Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Cel care a tras

Ionel Boeru

În iarna lui `89, Ion H. Boeru avea 85 de ani, abia împliniţi în decembrie. În aceşti 85 de ani de viaţă, le văzuse pe toate – dispariţia monarhiei, scurta dictatură militară, dictatura comunistă, precum şi ambele Războaie Mondiale. Primul război îl lăsase orfan pe când avea 14 ani. În cel de-al doilea război luptase ca preot militar şi ajunsese cu trupele până la Viena. Îşi îngropase camarazii căzuţi pe front iar, odată întors în ţară la finalizarea războiului, ridicase troiţe în numele acelora rămaşi fără nume.

Însă, pentru el, perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial nu a însemnat şi finalul terorii, ci doar un scurt răgaz. La un timp după ce s-a întors de pe frontul pe care a luptat pentru România, a fost trimis de noul regim în lagărul comunist din Deltă pentru uneltire împotriva ţării. Era membru al Partidului Liberal şi trebuia să fie reeducat. Soarta a fost ceva mai blândă cu el decât cu alţi deţinuţi politici ai vremii. După doi ani, s-a întors acasă şi a continuat să fie preot în satul Lucăceşti din comuna Moineşti. 

În decembrie `89, la cei 85 de ani ai săi, cu mintea întreagă şi ascuţită, Ion H. Boeru şi-a dat seama că se întâmplă ceva când a sosit telegrama. În casa de alături, fiul său împreună cu nepoţii săi, ciocneau vin şi povesteau. Nepotul său preferat, acela care îi purta şi prenumele şi care îi era şi fin, venise acasă în vacanţă. În casa lui Ion H. Boeru, însă, la Europa Liberă se vorbea despre Timişoara. Când poştaşul satului a strigat la poartă, uşile ambelor case s-au deschis. Nu îl căuta pe Ion H. Boeru, ci pe Ionel Boeru, nepotul.

Cu obrajii roşii de la vin şi de la focul din sobă, Ionel a luat telegrama şi a deschis-o pe loc, fără să aştepte să mai intre în casă. Trebuia să plece de urgenţă la Bucureşti. Indicativul Radu cel Frumos, asta însemna alarmă parţială. Nedumerit, a ridicat privirea către bunicul său.

- Vezi că treaba e foarte periculoasă la Timişoara. Ai grijă ce faci, au fost ultimele cuvinte pe care le-a spus Ion H. Boeru nepotului său înainte de Revoluţie.

Următoarea dată când aveau să se mai vadă, amândoi vor fi trăit într-un alt regim, după alte reguli.

Astăzi, Lucăceşti nu mai există ca sat, a devenit un cartier al localităţii Moineşti. Sunt 400 de kilometri între fostul Lucăceşti şi oraşul Giurgiu, acolo unde, de mai bine de 17 ani, locuieşte Ionel Boeru, nepotul lui Ion H. Boeru.

- Mamă, da’ mult peşte e aici. Eu sunt pescar de răpitor, să ştii, nu din ăsta care doar lansează şi pe urmă stă şi se uită. Eu dau, merg mai departe, dau, merg mai departe. Ia uite ce sare!

Arătă cu degetul înspre o porţiune de apă cu străluciri metalice. Sub podul peste care trec tirurile ce vin din Zona Liberă Giurgiu, Dunărea e aproape secată. Jos, se văd câteva cauciucuri obosite, înconjurate de pietriş, cârpe şi mâzgă. Ceva mai încolo, un alt pescar îşi înfăşoară haina în jurul corpului. Foşnetul vântului uscat se amestecă cu vaietul fierului atunci când trece câte un tir peste pod şi cu lătratul unor câini scheletici de pe malul opus. 


În timp ce îşi deschide o bere, Ionel povesteşte despre scrumbiile pe care le-a prins săptămâna trecută împreună cu un prieten. Are 61 de ani, ochelari cu ramă groasă şi o privire care caută mereu. Vara, în fiecare zi aproape, face 15 kilometri dus-întors de la el de acasă şi până la zona de pescuit. Nu îi plac maşinile şi preferă să meargă pe jos decât să ia bicicleta. Uneori, mai merge şi la cules de ghebe.

În fiecare an, îşi vizitează locul natal. Pe lângă frumuseţile verzi ale Bacăului, Giurgiu, cu aburii săi de ciment, clădirile pătrăţoase şi practice şi gunoaiele de pe malul Dunării, pare o alegere ciudată. Dar aici l-a adus viaţa.

Aşa cum povesteşte Ionel, totul a început de la o imagine şi o vorbă în vânt, atunci când avea 13 ani.

- Îl văd şi acuma, era un băiat de la liceul militar, cu vipuşcă roşie şi o haină nemaipomenită. Nu mai văzusem vreodată o asemenea haină.

Imaginea băiatului i-a rămas în minte, dar atunci când i-a spus tatălui său că ar vrea să facă liceul militar, acesta i-a răspuns că nu îl crede în stare. Pentru liceul militar trebuia să ai note bune şi, mai ales, să nu fi avut niciodată sub nota 9 la purtare. Deşi prindea destul de repede din clasă, Ionel nu se omora cu învăţatul. Singura materie care îi plăcea era geografia, putea să îţi spună atât capitalele lumii, cât şi fluviile sau râurile care le traversează. Însă nu se putea abţine să nu sufle colegilor săi, ceea ce i-a atras antipatia profesorului de geografie, precum şi un punct scăzut din nota la purtare. Încă un punct scăzut şi liceul militar ar fi rămas doar un vis.

Singurul care l-a susţinut pe Ionel a fost bunicul său. Încurajat de acesta şi ambiţionat de dorinţa de a-i demonstra tatălui său că poate, Ionel s-a apucat de învăţat. Pentru că era pasionat de sport şi pentru că, în clasa a opta, luase locul întâi pe judeţ la campionatul de handbal, profesorul său de sport i-a convins pe profesorii de matematică şi romană să îl pregătească pe Ionel pentru admiterea la liceul militar. 

Peste o mie de adolescenţi au concurat pentru cele trei sute de locuri disponibile. Când s-a văzut pe listă al 57-lea, Ionel a chiuit de bucurie. Îi demonstrase tatălui său că poate intra la liceul militar şi îşi făcuse bunicul mândru. Avea 15 ani, toată viaţa înainte şi, în sfârşit, avea să descopere lumea de dincolo de Lucăceşti.

Dar liceul militar din Câmpulung nu avea gust de libertate. Elevii mai mari îşi băteau joc de boboci şi îi agresau. Elevii de la alte licee îi strigau „năsturaşii” pe stradă. Dar cel mai rău era programul, obligaţia de a-ţi calcula fiecare secundă a vieţii în funcţie de eficienţă. Se trezeau la şase dimineaţa şi mergeau încolonaţi la spălat. Aveau fix cinci minute pentru a se spăla, înainte de a se aduna pentru a merge împreună la masă. Micul dejun dura 15 minute, iar cine nu se încadra, nu mânca. Apelurile erau dimineaţa, la prânz şi seara şi nu aveai voie să lipseşti.

- Putea să ningă, putea să plouă, putea să dea cu gheaţă, stăteai la adunare cât ţi se spunea să stai.

În weekend, elevii de la liceul militar din Câmpulung puteau pleca în învoiri în oraş. Dar foarte puţini erau aceia care primeau învoirile. Erau multe condiţii de respectat, iar încălcarea oricăreia dintre ele aducea cu sine anularea învoirii. Trebuia, în primul rând, să ai rezultate foarte bune la şcoală. Pe urmă, înainte să ieşi din incinta liceului, trebuia să treci inspecţia. Dacă nu aveai ţinuta perfect călcată, dacă nu străluceau pantofii sau nasturii metalici de pe haină, te întorceai în dormitorul comun şi nu îţi rămânea decât să îţi imaginezi cum ar fi fost o zi de weekend petrecută în oraş. De asemenea, în fiecare dimineaţă, un elev mai mare trecea în inspecţie în dormitoare. Ca să verifice dacă patul era făcut bine, arunca o monedă pe cearşaf. Dacă banul nu sărea, însemna că cearşaful nu era bine întins, iar patul trebuia refăcut. O simplă privire aruncată unui elev mai mare putea atrage după sine pedeapsa care, de cele mai multe ori, era interzicerea mesei de seară. 

Nici nu terminase primul an când şi-a dat seama că a făcut alegerea greşită. Lucăceşti nu mai era locul din care voia să evadeze, devenise locul la care visa în fiecare noapte privind tavanul, cu stomacul strângându-i-se de foame.

- Aşa am ajuns să urmez cariera armelor. Şi rapid mi-am dat seama că nu îmi place. Mi-ar fi plăcut să fi ajuns fotbalist, handbalist, atlet, orice, dar nu militar. Până la urmă, asta a fost.

La vremea respectivă, să faci liceul militar înseamna un contract pe 14 ani cu Armata Română. Practic, atunci când intrai la liceu, semnai că vei activa în armată încă 14 ani, cât toată viaţa ta de până atunci. Nu se punea problema să urmezi liceul militar şi după care să te reorientezi profesional. După finalizarea liceului, trebuia să îţi alegi o şcoală militară. Căutându-şi în continuare libertatea, Ionel a ales Institutul de Marină, dar nu a reuşit să intre acolo. La îndemnul tatălui său, următoarea alegere a fost Şcoala Militară de la Braşov, secţia de Artilerie şi Rachete. De la Câmpulung la Braşov şi de la constrângerile cearşafurilor perfect întinse la constrângerile unui volum enorm de cunoştinţe de electronică pe care trebuia să le înveţe. Ionel alesese greşit iarăşi.

În anul 1980, însă, soarta i-a surâs, pentru prima dată în mult timp. Nu avea să cutreiere mările şi să guste vântul sărat, dar avea să zboare. În acel an, Nicolae Ceauşescu se hotărăşte să înfiinţeze încă trei unităţi de paraşutişti care să poată interveni rapid pe calea aerului în caz de pericol. Una dintre ele la Caracal, alta la Câmpia Turzii şi cea de-a treia la Boteni. Această ultimă unitate avea, printre altele, rolul de a-i asigura paza.

Când a venit anunţul despre unităţile de paraşutişti, Ionel nu era în unitate, ci la spartachiadă, concursul militar sportiv. Cele două locuri disponibile s-au ocupat rapid, dar norocul său a fost că, la scurt timp după aceea, a mai venit un loc pentru Boteni.

În septembrie 1980, Ionel îşi făcea bagajele pentru a treia oară. De data aceasta, destinaţia era Dâmboviţa, Regimentul 64 de paraşutişti din Boteni. 

Prima dată când a sărit cu paraşuta a fost în primăvara lui `81. Copacii începuseră să se dezmorţească, vântul adia şi aducea cu sine parfumul proaspăt al florilor de măr, iar soarele încălzea pământul. În aer, însă, era frig şi elicele urlau îngrozitor. Să faci pasul în gol fără să ştii dacă vei mai inspira vreodată izul dulceag al florilor de măr cerea o voinţă aproape supraomenească. Dar Ionel nu se gândea la asta. Fără să îşi poată stăpâni tremurul picioarelor, se gândea doar că trebuie să sară, altfel se vă face de râs în faţa colegilor.

- Normal că mi-a fost frică, şi atunci şi de fiecare dată când am sărit. Şi acum m-ar fi. E o zicală, cui nu îi e frică să sară cu paraşuta, înseamnă că nu e sănătos la cap.

A închis ochii şi a plonjat în gol. Au urmat mai multe astfel de paraşutări până când a reuşit să obţină brevetul. Timp de doi ani, a locuit la căminul de nefamilişti din Titu, aflat la opt kilometri de unitate. După ce s-a căsătorit, însă, a primit un apartament în Bucureşti, lângă Piaţa Rahova. La vremea respectivă, unitatea funcţiona pe baza unui program experimental de zece ore. Munca începea la şapte şi jumătate dimineaţa şi se termina la cinci şi jumătate seara. Când avea tren, era bine, ajungea la şapte în gara de la Boteni şi, alergând, reuşea ca la şapte şi jumătate să fie pe platou cu ceilalţi militari, echipat şi gata de raport. Însă cu autobuzul 105 era foarte rău, deoarece nu existau locuri suficiente, iar oamenii călătoreau pe scara autobuzului, cu uşile deschise, fie iarnă, fie vară.

Încordaţi, cu degetele tremurând pe trăgaci, oamenii priveau în întunericul din faţă, aşteptându-se să vadă terorişti înarmaţi cum se materializează din umbrele nopţii. Unii dintre ei vedeau fantasme şi începeau să tragă în neştire, bubuitul gloanţelor sfâşiind noaptea. Un glonţ tras aducea cu sine sute de alte gloanţe. Ionel îşi aminteşte că în nopţile acelea, la Boteni, s-au tras vagoane întregi de muniţie înspre lună şi stele. Pe cei care clacau, soldaţii îi închideau în birouri, pentru că ei reprezentau cel mai mare pericol pentru vieţile tuturor.

Ionel îşi aduce aminte că în anul 1989 a făcut cele mai multe paraşutări de până atunci, treizeci cu totul. În decembrie `89, a primit concediu şi a plecat către Lucăceşti pentru a petrece Sărbătorile alături de părinţii şi bunicii săi.

În noaptea aceea, când a primit telegrama, la Timişoara se scanda împotriva comunismului. Clădirea unde era sediul comitetului judeţean al Partidului Comunist Român era înconjurată de oameni care clocoteau de furie şi speranţă. Mulţi dintre aceşti oameni aveau să fie mitraliaţi în zilele următoare. În Lucăceşti, însă, era linişte, iar Ionel nu putea să îşi scoată din minte vorbele bunicului său. Ai grijă ce faci.

Când s-a crăpat de ziuă, şi-a îmbrăcat uniforma militară şi s-a îndreptat către gară pentru a lua trenul spre Bucureşti. A ajuns în Gara de Nord la patru după-amiază, iar afară deja începuse să se înnopteze. Trenul către Boteni era câteva ore mai târziu, astfel că, atunci când a ajuns în unitate, era deja dimineaţa zilei de 18 decembrie. Muniţia era pregătită, iar secretarul de partid era şi el acolo şi le-a spus soldaţilor că, la Timişoara, nişte elemente duşmănoase au spart magazinele şi au dat foc. Ceva mai târziu, comandatul unităţii de la Boteni a primit un telefon de la Şeful de Stat Major, Ştefan Guşă. Ordinul era ca paraşutiştii de la Boteni să pornească spre Timişoara. Ionel nu ştie de ce, dar comandatul a refuzat ordinul, răspunzându-i lui Ştefan Guşă că unitatea nu este suficient de bine pregătită. În locul lor, s-au dus cei de la Caracal.

Aparatele de radio din unitate erau construite astfel încât să nu prindă postul Europa Liberă. Dar Ionel, care, la vremea respectivă era responsabil cu depozitul de materiale, avea ascuns acolo un alt aparat de radio şi, începând cu acea noapte de 18 decembrie, nu s-a dezlipit de el.

- Mi s-a făcut şi groază şi scârbă. I-am auzit cum ţipau. Am auzit focuri, oameni care plângeau, femei şi copii care urlau. Şi acum mi se face pielea de găină.

Noaptea, în lumina palidă şi rece a felinarelor, militarii din unitatea de la Boteni stăteau de gardă să apere cazarma împotriva teroriştilor. Încordaţi, cu degetele tremurând pe trăgaci, oamenii priveau în întunericul din faţă, aşteptându-se să vadă terorişti înarmaţi cum se materializează din umbrele nopţii. Unii dintre ei vedeau fantasme şi începeau să tragă în neştire, bubuitul gloanţelor sfâşiind noaptea. Un glonţ tras aducea cu sine sute de alte gloanţe. Ionel îşi aminteşte că în nopţile acelea, la Boteni, s-au tras vagoane întregi de muniţie înspre lună şi stele. Pe cei care clacau, soldaţii îi închideau în birouri, pentru că ei reprezentau cel mai mare pericol pentru vieţile tuturor. 

Ionel era să fie împuşcat două ori în acele nopţi. Prima dată, într-o noapte, atunci când un soldat a văzut un iepure şi a început să tragă. A doua oară, când s-a dus către parcul auto şi, deşi îi spusese maistrului de aviaţie care era traseul său, acesta s-a speriat şi a scăpat un glonţ.

Lucrurile s-au înrăutăţit în ziua de 22, când luptătorii din unitate au primit ordin să plece la Bucureşti. La Boteni, au rămas puţin oameni, majoritatea având funcţii logistice şi fiind slab pregătiţi. Tot în dimineaţa zilei de 22, s-a anunţat la radio că generalul Milea s-a sinucis, trăgându-şi un glonţ în inimă.

Ionel îşi aminteşte valul de indignare ce a străbătut unitatea. Milea nu era un om iubit printre soldaţi, dar auzind despre modul cum se spunea că s-a sinucis, oamenii s-au enervat. S-au strâns cu toţii în faţa comandamentului scandând şi cerând să treacă de partea Revoluţiei. Comandatul unităţii a reuşit să îi liniştească atunci, iar, ulterior, o mare parte dintre ei au fost trimişi la Bucureşti, să apere punctele strategice din Capitală.

În aceeaşi zi, mai târziu, militarii rămaşi la Boteni au fost înştiinţaţi că Ceauşescu a fugit şi că urmează să aterizeze acolo. Au văzut când elicopterul prezidenţial a aterizat la Serdanu şi şi-au armat mitralierele când au observat maşina care se apropia de unitate. Aveau ordin să tragă în el dacă încerca să pătrundă pe aerodromul de la Boteni. Nu a fost cazul, maşina a făcut drum întors, iar Ceauşescu şi-a continuat drumul către Târgovişte. 

În dimineaţa zilei de 25, Ionel se întorcea de la depozitul de arme pe care fusese însărcinat să îl păzească în noaptea anterioară. Era neobişnuit de cald pentru decembrie. În timp ce mergea către cazarmă, i-a trecut prin minte că e Crăciunul. Poate că ai lui, rămaşi în Lucăceşti, stăteau lipiţi de radio, ascultând şi întrebându-se unde e el acum. Poate că bunicul se ruga pentru el. Gândurile i-au fost întrerupte de ordinul de adunare pe platou. Rămăseseră o mână de oameni în unitate, speriaţi, nedormiţi şi care nu înţelegeau ce se întâmpla.

Comandatul i-a anunţat că venise ordin ca opt dintre ei să plece într-o misiune specială, dar că această misiune era pe bază de voluntariat. În aer au ţâşnit câteva mâini, printre care şi a lui Ionel. O misiune însemna să părăsească locul acela unde, în fiecare noapte, încordarea soldaţilor făcea ca gloanţele să bubuie în întuneric, ţintind către teroriştii fantomatici.

Au luat muniţie cu ei şi s-au urcat în elicoptere, neştiind unde merg. Prima oprire a fost la Stadionul Steaua. La scurt timp după ce au aterizat, au văzut nişte maşini blindate venind spre ei. Din ele au coborât mai mulţi oameni, printre care şi generalul Stănculescu. I-a salutat şi i-a felicitat pentru treaba pe care o făcuseră la Timişoara. Ionel nu l-a contrazis, nu i-a spus că nu ei, ci paraşutiştii de la Caracal fuseseră la Timişoara până la urmă. După ce oamenii veniţi cu maşinile blindate s-au îmbarcat în elicoptere, Ionel l-a recunoscut pe Gelu Voican Voiculescu, deoarece îl văzuse la televizor.

Din aer, Ionel încerca să îşi dea seama unde merg. Când a văzut antenele de la Puchenii Mici apropiindu-se, s-a gândit că vor ateriza la Ploieşti. Dar apoi, elicopterul a virat stânga şi el şi-a dat seama că se îndreaptă către Târgovişte.

În momentul când au aterizat în unitatea de la Târgovişte, de ei s-a apropiat un transportor blindat, iar din elicopter a coborât doar generalul Stănculescu. În întâmpinarea lui a venit un bărbat înalt, cu buzele subţiri şi bărbia împinsă în faţă şi au schimbat câteva cuvinte. Din cauza zgomotului elicelor elicopterului, Ionel nu a putut auzi ce au vorbit aceştia, dar l-a văzut pe bărbatul înalt, care avea să se dovedească a fi generalul Andrei Kemenici, cum arăta cu mâna înspre transportorul blindat. După câteva momente, generalul Stănculescu le-a făcut semn să coborâre şi le-a ordonat să se ducă în cazarmă. Înăuntru, soldaţii se plângeau că nu au mai dormit de trei zile şi că se trage atât noaptea, cât şi ziua.

Când Stănculescu i-a dat ordin să îşi adune militarii de la Boteni ca să le spună de ce se aflau acolo, Ionel s-a conformat. Cei opt soldaţi au primit ordine diferite. Doi dintre ai au primit ordinul de a-i asigura paza generalului. Unul a fost trimis către locul unde se afla transportorul, tot cu ordin de pază. Patru dintre ei au fost trimişi înapoi la cazarmă, să asigure paza şi acolo. Ionel, deoarece era cel mai mare în grad dintre cei opt, a rămas pe loc să aştepte noi ordine, alături de cei doi soldaţi care îi asigurau paza lui Stănculescu. Generalul a intrat în clădirea unităţii şi a ieşit, după zece minute, însoţit de Kemenici.

- Bă, şi unde îi executăm?, a întrebat Stănculescu.

Când au auzit întrebarea, cei trei soldaţi rămaşi afară au schimbat câteva priviri fugare între ei. Nu îndrăzneau să vorbească. Cei doi generali şi-au continuat discuţia, contrazicându-se asupra locului de execuţie. Kemenici a sugerat un loc, iar Stănculescu i-a răspuns că nu e bine, deoarece de la blocuri se poate vedea ce se întâmplă acolo. Până la urmă, au convenit asupra zidului de lângă veceurile unităţii.

După ce locul de execuţie a fost stabilit, Stănculescu s-a întors către Ionel şi i-a spus că are nevoie de trei oameni care să facă parte din plutonul de execuţie. Cei doi soldaţi care îi asigurau paza, s-au oferit pentru această misiune.

- Mai am nevoie de unul, a spus Stănculescu cu privirea aţintită asupra lui Ionel.

Înainte să spună „eu”, Ionel a retrăit senzaţia primului salt cu paraşuta. Era meseria pe care şi-o alesese, trebuia să sară. A urmat un şir de explicaţii despre cum va decurge toată treaba. Cei trei soldaţi urmau să îi preia din transportor şi să îi ducă în sala de judecată. Ionel avea să fie singurul dintre ei care să şi asiste la proces pentru a păzi sala. Ulterior, urmau să îi conducă spre locul de execuţie şi să tragă, fără comandă, fără să aştepte. Foc automat.

Prima dată, l-au dat jos din transportor pe el. Ionel l-a recunoscut după cuşma din blană de miel, dar, încadrat de soldaţi şi uşor adus de spate, părea mult mai mic decât la televizor. Era calm, spre deosebire de ea, care era foarte agitată. Când s-a îndreptat să îi preia pentru a-i duce la vizită medicală, Ionel a simţit un iz acru de urină venind dinspre ea. 

Foto Guliver/Getty Images

Pe tot parcursul procesului, a stat în sală, drept, păzind uşa. Îşi aminteşte că broboanele de transpiraţie i se scurgeau pe frunte şi nu îndrăznea să se mişte ca să le şteargă. Se tot gândea la ceea ce urma şi nu ştia dacă e în stare să o facă. Dacă rata? Dacă i se bloca arma? Citise, mai demult, despre execuţia lui Mussolini şi despre cum, în momentul când trebuia să tragă, lui Walter Audisio i s-a blocat arma. Avea 31 de ani, o soţie şi doi copii şi nu ştia dacă, după această zi, avea să îi mai revadă vreodată.

La un moment dat, completul de judecată a părăsit sala pentru a delibera, iar înăuntru au mai rămas doar Ionel, soţii Ceauşescu şi Mugurel Florescu. Acesta din urmă, a încercat să afle unde a ascuns Ceauşescu banii. Nicolae Ceauşescu, însă, i-a ignorat întrebările şi a continuat să îşi liniştească soţia, asigurand-o că nu vor păţi nimic.

Foto Guliver/Getty Images

După pronunţarea sentinţei, în sală a intrat un soldat. Ţinea în mână insulina pe care Nicolae Ceauşescu o uitase în transportor.

- De ce îmi mai aduci asta acum?, îşi aminteşte Ionel că a întrebat Ceauşescu.

Holul dintre sala de judecată improvizată în unitatea militară şi curtea interioară unde se afla locul de execuţie nu măsoară mai mult de câteva zeci de metri. Ionel îşi aduce aminte şi acum numărul de paşi pe care l-a făcut în timp ce îi conducea pe cei doi către zidul stabilit de generalul Stănculescu. Pe drum, Ceauşescu a început să cânte „Trăiască România Socialistă”. Elena l-a înjurat de mamă pe militarul care o ţinea.

Nu a privit în spate, acolo unde erau ceilalţi militari, precum şi completul de judecată, aşteptând, tăcuţi, execuţia. Doar în faţă, către cei doi dictatori lipiţi de zid. Trebuia să tragă cu arma de la şold, acestea erau ordinele, iar Ionel nu mai exersase trasul de la şold. Ştia că nu avea să vină nicio comandă care să îi apese degetul pe trăgaci. Doar le spusese Stănculescu înainte, foc automat, fără să aşteptaţi ordine. A închis ochii şi a tras. 29 de gloanţe, în total. 

Îți recomandăm

La final, când cele două corpuri alunecaseră pe ciment, lăsând în urma lor dâre de sânge şi găuri în zid, Ionel s-a întors cu faţa către cei care asistau. Nu a văzut feţele militarilor, ci şi-a văzut soţia şi cele două fiice, în aşteptarea glonţului care avea să îl doboare şi pe el.

- Stai liniştit, nu păţeşti nimic, a auzit ca prin vis.

Ulterior, au venit medicii să constante decesul, iar după aceea, militarii au înfăşurat corpurile în pânze de cort şi le-au urcat în elicopter. Paraşutiştii de la Boteni terminaseră misiunea şi urmau să se întoarcă acasă.

Când a ajuns înapoi în unitate, după ce au făcut o oprire pe stadionul Steaua pentru a lăsa cadavrele, Ionel i-a povestit colegului de cameră ce se întâmplase. A desfăcut o sticlă de coniac şi a băut până când a alunecat într-un somn fără vise.

- Eu am rămas acelaşi, soldaţii încă îmi spun Nenea Nelu’, cum îmi ziceau atunci. Am şi eu momentele mele, dar, în general, trec bine peste ele. E nasol să omori doi oameni, dar asta am ales, nu? A fi militar înseamnă că eşti pregătit să omori.

După Revoluţie, soţia lui Ionel nu a mai avut pace. Trăia cu groaza că i s-ar putea întâmpla ceva ei sau copiilor. Într-un final, au divorţat şi Ionel a fost nevoit să se mute în chirie. La doi ani după aceea, la o petrecere de Revelion, a cunoscut-o pe actuala soţie care locuia în Giurgiu. Încă o dată, şi-a făcut bagajele şi a părăsit Bucureştiul fără niciun regret.

Acum îşi petrece timpul având grijă de fiica cea mai mică, născută din a doua căsnicie. A învăţat-o să se plimbe cu rolele, patinele şi bicicleta. Tot el a învăţat-o să înoate şi o ceartă atunci când se lasă dusă cu maşina la şcoala de tatăl verişoarei ei.

- Mergi pe jos până la şcoală, faci şi tu mişcare, mă tată.

Ion H. Boeru, bunicul său, a mai trăit cât să primească gradul de colonel în rezervă drept recunoaştere pentru meritele sale din al Doilea Război Mondial. Una dintre ultimele discuţii pe care le-au purtat a fost la restaurantul hotelului Athénée Palace din Bucureşti.

Ion H. Boeru avea obiceiul să vină o dată pe an la Bucureşti şi să se cazeze la acest hotel pentru trei nopţi. Ionel nu l-a întrebat niciodată de ce, dar presupune că era nevoia bătrânului de a-şi aminti de vremurile când era tânăr. Într-una dintre aceste vizite, Ion H. Boeru şi-a chemat nepotul să i se alăture la masă.

- Să stai liniştit, că toate păcatele tale le-am luat eu, i-a spus bătrânul atunci.

Şi l-a mai rugat ceva în acea discuţie. Să nu intre în politică. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • frumos scris!
    Legat de Revolutie, pe mine ma macina totusi cum un intreg stat functioneaza avand la baza o mare minciuna trecuta in constitutie.
    Dupa cum zicea cineva intr-un documentar, revolutia romana a avut de toate, revolta autentica, revolta contrafacuta, contra revolta, lovitura de stat, complot, inscenari, manipulari, teroare, anarhie si nu in ultimul rand, executii si asasinate.
    Raman la parerea ca sotii Ceausescu nu trebuiau impuscati, ar fi folosit mult mai mult daca erau lasati vii si inchisi, desi probabil meritau lucruri mult mai rele. Pentru procesul acela falsificat al sotilor Ceausescu ar trebui sa raspunda cineva. Astept dosarul revolutiei, poate dupa inca 20 de ani se va fi judecat.
    • Like 0
  • Chapeau! Sper insa ca s-au folosit nume fictive, discretia nu strica atunci cand tara colcaie de nostalgici comunisti.
    • Like 0
  • mike mike check icon
    Demult n-am mai simtit atata adrenalina. Incerc sa-mi revin. De obicei mi se intampla dupa ce citeam o carte buna sau dupa un film care ma tinea cu sufletul la gura. Insa acesta nu este un film. Este realitatea pura. Felicitari pentru modul in care ati scris! Aveti un dar special de a scrie.
    • Like 8
    • @ mike
      Un erou ce trebuie rasplatit cu gandurile noastre bune,ca nu i usor sa fii in situatia lui,chiar daca impuscatii au fost tirani.
      • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Vlad Petreanu_

În 1990, după ce lucrase într-o fabrică, Vlad Petreanu s-a angajat la un ziar, unde avea un salariu echivalentul a aproape 90 de dolari. Banii îi ajungeau, spune el, să își cumpere un pachet de țigări - la vremea respectivă fuma - și o cola pe zi, „și abia mă descurcam să mănânc ceva”.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon „La bani mărunți” cu Sergiu Manea, CEO BCR. Podcast amplificat de Republica

Sergiu Manea, care a preluat în urmă cu cinci ani conducerea celei mai mari bănci din România, a povestit că primul său salariu, o sumă echivalentă cu mai puțin de 80 de dolari, l-a primit în septembrie 1994. Se angajase înainte de terminarea facultății pe o poziție entry level, ca referent, la Banca Română pentru Dezvoltare, la Biroul de bănci corespondente, care azi se cheamă „financial institutions”.

Citește mai mult

Fetiță la laptop

Situația se poate schimba în orice moment și școli aflate acum în scenariul verde sau galben pot trece de pe o zi pe alta în scenariul roșu, dacă în cadrul lor vor fi confirmate 3 cazuri de Covid. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Citește mai mult