O gheișă a coborât dintr-o mașină în cartierul Gion din Kyoto. Încă nu știam că, peste câteva zile, urma să port și eu un kimono într-o casă din Tokyo.
NH 206. Vienna VIE – Tokyo HND. 24 Nov. Seat 24K. Așa a început călătoria mea: cu un bilet de avion, 12 ore de zbor și un set de tacâmuri din inox. Cu fruntea lipită de fereastra mică a unui Boeing 787-9 Dreamliner, am văzut răsăritul deasupra Țării Soarelui Răsare, începutul aterizării mele într-o Japonie care părea, pentru moment, o altă planetă.
În tren, japonezii stăteau lipiți unul de altul, îmbrăcați în costume elegante, aproape exclusiv alb și negru, cu ochii închiși, indiferent dacă erau așezați sau în picioare. Un indicator interzicea vorbitul la telefon, dar nu vorbeau nici între ei. Fiecare stație avea un sens pentru a intra și unul pentru a ieși, așa își urma fiecare drumul într-un oraș cu 37 de milioane de locuitori.
Străzile erau impecabil de curate, deși nu vedeam niciun coș de gunoi, trotuarele înguste, biciclete lăsate oriunde, fără lanțuri sau griji. Clădirile înalte de sticlă contrastau cu frunzele de un galben intens și erau îmblânzite de câte un templu budist sau un restaurant minuscul. În spatele unor perdele, oamenii stăteau aliniați în fața bucătarului; se auzea doar sorbitul tăițeilor din ramen.
Japonezii se înclinau în fața mea oriunde intram - magazin, librărie sau restaurant - și vorbeau cu mine direct în japoneză. Zâmbeam și răspundeam în engleză. Se înclinau din nou și continuau în japoneză. Dialogul nostru era ceea ce nu ne spunem. Mă uitam la cotoarele cărților pline cu caractere, la reclamele cu adolescente cu fețe de păpuși și la urnele funerare miniaturale expuse în vitrine. Totul părea să ocupe puțin spațiu, inclusiv moartea.
Camera mea se întindea pe câțiva metri pătrați: baie și bucătărie, iar patul mic de la etaj transforma fiecare noapte într-un compromis între eficiență și confort. Patru coșuri de gunoi pentru reciclare selectivă. Toaleta avea 13 butoane și o chiuvetă mică deasupra vasului.
La apus, am văzut muntele Fuji de la ultimul etaj al unei clădiri înalte, o gravură de Hokusai devenită realitate. Pe stradă, șase mirese și miri se țineau, cel mult, de braț. Luam parte la un „trash the dress” cu rochii de prințesă și un kimono - o rochie tradițională, lungă, cu un brâu ferm. Sub rochie, niște șosete și papucei albi. O altfel de frumusețe, care ascundea în loc să dezvăluie.
La trecerea de pietoni, două doamne tunse bob, în paltoane colorate, îmi ajungeau până la umăr. Mi se păreau atât de fragile încât aveam impulsul absurd să le iau în brațe.
Cum nu înțelegeam nimic din ce se vorbea sau scria, încercam să descopăr Japonia prin ceea ce vedeam, miroseam sau gustam. Venită de la ciorbă, sarmale și papanași, ajunsesem într-o țară în care oamenii mănâncă sushi și pește crud. Mamaia mea, dintr-un sat în România, mă consola la telefon: „Dar ce, ești pisică?”
Am găsit alternative: chicken nan ban, legume tempura, curry cu vită. Felurile de mâncare erau expuse în vitrine, în mărime naturală, cu o minuțiozitate care făcea până și frunza de salată să pară comestibilă. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că toate erau din plastic.
La Palatul Imperial, am văzut un bărbat care tundea iarba la milimetru. Coroanele copacilor păreau macheta unor arhitecți. Grădinile, deschise publicului larg, erau un exemplu al esteticii japoneze: copaci, plante, bonsai, roci și apă, toate îngrijite cu rigoare.
Seara, am ajuns fără să vreau în Kabukicho, cartierul roșu din Tokyo. Vedeam afișe cu tineri de vreo 20 de ani la intrarea în baruri și hoteluri. Pe trotuar, două șiruri de fete și băieți, pe o parte și pe cealaltă a străzii, toți îmbrăcați în stil anime și cosplay, cu niște pancarte. 1000 de yeni. Până-n 30 de lei. M-au făcut să înțeleg că singurătatea poate avea multe forme.
La câteva străzi distanță, un sanctuar shintoist de la jumătatea secolului al XVII-lea era păzit de kitsune, vulpile mesageri ai zeiței Inari.
Am plecat spre Kyoto cu un bullet train, trenul glonț. Am parcurs 370 km în două ore, cam de la București la Târgu Mureș, dar de trei ori mai repede. Prima oprire a fost la pagoda cu cinci etaje Gojūnotō, unul dintre cele mai vechi turnuri din lemn din lume. Însă, cea mai intimă experiență japoneză nu avea să fie într-un templu sau muzeu, ci în casa unei femei pe nume Kyoko.
Pe drum, am cumpărat un bento box, prânzul tipic japonez, servit într-o cutie cu compartimente pentru carne sau pește, orez sau tăiței, legume gătite sau murate. Setul de tacâmuri continua să-și justifice existența. Când am ieșit, începuse ploaia și nu aveam umbrelă. M-am întors și am așteptat înăuntru.
După vreun sfert de oră, o japoneză cu pălărie de drumeție a intrat în magazin și a început să-și miște vârfurile degetelor, de sus în jos, fragmentat, desenând puncte în aer și un X cu antebrațele. Se oprise ploaia. M-am înclinat în fața ei. Cu cât mai aplecat, cu atât mai mult respect.
Mă fascinau arțarii japonezi. Din octombrie până în decembrie, frunzele își schimbă culorile progresiv – de la nord la sud. În Nara, m-am dus de la arțar la arțar, să-i văd mai bine, să mă conving că erau reali.
Kyoto mi s-a părut mai puțin intimidant decât Tokyo, ca și cum orașul îți permitea să te apropii de el fără să te strivească. Acolo, am văzut cele mai multe femei în kimono, aranjamente ikebana și ritualuri care păreau să transforme răbdarea într-o artă.
Am intrat la un spectacol de teatru din patrimoniul UNESCO, jucat în japoneză – nu am înțeles nimic, dar am râs cu restul sălii, actorii bazându-se pe umorul de situație. M-am plimbat printr-o pădure de bambus și am văzut o vale cu copaci în toate culorile toamnei, cu o textură deasă, ca și cum o bunică ar fi tricotat un pulover cu model bătut.
În Gion, gheișe și maiko coborau din mașini și mergeau cu pași mici, calculați. Maiko purtau kimono colorate, cu mâneci și brâuri lungi. Gheișele purtau kimono mai sobre, machiaj mai discret și aveau o eleganță mai relaxată. Am văzut dansul unei maiko – machiajul nu reușea să ascundă încordarea de pe chip și tremurul ușor al mâinilor.
Înapoi în Tokyo. Mi-am dorit o formă de apropiere, așa că am rezervat o lecție privată de gătit, acasă la o femeie pe nume Kyoko. Ne-am întâlnit la o stație de metrou. După o scurtă plimbare, am ajuns și mi-a oferit un șorț colorat, ustensile pentru gătit și răspunsuri la întrebări.
Kyoko, de ce nu sunt coșuri de gunoi în Tokyo? Mi-a explicat că lipsa coșurilor ține de măsuri de securitate și de teama atentatelor. Kyoko, copacii ăștia perfecți – așa cresc ei? Kyoko a chicotit. „Nu, îi tundem noi.”
Am gătit gyoza și ramen, cu grijă să tai legumele și nu degetele mele, cu renumitele cuțite japoneze. Lângă bucătărie, am observat o altă cameră cu tatami. Kyoko, poate că este prea intim, dar îndrăznesc să te întreb: aș putea să ating covorul? Kyoko a zâmbit și m-a invitat în cameră, unde erau jucăriile fiului ei, materiale textile și un kimono pe un manechin.
Nu-mi puteam lua ochii de la kimono. „Ai purtat vreodată unul?”, m-a întrebat Kyoko. Am dat din cap că nu. „Vrei să încerci?” Am ales fiecare element din straturi de textile colorate: kimono, guler, brâu, cordon.
Când am fost gata, mi-am îndreptat spatele, am făcut o piruetă și o plecăciune. Cum stau la poză?, întreb. „Cu mâna stângă peste cea dreaptă”, mi-a spus Kyoko. M-am așezat pe genunchi, la fel ca la ceremonia ceaiului, și am râs cu Kyoko. Pentru prima dată după două săptămâni, nu mă mai simțeam străină.
Dar nu m-am întors cu un kimono din Japonia, ci cu câteva kilograme de ceramică și o umbrelă. Devenisem fluentă în tăceri și semne. În ultima seară, la plecarea dintr-un restaurant, pe lângă obișnuitele mulțumiri, strigate în cor de toți angajații - Arigatou gozaimasu - o chelneriță a alergat spre mine cu o umbrelă. Am scos portofelul. Mi-a făcut semn că nu e nevoie, apoi mi-a arătat ușa. Am făcut o plecăciune și am ieșit. Afară ploua.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.