sursa foto: Profimedia
Într-o seară, m-a sunat un prieten și mi-a spus: „Cred că am ADHD. Nu mai pot să mă concentrez la nimic.”
În ultima vreme, aud tot mai des astfel de lucruri. Tot mai mulți oameni încearcă să explice, prin acest limbaj, ce li se întâmplă. Unii vorbesc despre „anxietate”, atunci când trec prin perioade de stres și nesiguranță. Alții ajung să creadă că „au depresie”, pentru că trec printr-o perioadă în care nimic nu pare să meargă bine.
De multe ori, aceste cuvinte sunt rostite fără ironie și fără exagerare. Oamenii chiar încearcă să explice ce simt.
Și totuși, ceva s-a schimbat în felul în care vorbim despre experiențele noastre.
Cu ani în urmă, aceleași situații ar fi fost descrise altfel. Un copil era agitat sau se plictisea repede la școală. Un adult spunea că este foarte obosit sau că trece printr-o perioadă grea. Iar cineva timid spunea pur și simplu că îi este greu să vorbească în fața altora.
Astăzi, tot mai des, aceste experiențe sunt interpretate în termeni clinici.
Nu este neapărat un lucru rău. În ultimele decenii, discuțiile despre sănătatea mintală au devenit mai deschise. Pentru mulți oameni, acest lucru a însemnat acces la explicații și la ajutor.
Dar odată cu această deschidere, a apărut și o altă schimbare.
Uneori, aceste cuvinte ajung să descrie experiențe care, până nu demult, făceau parte din viața obișnuită, schimbând felul în care înțelegem ceea ce simțim.
Un profesor mi-a povestit recent despre un elev care nu reușea să stea liniștit la ore și își pierdea repede interesul. În trecut, probabil că ar fi fost descris ca fiind foarte energic sau greu de ținut în bancă. Astăzi, prima întrebare care apare uneori este dacă nu cumva copilul are o tulburare de atenție.
La fel se întâmplă și la adulți. O perioadă lungă de muncă intensă, în care cineva se simte epuizat și fără chef de nimic, este interpretată rapid ca burnout, deși uneori poate fi și consecința firească a unui program dus constant peste limită.
O perioadă în care lucrurile sunt nesigure și greu de controlat ajunge uneori să fie descrisă ca anxietate. Uneori, interpretarea poate fi corectă. Alteori, experiențe dificile, dar normale, ajung să fie privite ca semne ale unei tulburări.
Nu este un argument împotriva psihologiei sau împotriva tratamentului. Pentru mulți oameni, intervențiile psihologice sau psihiatrice sunt necesare și pot face o diferență.
Este mai degrabă o invitație la nuanță. Nu orice tristețe este depresie, nu orice stres este burnout și nu orice copil agitat are o tulburare de atenție.
Uneori, ceea ce trăim este pur și simplu o perioadă dificilă din viață.
Iar felul în care alegem să vorbim despre aceste experiențe poate influența felul în care le înțelegem și, uneori, chiar felul în care le trăim.
Trebuie păstrat un echilibru între „e bine să ceri ajutor când ai nevoie” și „nu orice emoție negativă este o tulburare psihică”.
Poate că nu orice stare dificilă are nevoie de un diagnostic. Uneori, are nevoie doar de context, timp și de un limbaj care să nu transforme imediat suferința în tulburare.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.