Babasha şi România

Să presupunem că mergi la Elbphilharmonie, recent inaugurata sală de concerte din Hamburg, pentru a asista la integrala muzicii de cameră cu pian a lui Johannes Brahms. După Sonata nr. 1, în sol major, pentru vioară şi pian op. 78, pe scenă apare, în calitate de invitat-surpriză al faimosului violonist David Garett, oricare din următorii: Post Malone, Babasha, Eminem, Nicu Paleru, Coldplay, Britney Spears, Erika Isac, Voltaj, Snoop Dog, Boney M, Metallica, Ducu Bertzi etc.

Complet aleatoriu, consider că Garett o alege pe Erika Isac care, într-o ţinută sexy, va inunda urechile auditoriului prezent la Filarmonica din Hamburg cu ritmurile Macarenei. Care ar fi reacţia publicului?

Uluială? Descumpănire? Nervozitate? Revoltă? În mod cert, nu cu mult diferită de cea de la concertul Coldplay. De ce? Din pricina inadecvării. Spectatorii au plătit pentru un anume tip de experienţă muzicală, însă au parte de ceva complet diferit. Şi nimic nu ar fi mai penibil decât să îl auzi pe violonistul David Garett rugând publicul – pe care, total anapoda, l-ar găsi vinovat pentru rumoarea iscată în sală – să îl împroaşte pe el cu huiduieli, nu pe cea care îl huiduie, în versurile melodiei, pe Mirel din Turnu-Măgurele. 

Ce s-a întâmplat la concertul Coldplay nu a fost discriminare. Când zeci de mii de oameni, aparţinand unor medii sociale diferite, veniţi din toată ţara, huiduie un moment inopinat, nu poţi trage concluzia că s-au vorbit între ei să reacţioneze la unison. Nu poţi compara momentul acesta cu ceea ce păţea Ray Charles în Sudul segregaţionist, acum şase decenii. Atunci, oamenii huiduiau omul Ray Charles, deşi le plăcea muzica, acum spectatorii huiduie muzica, deşi nu au nimic de împărţit cu Babasha (de a cărui existenţă, sunt convins, mulţi au aflat pentru prima oară chiar atunci).

Vedeţi, din faptul că 80% din fanii manelişti nu citesc cărţile lui Toni Morrison, Ralph Ellison şi ale altor scriitori afro-americani, nu rezultă că îi discriminează pe autorii de culoare, ci doar că îi doare-n fund de aşa ceva. La fel, din faptul că tot ei nu mai citesc cărţi ai clasicilor români (Petrescu, Bengescu, Călinescu şi alţi ”escu” autohtoni) nu rezultă că sunt indiferenţi la cultura neamului strămoşesc sau lipsiţi de patriotism, ci doar că îi lasă rece fenomenul literar, în general. Dar dacă te iei de un manelist, eşti ipocrit, snob, elitist şi rasist.

Nimeni nu contestă că Babasha, Vali Vijelie, Adi Minune & Co or fi foarte talentaţi, nişte Toni Morrison şi Ralph Ellison ai genului lor muzical. Cu toate astea, eu nu ascult manele. După cum, să precizez şi asta, nu sunt nici fan al muzicii clasice sau populare. Muzica de petrecere de la nunți îmi taie totdeauna cheful să fur mireasa. „Pușca și cureaua lată” (o melodie cu priză în mediul unde lucrez) mă deprimă ca ”Dau o tură cu nebuna” a lui Leo de la Kuweit. La Sonata nr. 1, în sol major, anterior menţionată, m-aş foi pe scaun precum Mr. Bean. Din muzica românească actuală rețin trei-patru melodii pe an (şi asta, în mare, pentru că nu am de ales, radiourile repetând hiturile zilei până la epuizare).

Dar manelele au dobândit asupra vieții sociale româneşti o influență mai mare decât orice alt gen muzical. Blamate sau apărate, cu versuri puerile, dar nu mai puerile decât ale Innei și Andreei Bălan, abundând în expresii agramate, dar nu mai stâlcite decât ale multor români cu facultăți și doctorate, melodiile maneliștilor grăiesc pe sufletul celor care văd și înțeleg viața simplist și, drept urmare, sunt printre preferatele populației autohtone. La mare, pe plajă sau în terasele din cartiere, manelele dau tonul. La onomastici, grătare și Anul Nou, la fel. Inclusiv în weekend-urile corporatiste, într-un final, pe la două-trei dimineața, manelele „învinge”. Stilul de viață promovat de maneliști se înfige cu ușurință în visele tinerilor. 

Se vorbește de manelizarea României, o metamorfoză tulburătoare a identităţii naționale, dar nu aș numi-o și surprinzătoare. Se vorbește și de gândire manelistă, o percepție maniheistă a lumii, în care șmechereala, distracția de mare tonaj, banii cu ghiotura, mama la copii vs pofta inimii, mașinile de lux, femeile din carton, botox şi sclipici şi viața de Bo$$, valoarea, talentul și succesul (a la Vali Vijelie & Florin Salam) se află de partea celui care se înduioșează la auzul manelei, iar ura, invidia, mizeria, necazurile, lașitatea, de partea dușmanilor (care, paradoxal, ascultă și ei manele).

Maneaua merge la sufletul românului și urcă în spirală până la personalitățile din high-life. Scutură emoțiile deopotrivă din politicienii zilei și zilierii din construcții. De aceea, când susțin că nu îmi plac manelele, întâlnesc opoziție și circumspecție. Imposibil, pare-se, să nu ascult și eu o manea, imposibil să nu îmi placă maneaua aia sau cealaltă. Uite că nu îmi place! Nu are cum. Nu vrei să recunoști, asta este. Ascultatul manelelor e, oricum aș da-o, un obicei universal practicat în spațiul mioritic, dar oarecum rușinos, ceva în genul masturbării. Și d-aia se ferește lumea să admită, d-aia unul ca mine ascultă pe furiș. Le răspund că am scris un roman în care protagonistul se masturbează atât de des că cititorul simte o mâzgă pe deget când vrea să întoarcă fila, deci nu am o problemă cu chestiile tabu. Păi, atunci sunt snob, sunt ipocrit. Nu, le răspund, pur și simplu nu îmi plac manelele. Nu mă crede nimeni. Doar fac pe fițosul.

Femeile, am remarcat, recunosc cu jumătate de voce slăbiciunea pentru manele. Măi, zic ele serioase, nici eu nu mă topesc după așa ceva, dar când ești la o petrecere, la o paranghelie, merg și astea, nu ai văzut, toată lumea începe să danseze! Le descumpănesc, mutra mea nu le susține abordarea. Eh, insistă ele, poate nu ai ascultat tu maneaua care trebuie, poate nu a fost atmosfera de așa natură. Ba, dimpotrivă, zic, maneaua era dată la maxim, bărbații erau călare pe mese, cu cămășile scoase și băutura în mână, asudați și răgușiți, femeile dansau și chiuiau, pocneau din degete, îngânau refrenul manelistului... despre ce atmosferă vorbești?

Supărător e când se amestecă preferințele muzicale cu chestiunea discriminării și o discuție banală despre Pulp și Guță (pare ciudat, dar se ajunge și la așa ceva) se transformă într-un pretext pentru a pune pe tapet problema rasismului. Unii îmi reproșează că nu ascult manele fiindcă am ceva cu “țiganii”. Nici rap-ul nu îmi place, răspund, înseamnă că am ceva cu cei din ghetouri? Cu manelele e altceva, cică. Eu nu ascult manele fiindcă aș urî „țiganii”. Adevărul e că nu mă prăpădesc după ei, dar nici nu mă isterizează prezența lor (și am locuit 15 ani în Ferentari). Ei le au pe-ale lor, eu, pe-ale mele, fiecare își vede de viața sa. Nu, nu e adevărat, sunt corectat. În mine dospește o ură feroce, dar reprimată, din care motiv nu o sesizez. Şi unii elaborează inclusiv nişte teorii alambicate pe marginea acestui fapt. Aparent, dacă aș fi onest cu mine, aș sesiza că îmi repugnă „țiganii”, dar că, de dragul conveniențelor, adopt o atitudine politically correct. Antipatia față de acest gen muzical e felul meu de a răbufni, de a-mi exprima resentimentele. Le convertesc într-un soi de defulare greu ținută sub control. Nu îmi dau eu seama, dar e singurul motiv. Dacă Paul McCartney și Beyonce ar cânta manele, le-aș îndrăgi, dar, din păcate pentru rasismul meu ascuns cu grijă, manelele au înflorit în grădina rromilor, o comunitate defavorizată (din pricina delincvențelor, a statutului social marginal şi a lipsei de educație.) Fiind închistat în prejudecăți, eu nu am o părere bună despre ei (deşi nu recunosc asta), însă mă dau de gol refuzând din principiu acest gest muzical, tocmai pentru a mă disocia de ceea ce întrupează această categorie în mentalul colectiv. E felul meu politicos de a-mi manifesta dezaprobarea față de „țigani”. Și de a-mi afirma voalat superioritatea.

Niet, îi contrazic. Nu îmi plac manelele. Punct.

Discuția ajunge în bălării și nu pricep. Afirmația nu e un statement, e o constatare chioară căreia i se dă multă importanță într-o conversație. E politizată și târâtă în zone în care nu are ce căuta. Și îndărătul ei se ascunde un alt adevăr neplăcut: practic, nu mai poți spune nimic despre nimic fără a se căuta înțelesuri ascunse, fără a se da conotații stupide. Multe afirmații fără miză te vâră automat într-o tabără sau alta, te transformă în rasist, mizantrop, misogin sau homofob. Cel mai bine e să taci. Pentru că, dacă deschizi gura, ești admonestat, etichetat. Dar și dacă nu ai vreo părere, e la fel de grav, păcătuiești prin nepăsare. Orice subiect anost poate fi dus într-o zonă fierbinte în care e periculos să-ți menții inclusiv neutralitatea. Și iremediabil se ajunge la un dialog al surzilor, în care toți știu mai bine cum e treaba, ce gândește celălalt și cum este el, de fapt.

Animozitatea stârnită de opiniile divergente, agresivitatea verbală care ia naștere când se intră în coliziune cu preferințele personale te înfioară. Automat, oricine nu e de acord în privința aia sau ailaltă se situează de partea oamenilor nașpa, a celor care duc civilizația de râpă și împing planeta spre pieire.

David Hume afirma, în secolul al XVII-lea, că rațiunea este sluga emoțiilor. În epoca post-truth în care ne-am situa, omenirea experimentează abisuri de disonanțe cognitive, pentru că adevărul interesează mai puţin ca oricând, lumea fiind preocupată să stârnească emoție, oricât de ieftină ar fi (gen, ”Huiduiţi-mă pe mine cinci minute!”).

Și aici apare aspectul “amuzant” al interacțiunii umane, pentru că ne băgăm în seamă acolo unde nu ne preocupă deloc subiectul, dăm cu mucii-n fasole când vrem să promovăm diversitatea, binele şi alte sloganuri înalte pentru că nu înţelegem contextul în care vrem să le aplicăm, blamăm în stânga şi în dreapta oameni ale căror argumente nu ne interesează cât negru sub unghie, aruncăm anateme de pe piedestaluri pe care nu avem ce căuta şi sărim de fund în sus în legătură cu nişte categorii sociale care, la drept vorbind, există în mintea noastră doar la nivel declarativ.

În fine, ideea e că eu nu ascult manele. Şi că Babasha avea ce căuta la concertul Coldplay tot atât cât Mirel din Turnu-Măgurele la integrala de cameră cu pian a lui Brahms.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp