Foto: Profimedia Images
Vorbim tot mai des, în ultimii ani, despre traumă; ce-i drept, nu toate generațiile o fac în aceeași măsură. Cei din generația mea evită să discute despre experiențele traumatice trecute și despre consecințele lor, spre deosebire de cei până în 35 de ani – care sunt mult mai interesați de subiect, chiar dacă nu vorbesc mereu deschis despre el.
Dacă ne uităm însă la contextele în care apare acest concept, vom vedea că, de multe ori, nu este utilizat corect. Realist, va trebui să mai treacă ceva timp până îl vom înțelege cu toții în multitudinea fațetelor sale. În același timp, aș vrea să subliniez că, treptat, oamenii încep să identifice și să numească experiența traumatică cu mai multă exactitate (în toate formele sale: de la război sau agresiune fizică, la neglijare, abuz emoțional sau boli grave) – lucru foarte important pentru că trauma este, prin esența sa, o experiență mai dificil de identificat.
Firesc, cuvântul traumă va fi folosit corect abia după ce începem să cunoaștem și să recunoaștem o experiență de acest fel. La fel stau lucrurile și în cazul rezilienței noastre în fața experiențelor traumatice. În acest material, voi vorbi despre ambele și cum sunt ele legate.
Cum rămâne trauma prezentă în viețile noastre: presiune, normalizarea agresiunii, hipervigilență și respingerea emoțiilor negative
Trauma este o experiență internă de splitare, trăită ca urmare a unui eveniment care ne amenință integritatea fizică sau psihică și în care nu ne putem folosi abilitățile existente pentru o bună adaptare. Ulterior, este afectat și felul în care funcționează psihicul nostru. Există mai multe forme pe care le pot lua aceste schimbări, dar există câteva relativ comune.
Una dintre ele este presiunea nenecesară asupra altora sau asupra propriei persoane, presiune care izvorăște dintr-o stare de tensiune internă a cărei sursă nu este identificată. Acest lucru se poate transforma în stres cronic, de exemplu, adică în efortul organismului de a mobiliza resursele avute, fără a ajunge însă la o soluționare potrivită pentru sine, urmată de odihnă și recuperare.
O alta este normalizarea agresiunii - adică incapacitatea de a recunoaște agresiunea atunci când ea se întâmplă și apoi justificarea sau chiar promovarea ei. Astfel ajungem să punem presiune pe noi sau ceilalți. În consecință, nici nu sunt luate măsuri prin care agresorii, de orice fel ar fi ei, să își recunoască și asume consecințele (ceea ce ar fi un pas către vindecare și pentru agresor, și pentru victimă).
Dacă ne uităm la trecutul nostru, avem în spate un regim autoritar în care așa se făceau lucrurile: nu a existat un proces în care fiecare să poată greși, iar mai apoi să își recunoască greșeala, vinovăția, durerea sau rușinea. Nu există un exercițiu prin care aceste lucruri să fie privite și din exterior (cu ce a contribuit celălalt?) și din interior (cu ce am contribuit eu?) astfel încât să se construiască ulterior strategii prin care să restabilim echilibrul atât în psihic, cât și în relații.
Această dificultate internă are legătură cu experiențele traumatice neprocesate. Dificultatea externă are în schimb o sursă educațională și de modelare socială: am învățat să dăm vina pe alții, pentru că așa se întâmplă sistemic, așa încât preluăm acest model ca strategie de soluționare și rezolvare de probleme. Nu știm să funcționăm în raport cu sentimentul de vinovăție, așa că evităm și asumarea responsabilității.
De asemenea, poate apărea și o sensibilitate negativă la emoționalitate: nu dorim să fim deranjați de ceva. Există o așteptare ca reglajul emoțional să se întâmple doar din exterior (celălalt să mă apere, să mă liniștească, să mă asigure constant, să îmi provoace emoții pozitive), fără să mai vedem și importanța reglajului intern ca responsabilitate a fiecărui adult.
Sau, în alte cazuri, apare o stare de permanentă vigilență, pentru că ceilalți sunt percepuți ca o amenințare de care trebuie să ne apărăm sau cu care trebuie să ne luptăm.
Frânturi din aceste comportamente vedem în fiecare zi: uneori în mediile de lucru, alteori în relațiile sociale sau de familie, ori la școală sau în discursul public. Ar putea fi experiențele din care ele s-au născut - înțelese și procesate într-o manieră mai sănătoasă și mai constructivă, pentru individ și comunitate? Ei bine, de la această întrebare intrăm pe „teritoriul” rezilienței.
Reziliența e un proces, și nu o simplă caracteristică a individului
La fel ca în cazul traumei, și reziliența trebuie să fie înțeleasă în multiplele ei fațete. În domeniul psihologiei, reziliența e văzută ca un proces, și nu ca o caracteristică a cuiva.
Într-un sens complet, reziliența este înțeleasă ca un proces constant prin care oamenii navighează printre adversitățile întâlnite în viața de zi cu zi, folosesc resursele pe care le au la îndemână în mediu, negociază obținerea celor de care au nevoie, se refac și se reechilibrează după ce pierd ceva sau au o experiență care le amenință integritatea. Mai concret, după o experiență foarte dificilă sau traumatică, obțin mai multe rezultate pozitive decât negative.
Însă e vorba de un tablou mai extins, pentru că reziliența include mulți factori variabili, de mediu:
- câte informații are persoana respectivă despre situația respectivă,
- care e nivelul de dezvoltare a reglajului emoțional și ce strategii de gestionare a dificultăților are,
- cât de bine dezvoltată este comunitatea - rețeaua socială din jurul său (și dacă include oameni care pot ajuta în mod real în situația respectivă), precum și care este relația cu familia,
- cum funcționează sistemul legislativ și instituțiile; contextul extern macro (pace sau război, de exemplu),
- clasa socială din care face parte, resursele economice, statutul, locuința, serviciile la care are acces.
Nu putem spune despre cineva că este rezilient doar pentru că s-a descurcat într-o situație anume, de exemplu, pentru că acest concept nu se rezumă doar la abilitățile de rezolvare de probleme. Este nevoie nu doar de resurse interne, ci și de resurse externe, mai ales când vorbim despre oameni care se confruntă cu mai multe adversități (și nu cu o problemă singulară).
Reziliența individuală este strâns legată de cea a celor din jurul nostru: avem nevoie să ne creștem propria reziliență, sigur, dar trebuie și să contribuim la reziliența celorlalți. De aceea spunem, de exemplu, că una dintre responsabilitățile părinților, profesorilor, educatorilor sau îngrijitorilor de orice fel este și să stimuleze reziliența copiilor sau a celor care depind de ei.
Reziliența: între sprijin din mediu și căutare a propriilor soluții la provocări
Reziliența se dezvoltă de când ne naștem până la vârsta adultă - nu înflorește în condiții de confort absolut, ci în prezența adversității. Doar că aici vorbim de un nivel de adversitate pe măsura resurselor disponibile la momentul respectiv, și nu de unul copleșitor (pentru că aici intrăm pe teritoriul traumatizării).
Vorbim de sprijinirea autonomiei copiilor noștri, crearea unui spațiu în care își pot căuta întâi propriile soluții și negocia anumite resurse, fără ca părintele să rezolve instant orice mică provocare pe care o au aceștia, sau, la polul opus, fără să își lase copilul să rezolve problemele părintelui.
Și mai vorbim și despre o diferențiere clară între strategiile de gestionare a emoțiilor și strategiile de rezolvare de probleme – pentru că mult prea des tratăm emoțiile ca pe niște probleme. Or ele nu trebuie rezolvate, ci doar trăite.
La vârstă adultă, reziliența este în mare parte despre flexibilitate: în a accepta faptul că viața are și câștiguri, și pierderi (în ciuda a ceea ce ne-am imaginat la un moment dat), în a traversa perioade dificile și în înțelegerea faptului că trebuie să ne adaptăm uneori după mediu, și nu doar mediul trebuie să ni se adapteze nouă.
Sunt multe aspecte care țin și de maturizare: de exemplu, capacitatea de a planifica viitorul, cu o doză de realism despre cum ar putea să arate acesta, și despre variabilele care pot apărea. Sau capacitatea de a înțelege că viața nu este despre „bifele universale”, ci despre obiectivele proprii, care se pot modifica în timp sau pot fi înlocuite de altele, generând un bun nivel al sentimentului de mulțumire și împlinire pe care îl avem.
***
În lumea plină de oportunități și informații în care trăim, există o tendință de a vrea tot: fără să chestionăm relevanța personală a lucrurilor pe care ni le dorim, pentru că ni s-a spus că există niște semne absolute ale unei vieți bune. Iar din cauza acestei percepții construite în mod artificial, credem că dacă nu le avem pe toate (orice ar însemna acest „toate”), nu putem fi fericiți. Iar fericirea nu este rezultatul necesar, ci sentimentul de satisfacție, de împlinire, care este mult mai complex și mai stabil.
Perspectiva „Dacă avem suficient, însă nu avem tot, înseamnă că nu avem suficient” ajunge să fie nocivă și afectează felul în care ne raportăm la ceea ce ne dorim, pe de o parte, și la ceea ce ni se întâmplă, pe de alta. Ajungem să nu mai putem privi cu ochi limpezi câștigurile și pierderile noastre, cum răspundem la ele, cum ne repliem și cum reacționăm față de ceilalți. Și tocmai în aceste lucruri stă reziliența noastră ca indivizi și, mai departe, comunitate.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.