Foto: Inquam Photos / George Călin
Ce crește fără să fie udat, descurajează activitatea asupra căreia este aplicat și este la fel de sigur ca moartea? Ați ghicit, este vorba despre taxe.
Codul fiscal este stufos, iar în România avem deseori modificări și foarte multe excepții. De aceea, știu că taxele ți s-au părut întotdeauna un subiect complicat și greu de înțeles. Nu-ți face griji, decât pentru plata lor, desigur. În cele ce urmează, promit că o să clarificăm ce taxe trebuie să plătești în funcție de cele mai importante categorii de venituri.
Practic, în săptămâna aceasta o să vorbim despre impozitele și contribuțiile sociale aferente veniturilor din salarii, activități independente, precum PFA și PFI, venituri din chirii, drepturi de proprietate intelectuală, investiții financiare, sponsorizări, impozitarea proprietăților și ce se întâmplă atunci când înregistrezi venituri din mai multe surse?
Le luăm pe rând și începem să vorbim despre impozitele și contribuțiile sociale aferente veniturilor din salarii. În România, avem circa 4,5 milioane de angajați în sectorul privat și aproximativ 1,2 milioane de salariați în sectorul public. Haideți să vedem care sunt impozitele și contribuțiile sociale aferente acestor venituri.
Salariul mediu brut pe economie este de aproximativ 5.350 de lei, la care plătim 10% contribuții pentru sănătate prescurtate CASS și 25% pentru asigurări sociale, prescurtate CAS, adică pensiile din Pilonul I și II. De asemenea, mai plătim impozit pe venit de 10% aplicat diferenței dintre salariului brut și contribuțiile sociale și de sănătate. Angajatorul mai plătește contribuția asiguratorie pentru muncă de 2,25% aplicată salariului brut.
Astfel, pentru a plăti un salariu net de 3.219 de lei, angajatorul cheltuie în total 5.470 de lei, din care 57% se duce către angajat și 43% către stat. Tradus prin împărțirea timpului muncit, din 12 luni de muncă ale unui salariat, aproape 5 se duc către stat prin taxele plătite.
Deci, contribuțiile sociale plătite de angajat sunt 35%, și încă 2,5% plătite de angajator, totalizând astfel 37,5%. Media din UE27 pentru contribuțiile sociale la salarii este de 34,50%, deci cu aproximativ 10% mai puțin decât în România, deși veniturile medii din zona euro sunt aproape duble.
Suplimentar, 11 țări din UE plafonează aceste taxe la un număr predefinit de salarii medii, reducând astfel povara reală a taxării pe muncă. Spre exemplu, indiferent de cât de mare este venitul din salarii, în Cehia un cetățean plătește contribuții sociale aplicate la un venit brut plafonat maxim de 3,8 ori din salariul mediu. La capătul celalalt, în Suedia plafonul este de 1,2 ori salariul mediu național.
Personal, consider că măsura plafonării constribuțiilor sociale este corectă, pentru că atunci când mergem în sistemul public de sănătate, nu primim servicii de asistență și intervenție medicală diferențiate în funcție de contribuțiile noastre fiscalizate. În foarte multe țări din Europa, sistemul de sănătate are și o componentă privatizată, iar cetățeanul este liber să-și direcționeze contribuțiile de sănătate unde dorește. Aceasta creează concurență și servicii mai bune pentru cetățeni.
Un paradox al sistemului fiscal din România este că taxăm capitalul, adică cei bogați, foarte puțin, și avem taxe foarte mari pe muncă, ceea ce polarizează societatea, subțiază pătura de mijloc și accentuează extremele. Comparativ cu țările din Uniunea Europeană, România are cele mai mici taxe pe dividende, profituri, terenuri sau clădiri, dar înregistrează taxe foarte ridicate pe muncă.
Lăsând deoparte taxele mari pe munca prestată în România, deși veniturile sunt mai mici față de cele din Uniunea Europeană, practica fiscală de la noi mai are două probleme, care nu corespund principiilor de echitate socială.
În primul rând, excepțiile și derogările, pentru că în România unii sunt mai speciali decât alții. Spre exemplu, în construcții sunt active 10% dintre companiile de la noi și 8% din salariați. Firmele și angajații din acest sector sunt privilegiate, deoarece nu plătesc impozit pe venit și CASS, au CAS și contribuție pe muncă mai mică.
În al doilea rând, angajații din sectorul public în România sunt privilegiați. Majoritatea nu au indicatori de performanță sau evaluări anuale care să le influențeze veniturile, un program de muncă mai lejer și câștigă cu 60% mai mult decât media din sectorul privat, cea mai mare discrepanță din Europa, unde diferența medie este de doar 18%. Salariul mediu brut la stat este de circa 8600 de lei, față de privat unde media este de aproximativ 5300 de lei.
Aceasta se reflectă în creșterea masivă a cheltuielilor de personal în sectorul public, care s-au dublat doar în ultimii 5 ani, de la 52 de miliarde lei în 2015, la 102 miliarde lei în 2019. Dacă este să extrapolăm pentru 2020, ajungem la aproape 110 miliarde de lei.
Mă opresc aici, pentru că s-ar putea să-i frustrez pe cei din sectorul privat. Ca să vă înveselesc puțin, în episodul următor vom vorbi despre noi taxe.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Din PNRR , teoretic nu se poate fura bani deoarece ,se face un proiect o documentatie apoi se executa lucrarea , partial se receptioneaza si se vireaza banii
Cred ca se poate fura la ,materiale ,adica sa nu puna 100 saci de ciment doar in acte iar in terren sa puna numai 70 saci ciment , etc,, Daca cel care trebuie sa ,supervizeze lucrarea ,nu este un bun practician ,meseriasii profita si actioneaza inn consecinta !!