Câteva propuneri „stupefiante”. Și un răspuns dlui Victor Ponta

Foto Guliver/Getty Images

Cândva înainte de Crăciun ascultam la radio o emisiune a domnului Lucian Mîndruță în care invita ascultătorii să își expună părerea despre etnobotanice, respectiv despre propunerea de înăsprire a pedepselor pentru cei care vând și pentru cei care consumă stupefiante. O serie de bărbați de diferite vârste au răspuns apelului, exprimându-și părerea pro sau contra, unul sau doi dintre ei pledând pentru legalizarea drogurilor ușoare precum marijuana. Ce mi-a atras atenția în mod deosebit a fost indignarea părinților în această discuție și vehemența lor în ceea ce privește necesitatea înăspririi pedepselor.

Consider că dezbaterile publice și expunerile de opinie sunt binevenite, însă cu condiția să includă și experți pentru a lămuri anumite aspecte, ceea ce a lipsit cu desăvârșire din emisiunea respectivă. Majoritatea celor implicați în dialog pledau pentru înăsprirea pedepselor pentru trafic și consum de stupefiante, opunându-se legalizării drogurilor de orice fel, iar părerile lor păreau a fi bazate ori pe experiența proprie ori pe ... nimic.

Îmi amintesc de un tată care povestea despre dependența de etnobotanice a fiului său și de modul în care acestea i-ar fi distrus viața, iar tendința de a învinovăți substanța în sine și de a nega astfel rolul jucat de factorul uman (cu excepția traficantului, bineînțeles) a reieșit din mai multe intervenții.

În anul 2015, jurnalistul Johann Hari a fost invitat la prestigioasa conferință TED pentru a ține un discurs despre dependența de droguri. În cele 15 minute, Hari a rezumat cu deosebită precizie și claritate ceea ce citisem acum câțiva ani în cartea despre dependență a medicului canadian Gabor Maté, In the Realm of Hungry Ghosts: Close Encounters with Addiction. Maté descrie experiențele sale cu dependenții de droguri din Toronto, dar și dependența proprie de muzică clasică, precum și alte adicții cum ar fi mâncarea sau cumpărăturile. Experiența sa arată că nu substanțele în sine produc dependență, ci sentimentul pe care îl conferă atunci când te afli sub influența lor. Pacienții lui Maté provin din familii dezbinate, sunt victime ale abuzurilor fizice, verbale, sexuale și psihice, pe scurt, trăiesc într-o realitate insuportabilă din care caută să evadeze prin intermediul drogurilor. În experiența sa, aceștia își pot depăși condiția doar dacă primesc consilierea necesară și, cel mai important aspect, un sistem de legături sociale care să le permită reintegrarea în colectiv.

În aceeași direcție merge și studiul cu veterani de război invocat de Hari în discursul său. Soldații americani din Vietnam, aflați departe de casă, de sistemul de legături sociale, trăind în condiții de război și expuși zilnic la atrocități, recurgeau la cantități impresionante de heroină. Acest fapt a trezit îngrijorare în rândul autorităților americane, care presupuneau că se vor confrunta cu un val de dependență fizică. Spre marea lor surpriză, însă, odată întorși acasă și reluând legăturile sociale, veteranii nu au mai avut nevoie de stupefiante. (Cei care sufereau de șoc post traumatic au apelat apoi la un drog perfect legal, alcoolul, pentru a putea trăi cu traumele de război.)

Hari rezumă rezultatele numeroaselor studii pe tema dependenței spunând că oamenii apelează la substanțe sau adicții de orice fel atunci când nu mai suportă să fie prezenți în propria viață, atunci când traumele trăite, izolarea și lipsa de încredere în semeni devin atât de puternice încât individul nu se mai regăsește în realitate. Jurnalistul se referă și la modul în care societățile se comportă cu aceste persoane, ele fiind de cele mai multe ori criminalizate, izolate, apoi marginalizate, puse deci în imposibilitatea de a se recupera, de a clădi relațiile sociale indispensabile pentru integrare.

După cum a demonstrat și strategia statului portughez de a dezincrimina drogurile, soluția sustenabilă nu este înăsprirea pedepselor, care nu va diminua cererea, ci preluarea răspunderii societății pentru cei care devin dependenți de aceste substanțe. În anul 2001, Portugalia a dezincriminat posesia și consumul de droguri, oferind tratament și sprijin de specialitate persoanelor dependente, politică ce a dus la stabilizarea situației care devenise dramatică în deceniile precedente, când un portughez din o sută se confrunta cu dependența de heroină. Datorită acestor reglementări s-a schimbat gradual atât limbajul referitor la persoanele afectate, cât și percepția societății asupra lor, astfel încât, departe de a fi perfect, modelul portughez reprezintă un exemplu pozitiv în acest domeniu.

Părinții ar trebui să se întrebe, deci, de ce simt copiii nevoia de a recurge la alcool, etnobotanice sau alte stupefiante și dacă e vorba de presiune din partea grupului, de ce sunt atât de nesiguri încât au nevoie să își demonstreze „curajul” prin a participa la astfel de activități, iar statul ar trebui să ofere persoanelor vulnerabile un cadru legal care să le protejeze și integreze în societate. Sunt conștientă însă că acestea sunt utopii, având în vedere faptul că dependența este folosită în cele mai înalte foruri ale statului român pentru a ridiculiza și defăima.

Vorbind de la pupitrul Parlamentului unui stat membru EU în anul 2020 despre dezalcoolizare, Victor Ponta s-a bazat pe rușinea și stigma asociată dependenței de alcool pentru a-și discredita un adversar politic, ignorând cu aroganță consecințele devastatoare ale alcoolismului atât pentru cei implicați direct, cât și pentru societatea românească, în care aproximativ două milioane de oameni consumă alcool în exces. În aceste condiții, Victor Ponta, ca lider politic, fost prim ministru!, în loc să ridiculizeze, ar fi trebuit să îi felicite pe toți românii care își confruntă viciul și îndrăznesc să meargă la dezalcoolizare.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp