Foto: Martin Barraud / Caia Image / Profimedia
În acest articol doresc să mă adresez acelor persoane care, deşi sunt extrem de competente în domeniul lor de activitate şi au o carieră de succes, în forul lor interior consideră că nici unul din rezultatele lor nu se datorează propriilor abilităţi, ci mai degrabă șansei. Aceste persoane sunt afectate de sindromul impostorului, fenomen identificat şi definit prima dată de Clance şi Ines, in 1978 [1].
Despre ce este vorba?
În cazul multor persoane ce se încadrează în elitele profesionale, poate apărea ideea că de fapt realizările personale şi recunoaşterea socială asociată nu sunt meritate, că acestea se datorează întâmplării, norocului sau unui context favorabil; persoanele în cauză nu îşi asumă propriile realizări şi se tem perpetuu că la un moment dat cei din jur îsi vor da seama de acest lucru şi le vor expune ca pe un caz de fraudă. Fenomenul pare să fie destul de răspȃndit; deşi studiile oferă cifre foarte diferite [2], se pare că pȃnă la 80% din profesionişti au experimentat cel puţin o dată aceste sentimente, iar 8-10% sunt major afectaţi de sindromul impostorului (cu un procent de 25-30% persoane pentru care sindromul impostorului este prezent, cu efecte de nivel mediu).
Printre consecinţele acestor credinţe se numără creşterea anxietătii, stresul emoţional, lipsa de încredere în sine, frustrarea, ruşinea şi în final izolarea socială – persoanele care se tem că vor fi “descoperite” ca impostoare tind să se izoleze pentru a evita acest lucru. Se ajunge astfel într-un cerc vicios, pentru că o persoană izolată social pierde contactul cu realitatea, ceea ce favorizează intensificarea credinţelor în impostura personală.
Iniţial fenomenul a fost observat în Statele Unite, la femeile de carieră, apoi la profesioniştii aparţinȃnd grupurilor minoritate. Ulterior studiile au arătat că fenomenul afectează cam toate categoriile de persoane cu succes profesional. Mai mult, deşi iniţial s-a crezut că fenomenul este tipic debutului de carieră, s-a dovedit că simptomele nu se atenuează în timp la fel de mult cum s-a crezut iniţial.
Care sunt cauzele care conduc la sindromul impostorului?
O primă categorie este cea a influenţelor familiale timpurii. O primă situaţie este cea a familiilor care pun mare preţ pe performanţă şi pun presiune pe copii de a fi mereu mai buni, fără a le valida nivelurile de realizare actuale. Un alt caz este cel al familiilor cu grad mare de conflict – copii tind să îşi asume vina pentru tensiunile din familie şi ulterior pur şi simplu nu pot crede că ei sunt capabili de ceva mai bun. Un al treilea caz este cel în care într-o familie unul dintre copii a fost declarat “cel mai bun” (într-un domeniu sau în general) iar fraţii/surorile au simţit că niciodată nu vor putea să se dovedească la fel de competenţi.
O altă categorie de cauze ţine de trăsăturile personale: nevrotismul (tendinţa de a avea în special afecte negative), anxietatea şi perfecționismul tind să favorizeze manifestarea sindromului impostorului.
În plus, există şi factori sociali care favorizează acest fenomen: mediul profesional ultra-competitiv, presiunea pentru realizări (de exemplu nevoia de a publica periodic în mediul academic sau de cercetare) precum şi existenţa unor “portrete-robot” social acceptate pentru un profesionist de succes: faptul că unele minorităţi sociale sunt considerate a nu performa, sau faptul că un anumit tip de profesie este văzut, în context cultural, drept apanajul unui sex anume.
Ce se întȃmplă cu persoanele care suferă de sindromul impostorului? Deoarece acestea nu cred că ceea ce au realizat se datorează capacităţii si eforturilor proprii, ele nu au capacitatea de a se bucura de ceea ce au obţinut şi nici nu pot să capitalizeze rezultatele pentru a-şi consolida încrederea în sine, ceea ce duce la permanentizarea sindromului impostorului.
Young [3] arată că există mai multe tipologii de persoane care manifestă acest sindrom.
Primul este perfecţionistul. Acesta consideră că trebuie (imperativ) să aibă rezultate excelente absolut tot timpul şi în toate domeniile. Perfecţioniştii au standarde nerealist de ridicate şi orice nu atinge nivelul auto-impus este considerat ca eşec. Cum în mod evident nimeni nu poate să fie extraordinar tot timpul, imaginea lipsei de competenţă se instalează extrem de rapid.
Al doilea tip de persoană suferind de sindromul impostorului este denumit de autoare “geniul înnăscut”, persoana care încă de la începutul vieţii a fost declarată ca avȃnd anumite talente şi abilităţi native. Aceştia au trăit cu impresia că succesul este ceva ce vine de la sine, pentru că ei s-au născut speciali; pe de altă parte nu au fost învățați să depună efort pentru a obţine rezultate, aşa că nici nu îl depun. Cum în viaţa reală depăşirea propriilor limite impune muncă susţinută, cei care nu au această deprindere se vor teme întotdeauna de faptul că la un moment dat ceea ce ei au primit de la natură se va dovedi insuficient.
Al treilea tip este “expertul” – o persoană care se consideră lider al unui domeniu, şi crede că ar trebui să ştie tot ce este de ştiut în aria respectivă. Cum, evident, cunoaşterea avansează, expertul se simte mereu în pericol de a se dovedi incompetent, uitȃnd că si recunoaşterea propriilor limite de moment este de fapt tot o dovadă de competenţă.
Al patrulea tip este individualistul, care se consideră competent doar dacă face totul singur. Pentru acesta a cere ajutor este un adevărat stigmat – dovada faptului că este un impostor.
Ultimul tip este “tipul suprauman”, persoana care crede că a fi “bun de ceva” înseamnă a excela în toate: nu doar în cariera profesională, dar şi într-un hobby, în activităţile casnice, etc. Astfel de persoane nu realizează că nimeni nu le poate face pe toate la superlativ, şi consideră orice deficientă, fie şi într-un domeniu minor, drept un semn de eşec.
Faptul că sindromul impostorului este deosebit de păgubos pentru cineva este evident, dar oare cum se poate scăpa de el?
Ei bine, există o multitudine de căi de acţiune: nici una din ele singură nu rezolvă lucrurile, dar cȃte un pic (sau un pic mai mult) din fiecare va aduce cu siguranţă îmbunătățiri.
În primul rȃnd aceste simptome sunt de observat şi de acceptat că există (pentru că nu te poţi lupta cu ceva ce nu recunoşti). În al doilea rȃnd este de văzut istoricul personal, atȃt pentru identificarea sursei sindromului cȃt mai ales pentru a capitaliza realizările, în locul spaimelor că data viitoare rezultatul va fi un eşec. În continuare sunt de re-examinat standardele personale şi eliminarea acelora care implică elemente de tip “întotdeauna”, “100%”, “fără excepţie”. A accepta că nu poţi fi primul nici totdeauna şi nici în fiecare domeniu înseamnă a-ţi da voie să te bucuri de rezultatele tale pozitive fără a te teme de ce va fi data viitoare.
Mentoratul este un factor extrem de util pentru reducerea simptoamelor de impostură. Acesta acţionează în ambele direcţii: a apela la un mentor la început de carieră ajută atȃt la stabilirea de standarde corecte, cȃt şi la monitorizarea evoluţiei, în locul concentrării strict pe rezultate. A fi la rȃndul tău mentor permite recalibrarea aşteptărilor – atȃt de la tine, cȃt şi de la ceilalţi.
Acceptarea unor eşecuri de moment şi considerarea lor ca o șansă de dezvoltare reprezintă un exerciţiu bun pentru orice persoană cu simptomatologie de impostor. Odată ce persoana a văzut că un eşec nu este decȃt un impediment de moment şi că nu a dus nici la vreun efect negativ imposibil de contracarat şi nici la o “demascare” dramatică, temerile se reduc.
Căutarea suportului, atȃt în cercul profesional (inclusiv deprinderea de a munci în echipă) cȃt şi (mai ales) a suportului social în afara cercului profesional, duce la recalibrarea părerii despre sine prin evaluarea situaţiilor concret-reale, care ar trebui să înlocuiască comensurarea internă cu un standard imposibil de realizat.
Şi mai ales este de înţeles şi acceptat că fiecare dintre noi poate să simtă, la un moment sau altul al vieţii, astfel de incertitudini. Ele sunt normale şi apar la confruntarea cu situaţii neprevăzute. Ce este important este ca acestea să nu fie lăsate să se permanentizeze, nu de alta, dar atunci energia noastră, în loc de a fi canalizată pe dezvoltare şi evoluţie, se va duce spre menţinerea iluziei de competenţă pe care am dori să o prezentăm exterior pentru a preveni “demascarea”.
(1) Clance, P. R., & Imes, S. A. (1978). The imposter phenomenon in high achieving women: Dynamics and therapeutic intervention. Psychotherapy: Theory, research & practice, 15(3), 241.
(2) Bravata, D. M., Watts, S. A., Keefer, A. L., Madhusudhan, D. K., Taylor, K. T., Clark, D. M., … & Hagg, H. K. (2020). Prevalence, predictors, and treatment of impostor syndrome: a systematic review. Journal of General Internal Medicine, 35, 1252-1275.
(3) Young, V. (2011). The secret thoughts of successful women: Why capable people suffer from the impostor syndrome and how to thrive in spite of it. Crown Publishing Group.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.