Foto: Sabin Cîrstoveanu/ Inquam Photos
Diplomația gastronomică, gastro diplomacy sau food diplomacy reprezintă un concept foarte interesant, prin care state din întreaga lume se promovează, gastronomic, cultural, turistic, chiar economic sau ca sistem de educație.
Unele state nu au nevoie de o intervenție a statului în diplomația gastronomică, în timp ce altele au bugete dedicate și investesc în mod real în promovarea identității culinare ca formă specifică de comunicare
Un exemplu clar, în acest sens, îl reprezintă Italia. Există o varietate foarte mare de produse alimentare și non alimentare care sunt asociate în mod natural cu Italia, cu bogăția gustului, cu rafinamentul sau calitatea.
Având în vedere cu câtă ușurință au fost acceptate produsele italienești atât în România, cât și în foarte multe alte state, produsele respective au ajuns să facă înconjurul lumii, ele se găsesc pe rafturile magazinelor iar uneori apar promoții specifice sau săptămâni dedicate tocmai pentru a apropia și fideliza mai mult cumpărătorul.
Cu toate acestea, statul italian nu rămâne pasiv și ridică standardele, acordând anumite certificări de bucătărie italiană autentică unor restaurante, totodată reprezentanța diplomatică se implică în mod activ în proiecte ca „săptămâna gastronomiei italienești”.
Există și alte state, care se află mai mult sau mai puțin în situația confortabilă a Italiei. Am putea să amintim de Franța, Japonia, China, Spania, Grecia sau Turcia, state a căror gastronomie este cunoscută de români. Se pare că puterile globale dezvoltă și această componentă de poziționare culturală/gastronomică.
În schimb, alte state fac eforturi susținute în sensul diplomației gastronomice, tocmai pentru a se promova sau a-și crea o identitate bine conturată. Sunt dezvoltate adevărate strategii guvernamentale pentru ca un stat să comunice integrat inclusiv prin intermediul diplomației gastronomice.
Un exemplu în acest sens ar fi existența unor adevărate baze de date cu restaurantele țării respective în întreaga lume, editarea și publicarea cărților de bucate tradiționale, la care se adaugă inițiative completate de organizarea unor evenimente de promovare pentru ca produsul să ajungă acolo unde trebuie. La oameni.
Unul dintre exemplele la care mă refer este cel al Coreei de Sud. Asistăm la deschiderea de K-shops, de restaurante coreene, modele prin care bucătăria coreeană se desprinde din conceptul general de bucătărie asiatică și reușește să își creeze o identitate proprie bine definită.
Românii, în special generația milenialilor sau generația Z, sunt atrași de acest principiu al promovării pe criterii de identitate culinară. Plăcerea de a gusta, de a compara, este unul din motivele pentru care optăm din ce în ce mai mult pentru diversitate când vorbim despre mâncare în stil italienesc, turcesc, libanez, coreean, indian, francez, care au ajuns să rivalizeze foarte bine cu restaurantele vegetariene.
În acest context, o întrebare legitimă este ce face România din punctul de vedere al diplomației gastronomice. Face ceva? Există vreo strategie de promovare activă a produselor românești? Există un inventar al restaurantelor românești deschise în lumea largă? A încercat cineva să ia legătura cu patroni de restaurante și de magazine românești din străinătate să facă o analiză și să vadă care sunt necesitățile acestora și dacă ar putea fi ajutați și promovați mai bine?
Întrebări la care nu am reușit să identific niciun răspuns.
Ceea ce se știe este faptul că există 11 produse protejate la nivelul Uniunii Europene. Fără a intra în teoria DOP – denumire de origine protejată, IGP – indicație geografică protejată și IG – indicație geografică, cele 11 produse protejate merită amintite: plăcinta dobrogeană, telemeaua de Sibiu, cârnații de Pleșcoi, scrumbia de Dunăre afumată, novacul afumat din Țara Bârsei, telemeaua de Ibănești, salamul de Sibiu, magiunul de prune de Topoloveni, cașcavalul de Săveni, salata cu icre de știucă de Tulcea și salata tradițională cu icre de crap.
Este foarte bine că sunt protejate, dar pe unele dintre ele nu am reușit să le identific nici măcar în magazinele alimentare din România. Cred că mai există și alte produse care ar putea fi protejate în sistemul UE, dar până la urmă aceste produse, într-o formă sau alta, se regăsesc în foarte multe state.
De exemplu, în Grecia, în Turcia și în toate țările balcanice întâlnim o patiserie extraordinară, cei care merg în vacanțe în aceste zone sunt familiarizați cu specificul local gastronomic. La fel se prezintă situația și cu telemeaua și cașcavalul românesc (inclusiv etimologia provine din limba turcă) salamul, foarte multe state din Europa produc salamuri delicioase și cârnați, cazul gemurilor, situația este tot la fel, amintesc de dulceața de smochine sau de portocale amare, dulceața de rodie. Am putea spune că nimic nu se compară cu magiunul de prune, dar se produce și în Franța din ceea ei numesc „quetsche”. Iar icrele le identificăm în toată zona europeană a bazinului mediteraneean sub denumirea de „fish roe”.
Și în domeniul vinurilor încercăm să facem câteva ceva, dar se pare că vecinii din Republica Moldova se mișcă mai bine, reușind să se promoveze mai bine și pe plan internațional chiar și în România.
Pare că se naște o altă întrebare legată de relația dintre existența sau inexistența unei diplomații gastronomice românești și produsele care ar putea fi promovate.
Și nu este vorba numai despre promovare. Discutăm despre produse alimentare ușor de preparat, ușor de consumat, cum ar fi pizza, kebap, sushi, souvlaki, tapas etc. Care ar putea fi produsul românesc care să fie promovat internațional și asociat cu România? Care ar fi produsul românesc care s-ar încadra în aceste cerințe/ condiționalități ale lumii globale în care trăim?
Cred că acesta ar fi punctul de plecare al unei veritabile diplomații gastronomice românești.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Alt produs autentic românesc este brânza de Năsal.
Ar fi și brânza de burduf în scoarță de brad dar nu sunt sigur dacă este un produs 100% românesc.
Deși multe popoare fac cozonac, niciunul nu se ridică la nivelul cozonacilor tradiționali de Crăciun făcuți după rețeta românească. Posibil ca această rețetă să fie specifică unei zone mai largi (inclusiv în Balcani). Ca o paranteză, în anii ’90, în București funcționa Patisserie Parisienne, condusă tehnic de maître Fleury, căruia patronul nu i-a dat voie să fabrice cozonaci de Paște și de Crăciun, folosind rețeta pariziană, pentru simplul motiv că aceasta conținea sare în loc de zahăr.
Cât despre băuturi, stăm foarte bine. E suficient să vedem câte premii iau în fiecare an vinurile din zonele Vrancea, Odobești, Murfatlar. Și nu trebuie să uităm nici palinca de prune sau de pere.
Rămâne evident problema veșnică a dezinteresului statului pentru promovarea acestor produse la nivel internațional.