sport. Dar directoarea nu a vrut să audă, că e ordin de la minister, că sportul se face ȋn timpul orelor, că nu vrea să meargă pe la poliţie. Asta se ȋntȃmpla acum ani buni. Nu am eu şcoală că nu m-am ţinut de carte. Da’ mi-e milă de copiii de azi. Ăştia cu carte ȋşi bat joc de ei. Îi doare undeva că ȋi nenorocesc, că ajung de mici la doctori de inimă, că-s toţi graşi. O să mai vedem echipa la mondialele de fotbal pentru handicapaţi peste cȃţiva ani că aşa o să ajungă toţi, săracii.”

Profesia

M. are un magazin la parterul unei clădiri istorice. Venise student la Medicină ȋn ultimii ani ai lui Ceauşescu. Era din Irak, ȋnsă vorbea bine romȃna şi ȋi plăcea să povestească, ca mai tuturor celor din Orientul Mijlociu. Îl cunoscusem ani buni ȋn urmă, pe cȃnd eram agent de vȃnzări la o companie de băuturi răcoritoare şi dimineţile de marţi şi joi, cȃnd aveam de „făcut” zona aceasta, ȋmi ȋncepeam ziua ȋn dugheana lui pentru o porţie de bună-dispoziţie.

Mă bucuram cȃnd treceam pe acolo – rar, ȋn ultimii ani, ce-i drept – fiindcă reuşise să nu ȋnchidă chiar dacă ȋn zonă se deschiseseră magazine ale marilor retaileri internaţionali.

Ştiam că se pricepea la comerţ şi ȋmi povestise că ȋn anii ’90 avusese un magazin ȋntr-un alt cartier şi cȃştigase bani cu toptanul vȃnzȃnd tot felul de nimicuri romȃnilor ce văzuseră doar alimentarele goale ale lui Ceauşescu. După primii ani fabuloşi ai economiei noastre de piaţă, cȃştigurile i se mai reduseseră, ȋnsă nici cȃnd ȋl cunoscusem eu nu se putea plȃnge.

Era la fel de volubil precum ȋl ştiam, deşi privirea îi devenise nostalgică. Era mulţumit că spaţiul era al lui, reuşise să ȋl cumpere, ȋl renovase. Dar avea, totuşi, o nemulţumire.

„Că am mai ȋmbătrȃnit, am ajuns şi eu la vorbele tatei... Ştii, banii nu sunt aşa de importanţi. Pe mine m-au trimis la voi să mă fac medic şi să mă ȋntorc acasă. Am zis că am rămas aici fiindcă e mai bine, asta au putut să ȋnţeleagă. Nu le-am spus niciodată că nu operez... Asta nu ar fi ȋnţeles niciodată! Mai am un prieten, la Bucureşti, care are un angro, nu un butic ca mine... vin tirurile cu marfă la el şi ȋnvȃrte banii cu lopata. Cȃnd se ȋntoarce acasă, numai discuţii are cu ai lui că nu are o meserie. Ştii, la noi, nu te lauzi că ai bani, lumea te respectă dacă eşti medic, inginer, avocat. La noi numai pierde-vară negustoresc.”

Nu i-am spus că la noi, ȋn anii ’90, cei ca el erau invidiaţi, toată lumea dorea să se privatizeze, iar a avea un butic era unul dintre visele absolvenţilor de facultate sau al inginerilor ce erau disponibilizaţi. A fost un gest egoist, s-ar fi simţit mai bine. Însă, la fel ca lui ȋn faţa familiei sale, ȋmi era ruşine să spun adevărul.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp