Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Am fost un copil dificil. Fiecare critică, palmă sau pedeapsă nu făceau decât să îmi agraveze comportamentul. Simțeam rușine, însă mă purtam cu nerușinare

Băiețel furios

Foto - Guy Moberly/ Alamy/ Profimedia

N-am copii, după cum probabil știți mulți dintre voi. Sunt ok cu asta, chiar dacă din când în când mi se pare că nu-s. Însă, per total, mă gândesc că e mai bine așa. Că nu-s înzestrat cu calitățile de părinte, că n-am răbdarea și echilibrul necesare șamd.

În schimb, de cinci luni am o cățelușă Cane Corso pe care, ați ghicit, o consider din ce în ce mai mult drept propriul copil, oricât de banal ar suna. În bună măsură, creșterea unui cățel e similară cu a unui copil. Lizy are nevoie de cam aceleași lucruri: dragoste, atenție, hrană sănătoasă și administrată regulat, igienă, mișcare etc.

Încă învăț să fac lucrurile astea cum trebuie. Și dacă nu, are Lizy grijă să mă învețe să fiu un părinte mai bun și să-mi aducă aminte de propria-mi copilărie în cele mai neașteptate și nu întotdeauna plăcute feluri. Hai să vă dau un exemplu. 

Ca orice cățel, Lizy are momente când te aduce la disperare. E curioasă, se bagă în sufletul tău, fură lucruri, chestii de felul ăsta. Luni de zile, am certat-o cu voce răstită. De fiecare dată, a luat-o razna. Nu exagerez, de câte ori mă răstesc la ea, o apucă toate damblalele. O ia la fugă, se lovește de mobile, ia covoarele târâș.

Nu învață nimic din cearta aia, ba, mai rău, zici că o lovește nebunia. N-avem decât să așteptăm să se calmeze, cu cât țipăm la ea să se oprească, cu atât înnebunește mai tare. Nu ai ce să-i faci, mai ales că la aproape 50 de kile, te ia târâș. Am făcut greșeala asta de atâtea ori, că m-am plictisit.

Iar într-o bună zi, n-am mai făcut nimic. Am renunțat să mai țip după ce a făcut o prostie, în schimb, i-am vorbit blând, având însă grijă să încerc să-i arăt că nu sunt mulțumit de ceea ce a făcut. Minune, au încetat nebuniile, izbitul de mobile, alergătura dementă.

Mi-am dat seama că, de fapt, îi era teamă de câte ori o certam. Intra în panică și, neștiind ce altceva să facă, o lua la fugă. Iar noi, continuând să țipăm la ea, nu făceam decât să turnăm gaz pe foc. Cum ne-am schimbat atitudinea, s-a schimbat și ea.

Am înțeles, în sfârșit, că este un câine temperamental, ca orice mastiff care se respectă. Că, în pofida mărimii, este încă un pui care învață să trăiască în preajma noastră. Și că, mai ales, nu trebuie să aducem în relația cu ea nimic din propriile probleme emoționale. Nu e ea vinovată că noi nu ne-am învățat lecțiile. 

Chestia asta mi-a adus aminte de copilul care am fost acum o mie de ani. Și, ce să vezi, nu era mare diferență între el și cățelușa care astăzi mă învață cum să-i fiu părinte.

Am fost ceea ce, în limbajul comun și adesea inexact, se cheamă „copil dificil”. Adică eram cam tâmpit, cum ar veni. Mi s-a spus de nenumărate ori atunci, dar și mulți ani după aceea, că provocam atât de multe probleme, încât îi aduceam la exasperare pe părinți, dar și pe bunici, în egală măsură.

Mama se plângea tuturor că nu mai știa cum să procedeze, că-i venea să-și ia lumea în cap, numai să nu mai fie nevoită să mă suporte în fiecare zi. Mai târziu, bunicul din partea mamei își smulgea părul din cap, la propriu, convins fiind că am venit din iad pe pământ special ca să-l aduc pe el în pragul nebuniei.

Iar eu, abject, nu găseam altceva mai bun de făcut decât să-l întreb candid de ce își smulgea părul din cap, că și așa nu mai avea decât pentru vreo două dușuri. Vă dați seama că săracu’ simțea cum e pe punctul de a mă omorî cu sadism și, ca să nu o facă, își mai smulgea câteva smocuri.

Mi-o luam într-o veselie de la toată lumea, am încasat atâtea palme încât mă obișnuisem și chiar căutam bătaia cu lumânarea. Mai și rânjeam ca prostul, enervând pe toată lumea și provocând noi valuri de țipete și palme. Pe unde mă duceam, trebuia să fac o idioțenie. Ajunseseră ai mei să se teamă de orice ieșire în public, numai ca să nu se expună unui nou scandal. 

Imaginați-vă că aveam vreo trei ani, eram cu ai mei la o terasă în Eforie Sud, iar eu m-am urcat pe masă și am început să urlu ca dementul, făcându-i pe toți cei de la mesele învecinate „căcănari”. De unde și până unde, cum de am folosit cuvântul ăla, habar n-am. Tata m-a tras jos de pe masă și a urmat, normal, o nouă repriză de căpăceală.

Îmi imaginez cât de rușinați se simțeau mama și tata cu un astfel de copil – problemă. Probabil că au resimțit comportamentul meu ca pe eșecul lor personal, de parcă ei ar fi dat-o în bară cu educația mea. Fiecare geam spart, bătaie ori criză de personalitate nu erau altceva decât dovezi ale fiascoului educațional sau, de ce nu, ale faptului că era ceva profund în neregulă cu copilul lor, dincolo de orice influență părintească.

Poate că, de fapt, eram profund rău, dovadă că dragostea și grija lor nu reușeau să mă aducă pe calea cea bună. Că orice ar fi încercat, nu funcționa. Îi sfidam în permanență, nu acceptam autoritatea și nu aveam respect pentru nimeni. Nu-mi asumam greșelile și, cu cât eram presat să recunosc că eram vinovat pentru ceva, negam cu și mai mare ferocitate.

Fiecare critică, palmă sau pedeapsă de orice fel nu făceau decât să mă ambiționeze și mai tare în comportamentul meu execrabil. Cu cât se urla mai tare la mine, cu atât deveneam mai agitat și mai puțin dispus să mă cumințesc. Exasperarea tuturor era kerosen pentru viitoarele mele manifestări tembele. Deveneam și mai agresiv cu fiecare reacție ostilă primită de la părinți, bunici sau orice altă terță persoană cu care se nimerea să intru în contact.

Mă simțeam decuplat de familie, neînțeles, incapabil, la rândul meu, să pricep ce se dorea de la mine, în condițiile în care nimeni nu părea să aibă răbdarea de a mă vedea așa cum eram cu adevărat. În același timp, începeam să resimt un acut sentiment de inadecvare, de vinovăție profundă că nu reușeam să înțeleg lumea din jurul meu, să fiu așa cum ceilalți se așteptau să fiu.

Simțeam rușine, însă mă purtam cu nerușinare. Simțeam vină, însă acționam ca și cum nu aș fi fost vinovat pentru nimic. Mă dureau criticile și palmele, dar rânjeam indolent, de parcă mi-ar fi făcut plăcere.

Refuzam să respect cele mai elementare reguli, să duc la capăt cele mai simple sarcini. Dacă mi se spunea că peretele era alb, ceva din mine mă forța să declar că era negru. De multe ori, numai ca să sfidez, refuzam să fac lucruri care altfel mi-ar fi făcut plăcere, pe care le-aș fi dorit cu intensitate. Așa numitul „counterwill”, cum îl numește psihologul Gordon Neufeld. Contra-reacție izvorâtă din rezistența inconștientă la presiunea părinților de a mă controla. Nu știam atunci, așa cum nu știau nici ai mei, că de fapt nu era voință conștientă, ci doar contra-voință generată de instinctul de a-mi prezerva individualitatea.

Vorbeam mult, enervându-i pe cei din jurul meu. Sunt convins că era tare neplăcut pentru ei să audă un mucos turuind despre vrute și nevrute. Îmi plăcea să citesc iar apoi să descarc toate lucrurile pe care le aflam în tirade iritante. Ceea ce pentru mine era extrem de interesant, pentru ei era doar sursă de nervi.

Am început să scriu pe la 8 ani, cred, tot felul de povești, umplând caiete și exasperându-i, din nou, pe ai mei, care nu găseau în voracitatea asta de a citi, scrie și vorbi continuu, decât o nouă confirmare că aveau un copil ciudat. Nu vă gândiți că ai mei erau niște proști, care aveau ceva împotriva scrisului și cititului. Din contră, aveau o bibliotecă masivă, de peste două mii de volume, amândoi citeau constant iar tata chiar scria din când în când. N-am avut niciodată prilejul să aflu ce, din păcate, habar n-am ce s-a ales de caietele lui.

Ideea e că deși iubeau cărțile, nu apreciau prea tare obsesia mea față de ele. Acum cred că înțeleg și de ce: aveau senzația că îmi alimentau hiperactivitatea și că, în același timp, mă izolau și mai tare de lumea reală. Că, dat fiind contextul, îmi făceau mai mult rău decât bine. Dacă aș fi fost un copil normal, după toate standardele, nu ar fi avut nicio problemă cu faptul că citeam și scriam. Însă, aparent, nu eram deloc normal.

Țin minte că stăteam într-un colț și scriam într-un caiet tot ce se vorbea în jurul meu. Nu am înțeles multă vreme de ce am făcut lucrul ăsta ani la rând. E posibil să-mi fi dorit să opresc cumva timpul, să captez felii din prezentul acela pentru mai târziu, conștient fiind de faptul că atunci nu puteam înțelege pe deplin ce se întâmpla în jurul meu.

Sau poate că era doar o formă de a fi prezent în realitate, dar din afara ei, ca un spectator. Atât puteam face, să înregistrez ce spuneau ai mei, încercând să rămân invizibil, știind că nu le plăcea ceea ce făceam. În felul ăsta știam eu să particip la viața de familie, să-mi aduc contribuția, cum ar veni. Undeva în mintea mea credeam că făceam un cadou tuturor, adunându-le cuvintele în caietele mele studențești, care se adunau într-un ditamai turnul de la un an la altul.

Ei bine, se pare că nu aprecia nimeni ceea ce făceam. Per total, simțeam că orice aș fi făcut, nu era bine. Mă percepeam din ce în ce mai deconectat de familie, din ce în ce mai inadecvat într-o lume care mă respingea constant, diferit într-un sens complet negativ, ciudat, lipsit de importanță, marginal.

Nu știam pe atunci, dar în perioada aia au început să crească în mine rădăcinile rușinii, vinii și, mai mult decât orice, poate, ale abandonului. Rușinea de a fi dezaprobat excesiv de cei care de fapt contau pentru mine genera și mai multă dezaprobare, și mai multă rușine. Cum spune un alt psiholog, Gershen Kaufman, cu cât cineva este mai important pentru noi, posibilitatea apariției rușinii este mai mare. Valabil, în egală măsură, pentru vină și abandon.

N-aveam de unde să știu și, după cum se vede, nici ceilalți, că toate acele fațete ale comportamentului revoltător pe care-l afișam încă din primii ani de viață, erau doar semnalele codificate ale unor nevoi și frici pe care altfel nu știam să le exprim, iar cei din jurul meu nu știau să le decodeze. Multă vreme am fost convins că era doar vina mea. Că orice aș fi făcut sau aș fi spus era greșit a priori.

De multe ori, mă îndoiam până și eu că aș fi meritat altceva decât oftaturi exasperate și pedeapsă. Începuse să mi se pară firesc să fiu tratat așa. Atât de firesc, încât am continuat, într-o formă sau alta, din ce în ce mai disimulat pe măsură ce am înaintat în vârstă, să mă comport ca și cum lumea întreagă mi-ar fi fost împotrivă. Și totul, din vina mea – eram convins de asta.

Mi-am explicat fiecare prietenie stricată, fiecare poveste de dragoste de care s-a ales praful, fiecare notă proastă, fiecare eșec în viața profesională drept consecințe firești ale propriei inadecvări, ale incapacității mele recunoscute atât de devreme de părinți, de a fi normal, așa cum erau alți copii.

Deși nu am fost considerat un copil prost, nu am excelat la școală. În afară de limba română, la care excelam, eram, în cel mai bun caz, mediocru. Nu mă motiva aproape nimic, mi se părea pierdere de vreme să învăț geografie sau biologie. La fel de adevărat este că, aproape fără excepție, nu am avut parte de profesori care să mă atragă de partea lor, să aibă răbdarea de a-mi stimula pofta de a învăța o materie sau alta. Nu avea nimeni timp de așa ceva. Cine învăța, bine, cine nu, asta era.

Am trecut prin școală fără să mă chinuiesc prea mult, însă lipsit de vreun apetit pentru performanță. Speculam slăbiciunile aceluiași sistem care mă făcea să rămân un elev mediocru, bun la o singură materie, o luminiță palidă, ca un far sclipind îndepărtat și orb la marginea unui ocean gri de complacere. Orice corabie ar fi nimerit p-acolo nu ar fi reușit niciodată să ajungă la liman.

Relațiile de prietenie și iubire nu au fost nici ele lipsite de un permanent sentiment de inadecvare și, implicit, vină, rușine și abandon. Oricât am mascat toate lucrurile astea, la un moment dat reușeau să iasă la suprafață și să strice, iremediabil, aparente insule de echilibru.

Asemenea părinților, bunicilor și profesorilor, nici prietenii ori iubitele mele nu au știut, nu au dorit sau nu au avut răbdarea să înțeleagă că acțiunile mele erau doar fructele toxice ale unor emoții (teamă de abandon, vină, sentiment de respingere) nerezolvate. Și de unde să fi știut, când nici eu nu am înțeles decât târziu o grămadă dintre lucrurile pe care le-am târât după mine o viață întreagă.

Toți, absolut toți demonii mei, s-au născut în copilărie, manifestându-se prin mine până când ceilalți au ajuns să creadă că eu însumi eram dracul în persoană. Atât de convingător, încât până și eu am ajuns să cred ceea ce-mi spunea bunicul, în timp ce-și defrișa discreta și firava podoabă capilară: că am fost trimis pe pământ direct din iad de către tartorul șef pentru a-i chinui pe toți nefericiții care s-au nimerit în preajma mea.

Trebuie să spun un lucru: nu a fost vina alor mei, a profesorilor, a prietenilor și femeilor cu care am avut relații de-a lungul timpului. Nimeni nu i-a învățat cum trebuie să se poarte cu cineva ca mine. Nici părinții, nici școala, nici societatea. Pur și simplu, nimeni n-a știut să traducă informația codificată pe care, debil la rândul meu, n-am putut să o traduc într-o formă mai accesibilă. Și de unde să fi știut, când nimeni nu m-a învățat pentru că, aparent, nimeni nu știa ce să mă învețe.

Privind în urmă, le-aș spune tuturor, dacă ar mai avea cine să mă audă, că răspunsurile au fost întotdeauna la îndemână, însă nimeni nu ne-a învățat unde să le găsim. Și nu numai în cazul meu, ci al atâtor copii, adolescenți și adulți care au crescut strâmb într-o lume care n-a știut să-i înțeleagă.

Generații întregi crescute cu pedepse corporale și emoționale, puse să stea pe coji de nucă, îndesate, asemenea ardeilor umpluți, cu vină, temeri, anxietate, inadecvare, preconcepții, furie și dezamăgire, atâtea mii de copii neînțeleși și transformați mai apoi în adulți niciodată maturizați pe deplin, cărând după ei un bagaj emoțional care le-a rupt sufletele, relațiile cu cei din jurul lor și, mai mult decât orice, le-a încărcat urmașii cu aceleași traume neînțelese de nimeni.

Așa am crescut, înotând asemenea peștilor în mare, într-o supă emoțională toxică, produsă de propriile noastre familii, cum plastic spunea psihoterapeutul canadian Andrew Feldmar. Problemele emoționale ale adulților, propriile lor limite, lipsa de cunoștințe – toate astea creează un lichid aproape amniotic în care copilul crește hrănindu-se cu traumă în fiecare clipă, incapabil să se dezvolte normal, perpetuând tradiția unei educații care creează semi-indivizi, inși niciodată complet stăpâni pe ei, pe propriile emoții și decizii, incapabili să-și asume responsabilitatea totală față de ei și alții, față de propriile familii și, implicit, față de proprii copii deveniți, cum altfel, victime ale aceluiași cerc vicios de ignoranță și suferință.

Tot ce putem face este să căutăm răul exact acolo unde ne-am gândi mai puțin că se află, să-l privim în ochi și, dacă nu să-l extirpăm, măcar să-l înțelegem. Să fim mai blânzi unii cu alții, pentru că agresivitatea, de cele mai multe ori, nu numai că nu rezolvă nimic, însă doar toarnă gaz pe foc.

Degeaba îi ordoni unui copil să facă sau să nu facă ceva; mai bine încerci să înțelegi de ce nu te ascultă. Poate vrea doar să-ți atragă atenția. Poate se simte decuplat de tine, ca părinte. Poate că nu-i acorzi suficientă atenție. Poate că atitudinea aia a lui enervantă nu e decât un mesaj disperat că își dorește să fie ascultat de un egal, nu de cineva care are autoritatea de a-i da ordine.

Degeaba țipi la el, degeaba îl iei la palme; pe termen lung, nu o să rezolvi nimic. Nu vei face decât să-i adâncești sentimentele de vină și rușine, să-l convingi că într-adevăr nimeni nu-l înțelege, că până și cei care ar trebui să-l înțeleagă (mama și tata), nu vor decât să-l controleze, să-l reducă la tăcere, să-l pedepsească.

Nici nu vă imaginați cât de multe familii și-ar găsi răspunsurile dacă membrii ei ar fi mai atenți unii la alții, ar avea mai multă răbdare și blândețe ori ar merge, măcar din când în când, la o ședință de terapie. Uităm că, de cele mai multe ori, o atitudine calmă și răbdătoare rezolvă mai mult decât furia și coerciția.

Că nu trebuie să fim experți în psihologie ca să vorbim frumos cu copiii și cu adulții din jurul nostru, că e bine să mai și ascultăm cu adevărat, că poate ar fi o idee bună să încetăm să controlăm totul, în schimb am putea să ne punem în locul celuilalt pentru cinci minute, să ne aducem aminte că, în general, suntem doar reflecții pentru ceilalți, că de câte ori îi criticăm, s-ar putea să criticăm fix propriile defecte devenite însă vizibile doar când sunt exprimate în alții, că felul în care ne purtăm unii cu ceilalți creează lichidul psihologic în care cei din jurul nostru, în special membrii familiei, înoată ca peștii în mare.

Dacă aruncăm mizerie sufletească în apa aia, să nu ne mirăm că devine murdară. Dacă deversăm agresivitate, să nu dăm ochii peste cap că devine toxică. Poate că nu am reușit să salvăm din marea aia copiii care am fost cândva, dar măcar putem înceta să înotăm în același cerc vicios și toxic, astfel încât să nu îi condamnăm și pe alții să trăiască, la nesfârșit, aceeași suferință.

Să nu uităm că trauma, asemenea vieții care o conține, nu este imuabilă. Uneori, e nevoie doar de un strop de blândețe și de un minut de răbdare pentru a schimba o existență. Indiferent că este vorba despre un copil sau o cățelușă pentru care noi, părinții, suntem lumea întreagă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Ana check icon
    Nu am fost un copil dificil (doar fiindca frica a functionat cu mine), dar am sorbit articolul cuvant cu cuvant, avand impresia ca-mi citesc propriile ganduri, puse in scris de cineva, undeva, a carui experienta de viata l-a facut sa simta la fel. M-am emotionat, caci inteleg prin ce focuri trebuie sa treci ca sa ajungi de partea cealalta, cand pornesti in viata cu un astfel de bagaj pe umeri. Orice copil merita sa fie ascultat ca de la egal la egal. Spun mereu ca un copil e doar un om mai mic, in niciun caz un sub-om, un fel de animal de companie caruia ii putem dicta sa sada unde vrem noi si sa se ridice cand vrem noi, dar cred ca din pacate, multi adulti nu sunt pregatiti sa auda asta. E mai usor sa repetam ciclul abuzului decat sa iesim din el, ba chiar ajungem sa ne convingem ca e o normalitate (deh, ce stie copilul, el e doar un copil). Multumesc pentru lectura.
    • Like 0
  • andrei andrei check icon
    incep sa creasca cei crescuti asa si se vede ce generatie slaba a iesit. oameni care nu pot sa faca fata stresului si care au nevoie de terapie daca se uita cineva urat la ei. care se simt ofensati din orice sau care nu pot sa reactioneze deloc.
    • Like 3
    • @ andrei
      Valentin check icon
      Generațiile crescute în violență n-au vrut să mai repete greșelile părinților. Din păcate au dat în cealaltă extremă: n-au mai impus limite. Au lăsat libertate totală. De aici și generația slabă, o generație fără limite și fără busolă.
      • Like 0


Îți recomandăm

Testat e Hot

Vreau să vă arăt azi un program inedit de educație la firul ierbii: el începe chiar pe pajiștea a două festivaluri care atrag în fiecare an zeci de mii de tineri și își propune să fie un fel de curs introductiv într-o materie pe care școala românească se jenează să o predea.

Citește mai mult

BT Go

Într-o eră în care tehnologia avansează rapid, IMM-urile sunt nevoite să adopte rapid inovații digitale pentru a rămâne competitive și a profita de oportunitățile de pe piață. Serviciile care simplifică birocrația permit antreprenorilor să se concentreze pe inovație și dezvoltarea afacerilor lor.

Citește mai mult

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult