Foto: Getty Images
Bullying-ul este un termen care stă aproape pe buzele tuturor. Am auzit, am citit, am văzut, am dezbătut. Un termen care deși este obosit și aproape epuizat, cauzează încă probleme majore în ambele tabere.
Este de vină mereu agresorul?
Știm că avem agresor și agresat. Părinții sunt bulversați, profesorii nu știu ce abordare să adopte, consilierea nu este atât de bine propagată în rândul copiilor și suntem puși cu toții în fața unui mare semn de întrebare: ce facem?
Pot începe prin a spune ce nu facem. Nu luăm în calcul și persoana care agresează. Un elev împlinit, echilibrat nu este capabil de astfel de gesturi. Rădăcina problemei este mult mai adâncă și chiar dacă nu ne interesează, pentru că suntem victime, am putea fi cât de cât echilibrați.
De ce fac copiii bullying?
Copiii care agresează, fizic sau verbal, fie au văzut asta în familie, fie sunt nefericiți cu viața de familie. Părinții nu petrec suficient timp cu ei, nu au limite, dar li se aplică pedepse, iar comunicarea autentică lipsește cu desăvârșire.
Suferința agresorului este la fel de importantă ca cea a persoanei agresate. Ne punem mâinile în șold și judecăm ceva ce nu știm. Firește că a fi victima unui astfel de abuz este revoltător și nu putem tolera un comportament care ne pune copiii în pericol.
Părinții elevilor care agresează alți elevi ar trebui să-și schimbe optica. În loc să-l certe, să-l pedepsească, să-l pună la colț, poate ar fi mai bine să poarte o discuție sinceră și autentică despre ce lipsuri are. Astfel vor afla cu uimire că problemele sunt în familie, nu doar la copil. Nemulțumirile și nefericirea lor în cămin se reflectă în comportamentul elevului care ajunge într-un mediu în care nu este pe deplin controlat. Se dezlănțuie. Este normal? Da!
Ce face școala?
Școala din România nu este pregătită mereu pentru astfel de situații. Generațiile de profesori nu s-au confruntat în trecut cu acest exces de informație la care sunt supuși copiii. Terminologia este deseori greoaie, așa că cei mai mulți despart elevii care se batși se jignesc, sună părinții, îi ceartă, iar problema e ca și rezolvată, nu?
„Nu sunt un copil rău, dar sunt tristă iar mama mereu nervoasă” - mi-a mărturisit o elevă
Aproape toți elevii cu care am lucrat și care au devenit, la un moment dat, agresori, mi-au spus că sunt nefericiți. Mi-au mai spus că au tot ce își doresc, jocuri, device-uri, mâncare, dar le lipsește timpul petrecut cu familia. Părinții muncesc din greu, vor să nu le lipsească nimic și este de înțeles. Doar că le lipsește acest element cheie pentru stabilitatea emoțională a copilului.
Poziția de victimă este una agreabilă pentru cei mai mulți dintre noi, dar riscăm să pierdem esența și să nu rezolvăm problema. Echilibrul și comunicarea sunt soluția celor mai multe dintre probleme.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.