Zadarnicele gânduri ale unui părinte despre veșnicul muribund sistem de învățământ românesc

Foto: Inquam Photos / George Călin

Noutățile din presă cu privire la negocierile care au (sau au avut) loc între sindicatele din învățământ și guvern mi-au adus aminte de un text pe care l-am scris, cu mult năduf, acum mai bine de trei ani, despre ce înseamnă să fii părinte de elev în această țară, aflată parcă într-o nesfârșită perioadă de tranziție. Făceam în acest text unele observații, pe care încă le consider actuale, pe marginea comportamentului inadecvat al unor profesori, dar și pe marginea hibelor sistemului de învățământ, care, să recunoaștem, este tributar vechiului sistem de predare și învățare centrat pe o mecanică acumulare de informație (din care deseori lipsește creativitatea) precum și pe o la fel de rigidă recompensare (din care deseori lipsește contextul).

Mărturisesc, de la bun început, că nu îmi sunt foarte familiare nici legislația care coordonează bunul mers al sistemului de învățământ, nici situația profesorilor și programele pe care sunt nevoiți aceștia să le parcurgă și să le facă asimilabile, și nici strategia de lucru a inspectoratelor școlare. Am fost mereu conștient (și mi s-a confirmat, după ce am devenit președinte de clasă de liceu) că implicarea mea, în calitate de părinte… și atât, ar fi avut zero șanse de reușită în schimbarea acestui sistem prăfuit și greoi, încă legat, ca un câine bătrân și murdar, de o epocă pe care cu toții am vrea să ne-o ștergem din amintire. Ca părinte, însă, am cred dreptul (și chiar obligația morală) să îmi expun opinia, ținând cont de relația directă pe care am avut-o și pe care încă o mai am cu acest sistem pe cât de muribund, pe atât de perseverent în a-și menține vitalitatea.

Sunt tată a trei copii.

Băiatul nostru mai mare a depășit dificila (și mereu experimentala) etapă a liceului, și, pentru că a fost serios și a memorat la foc automat foarte multe informații, a reușit să treacă cu brio peste bacalaureat, fiind mai apoi admis la una dintre cele mai bune facultăți din țară. Că după doi ani a renunțat la facultate, asta ține de un capitol pe care îl leg mai degrabă de criza lui existențială (sau, dacă vreți, profesională, deși nu are încă o profesie), nicidecum de ceea ce se petrece în învățământul românesc. Un lucru pe care nu l-am uitat însă de atunci (deși, de felul meu, nu sunt o persoană resentimentară) este acela că, în ultimii ani de liceu, întrucât se afla într-o clasă cu profil socio-uman, pentru ora de matematică era nevoit să scrie niște eseuri cu tematică socială sau istorică. O vreme am făcut haz de această situație. Dar atunci când a început să vină acasă cu note proaste la această materie (nu din pricina eseurilor slabe, ci din pricina mofturilor contradictorii ale profesorului), hazul s-a transformat în îngrijorare, și, la scurt timp, în revoltă. Revoltă care nu se putea manifesta altfel decât în sucul ei propriu. Căci ce aș fi putut face? Să solicit ore de matematică așa cum probabil cerea programa însemna să pun într-un pericol și mai mare situația băiatului.

Vă reamintesc că mediile de la liceu au și azi o pondere importantă în procesul de admitere a candidaților la facultate. Evident, am considerat că cel care poartă vina pentru această situație nu poate fi decât sistemul de învățământ. Căci ce face acesta? Pentru a păstra titulatura și nivelul de salarizare ale unor profesori, distribuie absurd ore de matematică, fizică și chimie în programa unor clase cu profil socio-uman. Iar pierderile, sunt încredințat, nu sunt unilaterale.

Ei bine, dacă băiatul nostru mai mare, cum spuneam, a reușit să treacă peste hopul acesta, băiatul nostru mai mic trece acum, din nefericire, printr-o situație similară. Aflat la cea mai importantă școală de muzică din localitate, în clasa a X-a, la un instrument care îi solicită atenția într-o proporție covârșitoare (fiind la percuție, trebuie să repete la mai multe instrumente, fiecare cu un repertoriu și cu un stil de studiu specific), el se vede nevoit să parcurgă și ore precum cele de… biologie, chimie, fizică sau matematică (și parcă pentru ca absurdul să fie și mai mare, are, săptămânal, două ore de fizică și doar una de limba franceză). Drept e că, spre deosebire de băiatul nostru mai mare, nu a fost încă bombardat cu note proaste. Dar, dacă îl întrebi câteva lucruri elementare din aceste materii, îți devine clar că ele, aceste materii, se află în programa lui școlară de dragul cadrelor didactice, nicidecum întru formarea meticuloasă (cum se pretinde) a elevilor. În plus, hipersensibilitatea lui de muzician și artist (este foarte talentat și în domeniul artelor plastice) l-a făcut extrem de vulnerabil la (se știe de-acum) omniprezentul bullying, până acolo încât am fost nevoiți să apelăm la psihoterapie și, mai apoi, la transferul într-o altă clasă. Cel puțin ne bucurăm că, în cazul lui, sistemul de recompense ține cont de caracterul vocațional al școlii. Dar, din nou, nu pot să nu observ inadecvarea dintre unele domenii studiate și linia de formare a elevilor din această școală. Ceea ce dovedește încă o dată, așa cum am spus, că, pentru acest sistem, nu elevul este important, ci profesorul, cu a sa titulatură și salarizare.  

În ceea ce o privește pe fiica noastră, adică cel de-al treilea copil, situația ei este oarecum identică cu situația prin care a trecut băiatul nostru mai mare. Există, totuși, o diferență. Fiica noastră (ca majoritatea fetelor, de altfel) este extrem de activă, de implicată și de ambițioasă. În ciuda numărului mare de materii studiate, asimilează informații cu destoinicie și obține constant note maxime, ajungând de prea multe ori periculos de aproape de limita epuizării. Aflată în liceul în care a studiat și băiatul nostru mai mare, la o clasă cu profil socio-uman, ea se confruntă cu aceeași oră de matematică la care este nevoită să facă orice altceva numai matematică nu.

Ora aceasta de matematică, în care studiezi orice altceva în afară de matematică, s-a transformat, pentru liceul în cauză, într-un soi de afecțiune medicală căreia nimeni nu îi mai dă șanse de vindecare. Prin ea poți urmări, ca printr-o prismă, la mărimi uriașe, handicapul pe care îl are sistemul de învățământ însuși. A-l vedea vreodată sănătos a devenit, de la an la an, un tablou utopic, dacă nu chiar unul distopic. Haosul din învățământ a supraviețuit o perioadă atât de lungă de timp încât a devenit una cu… învățământul. Ca să scapi de haos, pare că e nevoie să ștergi această instituție de stat de pe suprafața pământului. Firește, asta nu are cum să fie posibil. Și atunci, ce e de făcut? Este creșterea salarială a profesorilor, altminteri justificată, o modalitate de vindecare a acestui sistem? După câte înțeleg eu, în nici un caz. Handicapul acestui sistem nu va putea fi niciodată vindecat. Prin creșterile salariale, funcționalitatea sistemului se va ameliora o perioadă limitată de timp, dar handicapul, dimpotrivă, s-ar putea să se agraveze.

Alternativa? Învățământul privat sau chiar acea formă de educare din sânul familiei cunoscută și sub numele de homeschooling. Se vorbește tot mai mult și în termeni tot mai apreciativi despre acest fenomen. Recunosc, la început, am avut și eu mari rețineri. Însă, pe măsură ce relația mea, ca părinte, cu învățământul românesc s-a înrăutățit, am început să fiu tot mai atent la ceea ce spun oamenii care practică homeschoolingul. Dacă dezavantajul principal este acela că unul dintre părinți trebuie să se implice, fără rest, în asistarea copilului în procesul de învățare, renunțând, în felul acesta, la un venit financiar în plus sau la posibilitatea unei cariere, avantajele sunt multe și neprețuite. De pildă, chiar dezavantajul principal poate fi transformat într-un avantaj. Faptul că părintele petrece timp și se implică în educarea propriului său copil este, din start, un câștig incomensurabil pentru amândouă părțile implicate. O altă reținere pe care am avut-o privea capacitatea copilului educat acasă de a-și gestiona singur emoțiile în relația cu ceilalți. În alți termeni, școala publică ar oferi o socializare pe care educația de acasă nu o oferă și prin care copilul ajunge să își controleze emoțiile și să se raporteze, lucid și echilibrat, la ceilalți, cu care este în competiție. Experiența cu băiatul nostru mai mic tinde să îmi ridice unele semne de întrebare cu atât mai mult cu cât, am observat, de gestionare emoțiilor este responsabilă mai ales atmosfera din familie, relaționarea cu cei din afara casei fiind în mod direct și proporțional potențată de relaționarea cu cei din casă. Dezbateri sunt destule, iar concluziile tind să te zăpăcească.

Ceea ce pot afirma cu certitudine, în acest moment, e că asistăm neputincios la prăbușirea tot mai zgomotoasă a sistemului de învățământ românesc. Cu cât trece mai mult timpul, cu atât șansele de a-l reabilita scad ireversibil. De fapt, în ciuda optimismului meu nativ, cred că aceste șanse sunt aproape nule. Din acest motiv, măcar pentru nepoții mei, dacă pentru copiii mei e prea târziu, consider alternativa homeschoolingului nu doar mai convenabilă, dar și din ce în ce mai viabilă. Dacă, desigur, nu va fi scoasă, între timp (și contratimp), în afara legii.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp