Ce se întâmplă cu reforma curriculară a ministrului Curaj?

Hotnews anunță că grupul de lucru pentru reformă curriculară al Ministrului Educației, cel în care mă aflu, s-a scindat. 6 dintre noi – printre care nu mă aflu, deși am toată aprecierea și respectul pentru colegii mei, au recomandat retragerea celor trei propuneri de plan-cadru la gimnaziu și au propus o variantă frumoasă, însă nerealizabilă.

Despre modul jalnic în care Institutul pentru Științele Educației a simulat reînnoirea cadrului curricular am fost cu toții de acord, din prima zi. Ministrul Curaj ne-a invitat încă de la început să avem reacții rezonabile, în sensul acceptării unui compromis momentan. Cu alte cuvinte, să înțelegem că reformele nu pot veni peste noapte, că sistemul nostru de învățământ este o realitate socială complexă, unde cutremurele mici și repetate pot deveni devastatoare. 

Mi-a fost limpede, de la prima întâlnire a grupului, că planul Ministerului este acela de a păstra un cadru predictibil pentru anul viitor și de a ne invita pe noi – oameni proaspeți și cu viziune din societatea civilă - să gândim, în afara sistemului, modele curriculare bune doar de experimentat, pilotat prin tabere de vară sau nu mai știu ce realități paralele. Până când societatea, sindicatele și profesorii sunt pregătiți și până când – am dedus cu tristețe – vor avea suficientă voință politică și asumare a unui deranj inevitabil.

Grupului nostru nu i-a rămas altceva de făcut – în contextul „mâinilor legate la spate” din partea IȘE și a Ministerului – decât să respingă cele trei variante de plan-cadru, evident, propuse ca artificiu și simulacru pentru dezbatere publică – și să creeze o variantă oarecare, gândită repede și fără fundamentare științifică – asta și pentru că oricare altă formulă este, în sine, mai bună decât dezastrul actual.

Toate principiile de reformare declarate de cei 6 sunt valoroase și reprezintă deziderate valabile pentru orice sistem educațional european, aliniat la cerințele viitorului. Propunerea lor vine cu nerv și dintr-un sentiment de frustrare și urgență – împărtășit în egală măsură de toți – că ne aflăm în ceasul al 12-lea cu școala românească și că orice altă amânare înseamnă neputință cronicizată. Vine, în același timp, total ruptă de realitatea pregătirii profesorilor noștri, de lipsa dublelor specializări, de nediscutarea nevoii de reformă administrativă și depolitizare a sistemului, de nepunerea sub lupă a corupției universitare și a modului în care studenții sunt trimiși de pe băncile Facultății de Științe ale Educației, astăzi, la catedră.

Nu vorbesc în numele celorlalți, însă retragerea mea (nu din grup, ci din jurul noii propuneri de plan-cadru) vine conform următoarelor raționamente:

1. Se dezbate reformarea planului curricular la gimnaziu, pornindu-se de la premisa că aceasta avut loc deja, la ciclul primar. După noile planuri-cadru adoptate în 2013 la clasele I-IV și Pregătitoare, cei din Institutul pentru Științele Educației și minister sunt convinși că reforma s-a întâmplat, glorios, la ciclul primar. După interpelări personale ale reprezentanților IȘE – veniți la dezbatere în cadrul grupului - mi s-a spus că nu există încă un instrument creat pentru monitorizarea și evaluarea „schimbărilor” din școala primară și că abia la anul, poate, va fi gândit și implementat unul – când vom avea prima generație de clasa a IV-a, scoasă la capătul unui traseu aparent renovat curricular. În realitate, știm cu toții despre ce se vede cu ochiul liber la clasele I-IV: învățătorii sunt și mai împovărați, lucrează după aceleași culegeri „ambițioase”, dau aceleași teme kilometrice, fac aceleași ierarhii valorice între indivizi, sub presiunea lui „mai mult ” și „mai greu”, fără să știe ce măsoară. Ca exemplu, cuplarea Matematicii cu Științele Naturii a dus, practic, la dispariția singurei ore despre mirare, fenomene ale naturii și curiozități din lumea vie. Manualele digitale nu sunt altceva decât pagini de carte scanate și proiectate pe pereții claselor; orele de muzică și mișcare sunt adesea transformate în ore de matematică; la fel și așa-zisele opționale, la alegerea învățătoarei. Nu s-a produs nicio reformă la ciclul primar – dimpotrivă, o ridicolă prefăcătorie despre cum am mutat o oră din stânga în dreapta. Nici monitorizare nu a existat sau reglare din mers, sprijin și îndrumare a învățătorilor în spiritul așa-zis nou. Refuz să gândesc continuarea unei reforme care încă nu a început.

2. Am fost invitați să stabilim noi planuri-cadru pentru clasele V-VIII, fără să cădem de acord că este întâi nevoie să lucrăm la cadrul curricular general și la imaginea absolventului. Nu poți elabora noi modele de plan-cadru, fără să ai o finalitate educațională. În momentul acesta suntem într-o junglă întunecată, în care orice lamă pentru defrișare va produce mai multă lumină și trei pași prin desiș, fără însă o destinație limpede. Cine este educabilul român? Cum trebuie să arate el la finalul unui ciclu școlar? Noi încă nu știm cum arată un absolvent de clasa a IV-a și care sunt exact distanțele/decalajele de competență a copiilor la sfârșitul ciclului primar – pentru ce sunt ei pregătiți, ce achiziții au la bază și ce este de continuat?

3. Grupul nostru a fost prins cumva în contextul unei așa-zise dezbateri naționale pe cele trei propuneri de plan-cadru. IȘE a realizat chiar un raport complex despre ce crede lumea în legătură cu numărul de ore de la o disciplină sau alta. Este aberant să ceri populației să hotărască dacă ne trebuie 5 sau 4 ore de Română la a V-a. Cum vor fi interpretate soluțiile posibile? În funcție de părerile copiilor obosiți? În funcție de ce vor părinții? De ce cred și au nevoie sindicatele? Academicienii? Nu ai, ca decident, niciun element altul decât ”satisfacerea cât mai multor oameni”, dacă nu ai tranșat deja FINALITATEA EDUCAȚIONALĂ (”curriculum framework”). Planurile-cadru – conținuturile, strategiile și evaluările trebuie gândite de experți, nu de publicul larg, abia după ce acesta și-a conturat un obiectiv de țară și o imagine despre absolventul român. Dezideratele europene numite de colegii mei în propunerea lor sunt înălțătoare, libere și progresiste, însă vagi, nemăsurabile și în contradicție, ca principiu, cu păstrarea obligatorie a orei de Religie.

4. Toate propunerile colegilor mei sunt creative și cu bune intenții, însă nu capabile să pună lucrurile în mișcare. L-am interpelat deseori pe Ministrul Curaj în legătură cu puterea actuală a Ministerului de a face, cu adevărat, transformarea care contează: reformă administrativă, numirea directorilor pe competențe reale, transformarea școlilor în comunități capabile să își ia propriile decizii, introducerea noilor pedagogii în amalgamul conținuturilor încă nedefrișate. Întrebarea cea mai spinoasă s-a învârtit obsesiv în jurul modificării modului în care testăm și evaluăm național. Poate Ministrul să își asume scoaterea mediei generale la gimnaziu din ponderea notei de intrare la liceu? – un sistem care a corupt școlile, a facilitat traficul de note, influență și șantajul copiilor? Avem ceea ce măsurăm. Deocamdată măsurăm strâmb și nerelevant. Chiar acum asist, în fundul clasei, la un test de evaluare a clasei a VIII-a, în care tocmai i-am forțat să identifice indicii lexico-gramaticali ai eului liric într-o poezie a lui Labiș. Și asta, în condițiile, în care, mulți dintre ei – ca majoritatea copiilor români la testarea PISA – abia sunt capabili să extragă idei principale din texte de lungime si registru diferit, practic și imediat, al vieții de zi cu zi.

Nu, în momentul acesta nimeni nu poate garanta aceste măsuri – adică nu poate scoate de la rădăcinile lianelor din junglă tot ceea ce alimentează creșterea lor haotică și încâlcită.

Cu tot respectul pentru colegii mei de grup care și-au asumat o propunere – orice propunere – pentru lansarea unui mesaj dur și intransigent de tipul ”gata, nu se mai poate!”, abținerea mea are la bază convingerea că:

Trebuie să luăm totul, de la capăt, începând cu clasa I , unde, dincolo de manualele proaste, toate nevoile fundamentale ale copiilor – de mirare, investigare, bucurie și joc sunt deturnate după modelele algoritmice ale auxiliarelor de matematică și română – devenite religie - unde copiii au de dat răspunsuri dirijate, controlate și înghețate în predictibil, rutină și lipsă de creativitate. Deflexibilizarea gândirii și descurajarea bucuriei de a învăța sunt programe sistematic aplicate în România, încă din clasa I. Nu poți construi o viziune pentru etapa a doua de dezvoltare a școlarului român după ce ai stat, pasiv, pe margine, la un proces vizibil de împovărare și pierdere a motivației școlare, chiar la copiii foarte capabili.

Soluția tipic românească de a merge pe drumul actual, ilogic, dar apreciat de lume – pentru că nu-i așa, dezbatem și ne frământăm – este dezastruoasă. Rezultatul va fi o dezarticulare și mai mare, o lipsă de viziune și un haos conceptual. Unul în care, colegii mei bine-intenționați – au aruncat deja opinia publică, propunând noi denumiri disciplinare unor oameni legați la ochi și la mâini de tot ceea ce clasa politică românească a îndrăznit sau nu să gândească până acum pentru viitorul acestei țări.

Am simțit bucurie și speranță la toate întâlnirile alături de Ministrul Curaj. Este prima oară când un Ministru aduce oameni din societatea civilă la dezbateri autentice, are deschidere, sinceritate și intenție bine definită. Am simțit, pe de altă parte, adevărul despre care nu vorbește nimeni, pentru că e periculos: școala românească nu are încă experți care să lucreze pentru ea, dar nici nu este descătușată de interese și numiri politice, de oameni incompetenți la vârf, de mafia comisiilor de examene și evaluare. 

Reformarea învățământului trebuie să aibă la bază reformarea școlii, ca organizație și comunitate: răspunderea managerială, calitatea leadership-ului, responsabilitatea directorului pentru oamenii lui, angajații lor, rezultatele lor.

Mai mult, suntem captivi ai două mari și false legende: cea a manualelor școlare și cea a programei școlare. Nu un manual bun face diferența la clasă. Nici definirea conținuturilor – lucru care se poate rezolva rapid, pentru că avem zeci de modele viabile în țările din jurul nostru. Un profesor competent – nu neapărat cu har – instruit și cu protocoale limpezi de strategie pentru gândire și metodă – face față la clasă fără manuale și fără suma conținuturilor din programă. Dacă știe limpede ce trebuie să măsoare. Dacă lucrează după un profil, cu valori și competențe cuantificate.

Reformarea învățământului trebuie să aibă la bază reformarea școlii, ca organizație și comunitate: răspunderea managerială, calitatea leadership-ului, responsabilitatea directorului pentru oamenii lui, angajații lor, rezultatele lor.

Salut cu încredere, în continuare, eforturile ministrului Adrian Curaj și curajul colegilor mei care au făcut, poate, primele afirmații curajoase, articulate și progresiste despre direcția în care ar trebui să gândim școala românească. În economia realității însă, nu aș vrea ca reacțiile publice să se ducă în jurul adecvării unui model curricular cu denumiri noi de discipline. Ne-am pierde iar capul pe probleme false. Singurul lucru urgent este setarea cadrului curricular general, a viziunii de profil al absolventului, și, neapărat, a indicilor după care vom măsura realizarea lui.

Restul este hărnicie și poezie. O poezie ușor de distrus și o cale periculoasă de a ne intersecta cu toții în conflicte conceptuale. Un mod de distragere a atenției de la singurul fir de care putem trage ca să descâlcim ghemul. Ce vrem noi, de fapt? Cine sunt copiii noștri și care este măsura sau promisiunea realizării lor?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp