Ce vrea un copil să audă atunci când începe să declare teatral: „Sunt un prost!”

Foto: Stefan Wermuth/ AFP / Profimedia

Când copilul începe să declare teatral „Nu sunt bun de nimic!”, „Sunt un prost!”, „Nimic nu îmi iese!”, „M-am născut degeaba!” - părinții intră, de obicei, în panică și încearcă să-l convingă, alarmați, de opusul.

Nu e cazul să vă speriați. Cuvintele astea grele sunt „fumigene” sau sonde pentru testarea reacției parentale. Copiii vor, de fapt, să semnaleze cu totul altceva când se vaită că nu pot sau nu știu. 

După 7 ani, ei învață că lumea nu îi mai iubește pur și simplu. Învață că iubirea vine la schimb cu ceea ce fac, cu ceea ce produc, cu cât anume se conformează sau cu cât de comodă le este prezența în viața familiei. 

Pentru că încep să fie din ce în ce mai apreciați pentru productivitatea creierului lor („ai rezolvat bine/ ești cuminte/ te-ai spălat pe dinți/ ai ajuns la timp/ ai făcut ordine în cameră/ ai luat o notă bună”) și pentru că sunt din ce în ce mai conștienți că între ei și ceilalți „performeri” ai părinților lor există diferențe, copiii aceștia încep să aibă un soi de anxietate de performanță.

În subconștientul lor răsare probabilitatea periculoasă de a nu mai fi la fel de iubiți chiar și atunci când greșesc sau nu se ridică la înălțimea așteptărilor.

Când un copil aruncă vorbe grele și teatrale despre cât de incapabil se simte, să știți că nu e despre teama lui de slabă performanță neapărat. Declarațiile lui sunt o „capcană emoțională” pentru părinți. De fapt, ceea ce își dorește să audă de la ei este că, indiferent de cât de slab, de incompetent ar putea ajunge vreodată, iubirea rămâne acolo. Și că ceea ce iubim la el nu este ceea ce produce mintea, ci cine este el ca persoană, ca suflet: ce umor, ce spirit, ce prezență-pur-și-simplu are în inima voastră.

Copiii au două pahare care trebuie umplute: unul este despre ce fac, ce rezolvă, ce produc, ce gândesc, ce ordonează, ce planifică, ce găsesc.

Celălalt are nevoie de laude care apreciază cine sunt, dincolo de partea pragmatică, de carieră școlărească sau de membru în administrația familială.

Deci, dacă îi auziți văitându-se, nu dați fuga să îi liniștiți că sunt frumoși și deștepți, nici nu le țineți prelegeri despre cum munca o să îi facă mai capabili. Tot ce au nevoie să audă atunci este că nu e nimic, că îi iubiți oricum. Din starea asta de bine și de înrădăcinare în validarea parentală se nasc mai apoi și competența, și străduința.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp