Foto: Stefan Wermuth/ AFP / Profimedia
Când copilul începe să declare teatral „Nu sunt bun de nimic!”, „Sunt un prost!”, „Nimic nu îmi iese!”, „M-am născut degeaba!” - părinții intră, de obicei, în panică și încearcă să-l convingă, alarmați, de opusul.
Nu e cazul să vă speriați. Cuvintele astea grele sunt „fumigene” sau sonde pentru testarea reacției parentale. Copiii vor, de fapt, să semnaleze cu totul altceva când se vaită că nu pot sau nu știu.
După 7 ani, ei învață că lumea nu îi mai iubește pur și simplu. Învață că iubirea vine la schimb cu ceea ce fac, cu ceea ce produc, cu cât anume se conformează sau cu cât de comodă le este prezența în viața familiei.
Pentru că încep să fie din ce în ce mai apreciați pentru productivitatea creierului lor („ai rezolvat bine/ ești cuminte/ te-ai spălat pe dinți/ ai ajuns la timp/ ai făcut ordine în cameră/ ai luat o notă bună”) și pentru că sunt din ce în ce mai conștienți că între ei și ceilalți „performeri” ai părinților lor există diferențe, copiii aceștia încep să aibă un soi de anxietate de performanță.
În subconștientul lor răsare probabilitatea periculoasă de a nu mai fi la fel de iubiți chiar și atunci când greșesc sau nu se ridică la înălțimea așteptărilor.
Când un copil aruncă vorbe grele și teatrale despre cât de incapabil se simte, să știți că nu e despre teama lui de slabă performanță neapărat. Declarațiile lui sunt o „capcană emoțională” pentru părinți. De fapt, ceea ce își dorește să audă de la ei este că, indiferent de cât de slab, de incompetent ar putea ajunge vreodată, iubirea rămâne acolo. Și că ceea ce iubim la el nu este ceea ce produce mintea, ci cine este el ca persoană, ca suflet: ce umor, ce spirit, ce prezență-pur-și-simplu are în inima voastră.
Copiii au două pahare care trebuie umplute: unul este despre ce fac, ce rezolvă, ce produc, ce gândesc, ce ordonează, ce planifică, ce găsesc.
Celălalt are nevoie de laude care apreciază cine sunt, dincolo de partea pragmatică, de carieră școlărească sau de membru în administrația familială.
Deci, dacă îi auziți văitându-se, nu dați fuga să îi liniștiți că sunt frumoși și deștepți, nici nu le țineți prelegeri despre cum munca o să îi facă mai capabili. Tot ce au nevoie să audă atunci este că nu e nimic, că îi iubiți oricum. Din starea asta de bine și de înrădăcinare în validarea parentală se nasc mai apoi și competența, și străduința.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cică vine Alinuța de la școală plângând și le spune părinților că râd copiii de ea, pentru că are dinții prea mari. Părinții: Nu mai plânge Alinuța, că zgârii parchetul.
Varianta de răspuns “Noi te iubim oricum”, nu cred că ar fi fost mai bună pentru Alinuța. Dar o vizită la o clinică de ortodontologie ar fi fost mult mai bună pentru toată lumea.
Prin analogie cu bancul cu Alinuța, când copilul se plânge că nu îl ajută mintea, poate tocmai la asta se referă, văzând, prin comparație, că alți copii se descurcă mai bine decât el în anumite aspecte care implică raționamentele, memorarea etc. Sau mai grav, chiar anumiți profesori pot face astfel de afirmații: “Ești bâtă”, “Tufă de Veneția”, “Vai de tine, nu e nimic de capul tău”, pe care copilul le poate admite ca fiind adevărate, deși s-a străduit să învețe. În aceste cazuri, mai rău i-ar face copilului ca părinții să-i spună că îl iubesc oricum, în loc să vadă mai exact despre ce este vorba și să poarte o discuție liniștitoare. Contextul contează foarte mult.