Cea mai importantă promisiune pe care trebuie să o primim de la politicieni este că nu își vor bate joc de PNRR

Foto: Inquam Photos/ Octav Ganea

După părerea mea, cea mai importantă promisiune pe care trebuie să o primim de la politicieni este că nu își vor bate joc de PNRR. E o șansă uriașă pentru România, însă vom avea nevoie de un mic miracol ca lucrurile să se întâmple. Pentru că e un Plan ambițios, pentru că reformele vor avea nevoie de susținere și deci de negociere în Parlament și pentru că dacă nu ne urcăm acum în trenul dublei tranziții (verde și digitală), mi-e teamă că vom adânci și mai tare distanța față de Vest.

Cele aproape 30 de miliarde care intră în România (granturi și împrumuturi) au un regim diferit față de alte fonduri la care am mai avut acces până acum. Pentru că rambursarea banilor va depinde într-o măsură critică de îndeplinirea unor indicatori de performanță (acele milestones care spun dacă îndeplinim sau nu niște pași către reformele asumate). 

[Paranteză explicativă]

Simplificând foarte tare, mecanismul e ceva de genul:

Ro: Hei, Europa, nu îmi dai și mie 100 lei să îmi transform comportamentul într-unul mai eco-friendly?

UE: Sigur, dar cum faci asta?

Ro: Păi, uite de 70 lei îmi iau becuri eco și coșuri pentru selectare colectivă. De 30 lei, mă asigur că învăț să nu las lumina aprinsă aiurea, semnez un contract cu o firmă care colectează selectiv și mă asigur că toată lumea aruncă lucrurile cum trebuie, fiecare lucrușor la coșul său.

UE: Bine, fie, dar trebuie să faci asta până în 2022.

După care eu mă apuc să fac investițiile, semnez și contractul cu firma, dar comportamentul meu e tot de ars lumina aiurea, iar gunoaiele le arunc tot alandala. După o vreme, vreau să cer rambursarea banilor cheltuiți de la UE. E momentul în care, deși eu am cheltuit banii disponibili, pot să îmi iau țeapă dacă nu m-am și reformat în comportament.

***

Sunt câteva riscuri uriașe în toată povestea asta:

- că vom cheltui banii doar pe investiții și lucruri hard, bifând prea puțin pe reforme;

- că vom prefera în continuare programe mai puțin controlate (gen PNDL...) astfel încât să nu ne batem capul și cu reformele atașate;

- că tot cei ce știu să facă proiecte vor bifa una-alta, motiv pentru care intervențiile vor fi de tipul dumnezeu cu mila, facem ce se poate, nu neapărat ce e nevoie.

Cred că există o soluție bună și absolut necesară pentru a evita riscurile astea, iar acea soluție e transparența. Pentru că azi e și International Right to Know Day, poate o să spuneți că sunt obsedată, însă nu cred că e doar așa, ceva de bifat.

- PNRR și evoluția lui trebuie să fie super transparentă, la nivel de suoer detaliu (indicatori tehnici și financiari)

- Trebuie să avem acces la informații și instituțiile trebuie să publice evoluția proiectelor și reformelor (apropo, un dashboard actualizat în timp real era promis prin PNRR)

- Toate contractele trebuie să fie publice (căci nu vor avea doar regim de achiziții publice, ci și oarecum apropiat de state aid). Nu e rocket science, avem open contracting ca standard. Se poate face repede și putem să folosim și noi ocazia asta să bifăm și vreo câteva directive și standarde europene transpuse.

Am participat azi și la ședința Comisiei de buget finanțe din Senat la discuția pe OUG 95/2021 pe Programul Anghel Saligny și am făcut și acolo apologia nevoii de date deschise și transparente privind contractele publice. Nu știu ce va ieși din asta și dacă Parlamentul va corecta unele insuficiențe ale acestui program. Mi-ar plăcea să văd că Parlamentul își găsește un rol de corecție și oversight pe bune. E un semnal bun și că această Comisie a făcut ședință la care au invitat și oameni din societatea civilă să vină cu opinii tehnice pe acest subiect. E un pas înainte. 

Poate pentru unii sunăm ca o moară stricată când tot zicem cu transparența și contractele deschise. Eu recunosc că sunt o moară stricată pe acest subiect. Dar pe partea asta de bani și informații despre cum sunt ei cheltuiți, noi încă suntem la piciorul broaștei. Și de-aia se pierd bani. Pentru că aflăm că s-au dus prea târziu, când nu mai e decât de „prinde hoțul, scoate-i ochii”.

Mă tem însă că azi nu știm de fapt decât foarte foarte puțin din ce se prăduiește, ce se risipește și ce se cheltuiește cum trebuie. Avem 18 luni de pandemie. Trebuia să știm foarte bine – cât ne-au costat restricțiile (lock down, restrângeri de program, industrii închise), cât ne-au costat măsurile (echipamente, consumabile, vaccinuri alea alea) și pe ce naiba vom cheltui în perioada următoare ca să ne revenim și să fim și noi cu alde ăștia de zic cu ambiție că profită de momentul pandemie să „build back better” sau să crească niște țări mai verzi, digitalizare, mai bine pentru generația următoare. Mi se pune pe inimă de cât de tare îi doare în cot pe unii de șansele ratate pentru țara asta.

Am obosit nițel. Și azi e Ziua Internațională a Dreptului de a Ști. Și tare mi-aș dori ca aia cu românii care trebuie să știe să fie pe bune. Și să vedem și noi publicate contractele din pandemie. Ca apoi să putem spera că o să vedem și contracele din Anghel Saligny. Și contractele din PNRR.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp